„Sunt teribil de mândră de mine. Doctorii mi-au spus că n-am șanse să fac performanță” | Gabriela Ruse și dosarul medical de 200 de pagini cu care luptă

Interviu 30-0

„Mă iubesc cum nu am iubit niciodată, pe nimeni și nimic, în viața mea! Sunt în cel mai bun moment al vieții mele, fără discuție, din toate punctele de vedere. Am ajuns în punctul în care pot să pierd un meci 6-2, 6-2, și înfrângerea nu-mi mai schimbă absolut deloc starea. Pentru că acum știu că ceea ce fac eu este, probabil, imposibil pentru 99% din oameni. Iar eu continuu să merg mai departe numai pentru că îmi doresc să văd cât de sus pot să ajung”. După „small talk”-ul firesc, natural, al bucuriei revederii, tipic în lounge-ul unui turneu intim precum Transylvania Open, Gabriela intră abrupt în „hard talk”, iar asta, pentru cine o cunoaște cât de cât, nu e neapărat o surpriză. Cu franchețea-i „marcă înregistrată”, Gabi Ruse își pune, de fiecare dată, sufletul pe masa de interviu. De data asta, Gabriela supralicitează: pune pe masă și un dosar medical gros de 200 de pagini, despre care doar cei foarte apropiați ei au cunoștință.

Cele 200 de pagini scrise în ultimii doi ani, cu hieroglifele enervante ale doctorilor, sunt mărturia teribilă a luptei pe care Gabi Ruse o duce de-o viață cu limitările corpului ei. Intuise de la bun început că ceva nu e în regulă cu ea – obosea prea tare la antrenamente, nu putea „încărca” la fel de mult precum colegele sale, iar dacă se încăpățâna să tragă mai tare, apăreau, automat, accidentările. Simțise că ceva nu e bie, dar nu găsise pe nimeni să o asculte. „Eu am semnalat de mică niște chestii. Și tot spuneam în jurul meu: <<Nu mai pot! Nu mai pot! Obosesc, dorm mult, n-am energie, nu pot duce efortul!>>. Din păcate, n-au fost în jurul meu specialiști care să știe că înainte să faci o strategie de antrenament trebuie să știi starea de sănătate a sportivului.”

„Sunt recunoscătoare că l-am găsit pe Călin Ciorbagiu, antrenorul cu care lucrez în ultimul an, care îmi înțelege, în primul rând, problemele de sănătate, și care a reușit să mă ajute să am continuitate în joc. Eu n-am avut deloc antrenori răi lângă mine, doar că ei nu au înțeles că eu mă pot antrena doar într-un stil anume, care nu funcționează cu restul lumii. Dacă s-ar antrena ca mine, 99% din colegele mele n-ar putea să joace nimic: ar fi total neantrenate! În schimb, pentru mine chiar asta a fost cheia succesului în ultimul an de zile: continuitatea într-un stil de antrenament adecvat mie și stării mele medicale, de unde și faptul că am reușit să nu mai mă accidentez. Unele meciuri am jucat mai slab, altele mai bine, dar am continuat, am fost constantă, am legat turneu după turneu. Împreună cu noul antrenor, am reușit să găsesc un dozaj bun în pregătire. Am perioade scurte de încărcare, apoi menținere, turnee, turnee, turnee, pauză, iarăși turnee. Înainte, stăteam foarte sus în antrenamente, prea sus pentru mine. Repet, pentru colegele mele, 3 ore de antrenament pe zi nu înseamnă, probabil, nimic deosebit. Pentru mine însă, trei ore de tenis înseamnă enorm!”, mărturisește Gabi. E doar „încălzirea”, înainte să răsfoim jurnalul său medical.

A înțeles cu adevărat ce se întâmpla cu ea abia acum doi ani. Se accidentase la mână, iar doctorilor le era frică să o bage în operație. „Mi-au spus că exista riscul să fac o hemoragie și să mor acolo, pe masa de operație. Atunci mi-am dat seama cât de gravă e situația… E vorba despre o problemă genetică, ereditară – o are și tatăl meu -, problemă care mă face să duc foarte greu efortul. Ca să înțelegeți, pentru mine efortul de la antrenament se simte de 10 ori mai puternic decât pentru alte colege. Ce-i drept, recuperarea e ceva mai rapidă la mine decât pentru un om normal, dar problema nu e recuperarea. Forțându-mi atât de mult corpul, apare imediat riscul accidentării. De asta mă și accidentam atât de des, pentru că țineam tot timpul <<motorul>> la turație maximă, în contextul meu medical”.

„De asta mă și accidentam atât de des, pentru că țineam tot timpul motorul la turație maximă, în contextul meu medical”

Gabi spune că, dacă afla despre afecțiunea ei la 15-16 ani, 100% nu mai juca tenis. „Tocmai de aceea, sunt super mândră de mine și de tot ce am reușit să fac, în condițiile în care, recent, majoritatea doctorilor cu care am vorbit mi-au spus că, la genetica mea, n-am nicio șansă să fac sport de performanță. Eu am luat asta ca pe un <<challenge>>, vreau să mă pot întoarce la ei într-o zi și să le arăt: <<Ia uitați aici, se poate face performanță chiar și așa!”>>. Recunoaște că au încercat-o tot felul de stări când a aflat adevărul pe care doar îl intuise de-a lungul vremii. Cel mai mult au urmărit-o criticile primite – se dovedește acum, absolut pe nedrept – pentru felul în care se pregătea. „Au fost destui care credeau că sunt, pur și simplu, doar puturoasă. Pe lângă boala în sine, am mai avut de trecut și prin chestia asta”.

Cu dosarul de 200 de pagini, Gabriela Ruse s-a dus, mai întâi, la autoritățile române din domeniul antidoping. „Cel mai frustrant pentru mine este că eu aș putea să rezolv problema cu care mă confrunt, doar că nu mi se acceptă excepția medicală. Și atunci e normal ca să fiu nu neapărat frustrată, dar să mă întreb de ce la noi în țară nu se pot face anumite lucruri care, în alte părți, au devenit de mult normalitate. De ce nu mi poate oferi sprijinul pe care merit să îl primesc? Problema mea e o boală descrisă în cel mai fin detaliu în cele 200 de pagini ale dosarului medical”, explică Gabriela.

Insistă imediat că nu vorbește despre situația ei ca să se plângă. „Vreau doar să spun că am o afecțiune ereditară, tatăl meu suferă și el, bunica mea la fel. E ceva care se transmite din generație în generație, iar copilul meu, dacă va fi băiat, va suferi și el. Problema e că, din păcate, nu există în tenis un precedent de tratament pentru ceea ce am eu. Poate nu s-a dorit să fiu ajutată, poate n-am avut cei mai buni oameni care să-mi susțină cauza. Eu încă încerc și sper ca oamenii aceia să înțeleagă că dacă aș primi o excepție medicală n-aș fi peste 99% din fete. Eu nu-mi doresc acest tratament ca să fiu peste colegele mele, mi-l doresc ca să fiu la același nivel, să am șanse egale, pentru că acum eu plec cu un handicap. Și, repet, nu e o chestie că, vai, am nevoie de mila oamenilor. Nu, eu deja am acceptat faptul că, 90%, s-ar putea ca acest tratament să nu mi se ofere.”

Mărturisirea Gabrielei Ruse e, oricum o iei, un act de curaj. Dar e ceva ce simte că-i datorează psihicului său, cel care a dus greu în toți acești ani. „Adevărul e că am un psihic incredibil, sunt convinsă că psihicul mi-a adus totul, absolut totul. În toți acești ani, antrenamentele și meciurile mele au fost o luptă continuă, în care creierul a împins corpul la toate nivelurile. Dar ce mult îmi place toată experiența această! Dacă sunt singură de un lucru acela e că, atunci când voi ieși din sportul ăsta, nu știu ce va fi mai greu în viața mea decât ceea ce am făcut eu în tenis. Nu cred că va fi ceva mai greu”.

„Sunt incredibil de mândră de mine și de ce reușesc în fiecare zi, de faptul că mă trezesc și că mă duc la antrenament și că vreau să fac mai mult și mai mult. De unde găsesc toate resursele astea, nici eu nu știu. Dar iubesc atât de mult ceea ce fac, parcă de la zi la zi îmi place mai mult tenisul”. Gabriela e senină, iar împăcarea ei cu sine vine și din simțul datoriei împlinite. 

„N-am iubit pe nimeni în viața mea așa cum mă iubesc acum pe mine. Bine, eu sunt și o persoană care trece de la extremă la altă. Până acum un an de zile eram foarte critică cu mine, Doamne ferește! Acum e invers. Sigur, nu vă gândiți că dacă fac o tâmpenie o să zic: <<vai, ce bună și deșteaptă sunt>>! Nu, știu și să mă critic, dar, din punct de vedere sportiv, în momentul ăsta, orice s-ar întâmpla, nu am ce să-mi reproșez. Tot ce am făcut în ultimul an nu a fost 90% perfect, a fost 100% perfect. Nu am încălcat o zi de antrenament, nu am lipsit de la o zi de pregătire, de la o zi de recuperare, nu m-am culcat o dată târziu, n-am ieșit în oraș, nu mi-am serbat ziua de naștere, nu am petrecut Crăciunul cu familia, ca nu cumva să iau vreo răceală înainte de Australian Open. Toate sacrificiile le-am făcut, absolut toate! Până și cu părinții m-am certat de Crăciun, că nu stau cu ei. Ei stau cu verișoarele mele, care verișoare au copii mici. Fiind la grădiniță, mai iau o răceală, o gripă. Și le-am zis: <<Nu vă supărați, dar anul ăsta și anul viitor, eu asta fac>>. S-au supărat un pic, au zis că nu mai suportă tenisul, dar am mers mai departe”.

„Fiecare jucător ar trebui să fie mândru de el, pentru că tenisul e un sport al naibii de greu”

În ciuda particularităților despre care vorbește, Gabi vede planul general. „Fiecare jucător ar trebui să fie mândru de el, pentru că tenisul e un sport al naibii de greu. Mai ceva ca picătura chinezească! Vă dau un exemplu: am câștigat, alături de Monica Niculescu, un turneu de dublu la Anger. Am terminat finala la 11 seara, la 4 dimineața eram deja în tren, în drum spre următorul turneu. Nici n-am avut timp să ne bucurăm! Am intrat pe teren, am pierdut, și cu ce am rămas? Am rămas cu supărarea înfrângerii! Nu ai timp să te bucuri de nimic, e, pur și simplu, o luptă continuă să fii din ce în ce mai bun, să câștigi din ce în ce mai multe meciuri. 

Serotonina pe care o primești după ce câștigi meciul ține 45 de minute, spune Gabi. După care vine un alt meci, iar înfrângerea pândește la colț. „Fericirea de la un meci câștigat te ține 45 de minute. În schimb, când pierzi un meci, te ține supărarea 3 zile. E incredibil cât de mult apasă o înfrângere! Dacă mă întrebi de o anumite jucătoare cu care am avut meci acum 10 ani și m-a bătut, fii sigur că o țin minte. Dar dacă am câștigat în fața unei fete acum trei săptămâni, poate că nici nu-mi mai aduc aminte…”.

Ca orice om care are un dialog permanent cu sine, Gabi nu are nicio ezitare când e să aleagă o singură calitate care a ajutat-o să fie cine e azi. „Calitatea mea principală e că găsesc tot timpul câte ceva, cât de mic, de care mă agăț ca să progresez. Fie că e vorba să fac un cappuccino, fie că e vorba de a conduce mașina, nu pot să accept că m-am plafonat. Pfoaaa, așa ceva ar fi teribil de frustrant pentru mine! Cred că asta e calitatea mea numărul unu. Foamea asta de progres care mă împinge înainte în fiecare zi. Și e ceva ce nu are legătură doar cu tenisul”.

Când vorbește despre „foame”, pe Gabi Ruse aproape că o pufnește râsul. Se vede pe ea când era copil, pe vremea când competiția pentru a fi mai bună decât celelalte însemna inclusiv să fie prima care pune mâna pe bucata mai mare de pâine de la masa de prânz. „Chiar asta îi spuneam mamei zilele trecute: cât de emoționant e pentru mine să văd că, totuși, din toată generația am rămas în top doar Jacqueline și cu mine. Iarăși o dau cu mândria, dar sunt așa de mândră de noi! Eram atât de multe fete, la campionatele naționale, de 10, de 12 ani, ne băteam acolo, ne trăgeam de păr, ne puneam piedici, ce nu făceam, și, din toate fetele acelea, am rămas doar eu cu ea, ceea ce e absolut incredibil. Adevărul e că eu cu Jaq am fost cele mai bătăioase la vârsta aceea. Dar, în același timp, era și o competiție foarte productivă între noi. De asta am și ajuns atât de bune. Pentru că, ok, ne băteam acolo, ne înjuram sau ce ne făceam, dar după aceea, când ieșeam în afara terenului, era: „Hai măi, Jaq, hai să bem un suc, să mergem și noi în oraș sau la nu știu ce petrecere. Și mergeam, invariabil, amândouă. Bătălia rămânea pe teren. Și afară, sigur, dacă stau să-i număr de câte ori ne-am certat, Doamne ferește… Dar cred că noi cu asta vom rămâne când ne vom lăsa de tenis. Și repet, sunt emoționată de chestia asta, de faptul că mă văd pe mine și pe ea pe același poster. Am mai spus asta, eu sunt pastila efervescentă, Jacqueline e apa. Le pui împreună, iese sucul bun!”.

O jumătate de oră cu Gabi Ruse a trecut mai repede ca spectacolul unei pastile efervescente într-un pahar cu apă. Urmează un nou antrenament, urmează un nou meci, următorul turneu, dar, indiferent de rezultat, Gabi are de ce să fie mândră de ea. Dosarul ei medical e acolo să-i amintească asta în fiecare zi…

Gabriela Ruse, despre moștenirea generației Simonei, Soranei, Irinei și Monicăi: „Nu am destule cuvinte să enumăr câte lucruri ne lasă fetele. Am crescut uitându-mă la tenisul lor, toate au fost modelele mele: schimbam canalul, o vedeam pe Sorana, apoi pe Simona, apoi pe Monica, apoi pe Irina, ele mi-au dat un impuls extraodinar. Am crescut datorită lor. Au ajuns atât de sus – pentru că, totuși, au fost 5 jucătoare în top 50, ceva incredibil pentru România, unde avem trei terenuri de hard în toată țara! Chiar nu am cuvinte pentru câte lucruri bune au făcut pentru noi. Normal, văzându-le pe ele, în fiecare zi, la televizor, și eu mi-am dorit să fiu ca ele, mi-am dorit să ajung ca ele.”