Specialistul: Novak Djokovic câștigă Australian Open, devine primul om cu cinci titluri la Melbourne în era Open!

Novak Djokovic este noul campion de la Australian Open, după o finală epuizantă cu Andy Murray, pe care sârbul a câștigat-o în patru seturi, 7-6, 6-7, 6-3, 6-0, în trei ore și patruzeci de minute. Echilibrul aproape perfect s-a rupt la jumătatea setului trei, când Murray, care cu un game înainte ratase o minge de break, și-a pierdut serviciul cu o dublă greșeală. Djokovic a câștigat, din acel moment, nouă game-uri consecutive. Liderul mondial devine astfel primul jucător din era Open cu cinci titluri la Melbourne. Djokovic s-a desprins astfel de Federer și de Agassi, fiecare cu câte patru titluri, și a plecat în urmărirea lui Roy Emerson, care are șase titluri la AO, însă toate obținute înainte de Open Era. La rândul său, Murray face și el istorie, dar într-un mod neplăcut, ajungând la patru finale pierdute la Melbourne.

Din multe puncte de vedere, finala Australian Open a mers pe căi deja bine bătătorite. Doi adversari care se cunosc ca-n palmă, capabili să-și anihileze reciproc punctele forte sau să le expună pe cele slabe. Două jumătăți distincte de meci, cu momente de mare calitate și momente de sclipiri în dezordine. Perioade de joc lipsit de dinamism, urmate de momente intense. Cam aceeași desfășurare specifică fiecărui Djokovic – Murray. Problema ultimului e că, de la o vreme, aproape fiecare Djokovic – Murray se termină în același mod, cu victoria detașată a sârbului.

De ce Novak și Andy eșuează adesea în meciuri care, după bucăți de tenis sublim, seamănă foarte mult cu un pat, ca la șah? Argumentele sunt deja știute și repetate cu fiecare ocazie: tehnic, sunt doi jucători cu un stil aproape similar, construit în jurul ideii de counterpunching, excelenți alergători și impecabili returneuri; uman, lipsește scânteia personală care să le aprindă meciurile. Lipsește contrastul specific celorlalte rivalități mari, fie că e vorba de Federer – Nadal, Djokovic vs Federer/Nadal sau Murray vs Federer / Nadal. Le lipsesc, în continuare, precedentele, tensiunea unor meciuri dramatice din trecutul lor comun. Steve Tignor spunea că lipsește aspectul “campion versus challenger”, lipsește sentimentul că saltul valoric al unuia înseamnă automat decăderea celuilalt. Cumva, niciuna dintre loviturile pe care și le-au administrat reciproc de-a lungul timpului (Murray a câștigat ambele titluri de Slam pe seama sârbului, plus victoria din semifinala Olimpică; Djokovic, în schimb, domină autoritar H2H-ul și are, cu cel de azi, 3 titluri la AO în detrimentul britanicului) nu au fost îndeajuns de tari încât să provoace daune irecuperabile în bugetul de încredere al celuilalt, respectiv să stârnească un foc între cei doi.

Pentru Andy Murray, acest din urmă aspect, cel al focului lipsă, ar trebui să se schimbe definitiv începând de azi. Cel puțin asta sugerează limbajul corpului britanicului la festivitatea de premiere, când ardea de nerăbdare să se care mai repede de acolo și a primit cu o îmbufnare superbă complimentele și urările cu un timing cam nepotrivit ale învingătorului său. La fel o sugerează și handshake-ul fugitiv de după finalul meciului, sau declarațiile lui Murray de la conferința de presă, unde n-a ezitat să arunce câteva săgeți fine referitoare la crampele lui Djokovic din setul al treilea. Andy pare să fi ajuns, în sfârșit, în faza la care “i-a ajuns”, fază la care va lua atitudine. Ultima oară când, după câteva finale de Slam pierdute categoric, lui Andy “i-a ajuns”, Murray a răspuns cu cea mai frumoasă perioadă a carierei, totodată și cu cel mai bun și mai ofensiv tenis al carierei.

Pentru că de focul interior al lui Murray depinde, într-o bună măsură, direcția în care va vira cariera lui de aici înainte, respectiv rivalitatea cu Djokovic, un adversar pe care va continua să-l întâlnească în fazele avansate ale turneelor de Grand Slam. Contra lui Nole, Murray se va regăsi din nou în situații de pat, și, de asemenea, va mai avea ocazii să câștige trofee. E de la sine înțeles că va trebui să le managerieze mult mai bine decât a făcut-o azi dacă va dori ca deznodământul să fie altul.

Pe tot parcursul turneului, Murray a arătat mai agresiv și mai întărâtat, mai înfometat decât varianta sa de bază. A fost impresionant în felul în care i-a degajat de pe traseu pe Dimitrov, Kyrgios și Berdych, fiecare în sine un meci greu din motive diferite. Dincolo, Djokovic a fost parcă mai reținut și mai pasiv față de nivelul său obișnuit, iar evoluția din semifinala cu Wawrinka, deși l-a adus în finală, a ridicat și destule semne de întrebare în privința sârbului. Nuanțele din jocul celor doi i-a făcut pe mulți observatori să-l crediteze pe Murray cu șanse mai mari ca oricând în a sparge tradiția sa nefastă de la Australian Open. Martina Navratilova a spus chiar că Andy ar fi ușor favorit, în vreme ce Mats Wilander a spus că e posibil ca tenisul lui Murray să nu fi arătat niciodată mai armonios decât în aceste două săptămâni de la Melbourne. Aparent, comentatorii au crezut în șansele lui mai mult decât a crezut însuși Murray: “Ar fi o surpriză teribilă să câștig finala”, a spus el înainte de meci, lansându-se într-o explicație (mult prea) amănunțită a motivelor pentru care NU ar trebui să câștige: istoricul nefast de la Melbourne, meciurile directe de anul trecut, numărul de seturi pe care i le-a luat lui Nole recent. Să zicem că a fost o declarație de complezență, dar pe teren au fost momente în care britanicul a arătat că, de fapt, a vorbit serios.

Când s-a tras linie, Murray a plătit tribut tot unor nuanțe. Acelea care fac diferența de cele mai multe ori între el și Djokovic, în favoarea ultimului. Spre exemplu, serviciul doi. Cu o medie de 134 de km/h, Murray și-a câștigat doar 34 la sută din punctele jucate cu serviciul secund, 41 la număr. N-avea unde să scape cu un astfel de procent. Comparativ, Nole a avut 62 la sută pe serviciul al doilea, Sau altă nuanță, jocul la fileu. În vreme ce procentajul celor doi a fost, practic, asemănător (Djokovic, 70 la sută cu 26 din 37; Murray, 70 la sută cu 23 din 33), diferența s-a făcut la cine a câștigat punctele importante la fileu. Murray, spre exemplu, va visa mult și bine voleul ratat în condiții favorabile lui la 5-5 în tiebreak-ul primului set. În loc de minge de set pentru el, Djokovic a servit și concretizat punctul următor. Bineînțeles că nu trebuie uitată dubla greșeală a lui Andy de la 4-2, în același tiebreak. Încă o dată sub presiune enormă, britanicul a cedat prim-planul.

La rândul său, Djokovic a câștigat punctul meciului la fileu la 3-3 și 30-40 în setul al treilea, într-un moment în care Murray era pe punctul să îi dea lovitura de grație. Un volley dificil, executat în sens opus direcției de alergare a scoțianului, schimb pe care anterior Djokovic îl pregătise cu un forehand agresiv în cross – faza i-a rupt în bucățele mici-mici-mici tot elanul lui Murray. De la acel moment în sus, Andy n-a mai luat nici măcar un game.

Murray poate să-și reproșeze nu doar propria-i nesiguranță la fileu, ci și că n-a putut sau n-a știut să-l penalizeze mai des pe Djokovic atunci când l-a prins avansat. În mod evident nesigur când urcă, Novak s-a scos din câteva situații de cumpănă pentru că Murray l-a lăsat să scape cu basma curată. Sârbul are însă meritul de a fi continuat să încerce, în condițiile în care de pe baseline raliurile au fost, în general, echilibrate, iar Andy a lovit parcă mai bine cu forehandul.

În condițiile a două seturi spectaculoase, dar perfect egale, pe care cineva le-a comparat inspirat pe Twitter cu duelul studiat, dar epuizant, a doi șerpi boa, era evident că diferența se va face printr-un moment psihologic care va rupe cursul jocului de până la 7/6, 6/7. Moment care s-a petrecut la jumătatea setului al treilea. Încă o dată, Novak s-a dovedit pur și simplu mai tare mental decât oponentul său britanic, cum bine anticipase sârbul înainte de meci. Novak intuise astfel desfășurarea meciului:

“Când joc cu Andy la Grand Slamuri, știu că meciurile noastre sunt automat foarte lungi. Vor fi inevitabile raliuri lungi, epuizante, multe schimburi. O să se decidă fizic, dar și mental. Am sentimentul că, dacă reușesc să stau cu el și să muncesc cât e nevoie, să nu mă relaxez, dar nici să devin frustrat cu punctele pierdute, să nu-i permit să se desprindă într-un avantaj mare, ei bine, simt că va veni un moment în care voi avea acel avantaj, poate fizic. Acela e momentul în care caut să mă concentrez la maximum”.

Nici n-ar fi putut fi o descriere mai corectă, făcută și în avans, a ce s-a întâmplat în setul trei, cel care a decis soarta trofeului. Proaspăt reenergizat după câștigarea tiebreakului în setul secund, Murray a început perfect cu break, nelăsându-i sârbului decât un punct în două game-uri. În același timp, Djokovic a părut să deplângă tot soiul de dureri, fie că a fost vorba de crampe sau alte probleme fizice, cert e că sârbul a avut câteva puncte în care a părut epuizat, ba nici măcar n-a mai opus rezistență în câteva schimburi. La acel moment, tot Internetul îi cerea lui Murray să apese pedala și să nu-i lase sârbului un hold ușor în game-ul al treilea, însă exact asta s-a și petrecut. Tot Internetul se întreba ce se întâmplă cu Novak, iar cel puțin în focul luptei, Andy a dat impresia că știe la ce să se aștepte: “Nu-l luați în seamă (n.a. pe Nole), așa face mereu”, a spus el către propria-i boxă, cu referire la “dansul de om beat” al lui Novak, alt quote al unui jurnalist prezent pe Rod Laver. Dar Andy a fost primul care a nesocotit propria-i recomandare. După spusele lui de la conferință, Murray s-a lăsat captat de ce se întâmpla dincolo de fileu, de problemele fizice ale lui Djokovic, ori asta e o greșeală impardonabilă la un asemenea nivel și pentru un jucător de o asemenea experiență, cu atâtea finale mari la activ. “Dacă reușesc să stau cu el”, spunea Djokovic. “Să nu-l las să se desprindă”, spunea Djokovic. “Să nu devin prea frustrat”, spunea Djokovic. Game-ul patru îl regăsea pe sârb în poziție de luptă, iar drept răspuns, Murray a cedat prea ușor avantajul.

Clasica-i atitudine de luptător erou fiind restabilită, Djokovic a încercat, din acel moment, să lovească mai agresiv și să pună capăt mai repede punctelor. Calmul și atitudinea mai tranșantă a lui Djokovic l-a agitat nepermis de ușor pe britanic, care a început să se panicheze la noua desfășurare a ostilităților. Ulterior, Andy avea să spună că exact acesta e singurul lucru pe care și-l reproșează: nu înfrângerea în sine, nu setul patru pierdut la zero, ci reacția pe care a avut-o la mijlocul setului 3.

După game-ul de la 4-3, care a conținut și acel break-point salvat de Djoker cu drop-volley-ul povestit mai sus, Murray s-a plâns de zor în direcția sârbului, în timpul pauzei: “Atâtea ori (n.a. probabil se referea la meciurile directe) și continuă să facă la fel. Ridicol!”. Nervii lui Andy s-au întors apoi către el: “De câte ori o să-ți faci asta singur?” a urlat el, dar nimic nu avea să-l mai salveze. Căzut într-o groapă la 0-40 în game-ul următor, mentalul lui Andy l-a trădat încă o dată, subliniind una dintre diferențele fundamentale între cei-doi-siamezi-nu-chiar-atât-de-asemănători-precum-s-ar-zice: o altă dublă greșeală într-un moment cheie l-a îngropat definitiv. Restul meciului a fost doar o plimbare în parc pentru Djokovic, eliberat și decisiv în lovituri, în vreme ce pe Murray îl părăsise orice putere. “Dacă revine de aici, ar fi realizarea carierei lui, să uităm de Olimpiadă, de Wimbledon sau de US Open”, spunea Darren Cahill. Murray n-a revenit.

Ce alte lucruri ar mai fi de reținut? Primele două seturi au avut o serie de raliuri intense și spectaculoase în momentele cheie, defensiva excelentă a celor doi anulând, pe rând, orice efort ofensiv. Câteva dintre ele au fost purtate până la epuizare, în dulcele stil al acestei rivalități. Spre exemplu, Djokovic a pus punct cu o eroare un schimb de 26 de lovituri care a dus scorul la 5-2 pentru britanic în tiebreak-ul setului doi. Tot defensiva incredibilă a lui Djokovic a condus la voleul ratat de Murray în tiebreak-ul primului set, la 5-5, iar un rally crunt s-a terminat cu un forehand abandonat în fileu de scoțian pentru 4-4, în același tiebreak al setului inaugural.

Fiecare a sclipit și cu câteva retururi direct câștigătoare. Nole – cu ediția 2015 a acelui forehand de la USO 2011, Murray – cu un backhand în cross care a trasat foc prin fața unui sârb aventurat inutil la fileu.

Altă notă importantă: cele două serii prelungite de puncte cu care Djokovic s-a extras din două momente similare. În primul set, el a câștigat 13 puncte din 15, începând cu 1-1, 0-40. În setul doi, el a câștigat 12 puncte consecutive de la 1-2, 0-30. De la acest punct, Murray a fost salvat, să recunoaștem, de pauza de securitate provocată de accesul pe teren a doi protestatari – într-o repetare mai puțin violentă, din fericire, a episodului din finala RG 2013, când un astfel de inconștient s-a aflat la o jumătate de metru distanță de Rafa Nadal. Momentul l-a ajutat pe scoțian să se regrupeze și să-și recapete break-ul, sfârșind prin a câștiga setul secund în TB. Oarecum, și în primul set Andy a avut un ajutor extern: accidentul prin care Djokovic și-a rănit un deget l-a dereglat un pic pe sârb, care a irosit un avantaj de 5-3. 

E o finală ce invită la multe concluzii, care ar trebui decantate în săptămânile viitoare. În primul rând, îl reconfirmă pe Djokovic drept masculul alfa în circuit, chiar și atunci când jocul său nu e la cel mai înalt nivel. Paradoxal, Novak a încheiat cu câte un set la zero atât semifinala cu Stan, cât și finala cu Andy, dar chiar și așa se poate face un caz despre punctele slabe din tenisul arătat de el în aceste două meciuri. Însă chiar dacă n-a clickăit la 100 la 100, Djokovic a continuat să se dovedească mai puternic mental decât tot ce au putut produce adversarii săi. A rămas șarpele boa care i-a sufocat pe toți ceilalți concurenți.

Victoria din Australia îl aduce însă într-o zonă de confort sustenabilă pe termen lung, în special în ce privește clasamentul. Campion în exercițiu la două Grand Slam-uri (plus Turneul Campionilor), Djokovic se poate orienta acum liniștit și cu toate forțele către marele său obiectiv al anului, titlul de la Roland Garros. De asemenea, triumful de la Melbourne (al 5-lea la AO, al 8-lea la general) îi deschide niște oportunități interesante în discuția despre unde poate ajunge, per total, Novak în cariera sa. Îi asigură și o moștenire care, deși încă departe, începe să fie comparabilă cu ce au reușit marii săi rivali la Wimbledon (Federer), respectiv Roland Garros (Nadal) și îi aduce totalul carierei mai aproape de ceea ce am simțit cu toții că ar trebui să fie.

Tentația, acum, e aceea de a clama că restul plutonului nu poate produce o replică pe măsură, iar Novak e pe punctul să se desprindă fără rival. Să nu uităm, însă, cât de premature se dovedesc adesea concluziile trase imediat după Australian Open. De asemenea, Novak a mai fost în situații în care i s-a prezis o dominație autoritară, sfârșind însă prin a rata șanse numeroase la titluri de Slam sau la trofee importante. Ori de câte ori părea detașat (vorbesc despre era post-2011), ceva s-a întâmplat, iar echilibrul a fost păstrat.

Cât despre Andy, ca să închei de unde am plecat, furia lui de la festivitatea de premieră este într-un contrast binevenit cu ceremonia din 2013, unde era tot un zâmbet alături de Novak. Murray are toate motivele să fie furios pe el azi, după cum are toate motivele să fie mândru de progresul substanțial făcut în ultimele 80 de zile. Nu doar că a scos căruța împotmolită serios la Turneul Campionilor, dar a adus-o aproape de fruntea cursei. Rămâne însă ca el să confirme pe măsură ce se va apropia de o zonă în care a performat sub așteptări deseori (dubla IW – Miami) sau de la care nu se pun așteptări deloc în el (sezonul de zgură). Măcar cineva a câștigat azi din Murray-camp. E vorba de Kim Sears, bineînțeles, care a câștigat tot Internetul cu tricoul pe care l-a purtat la începutul zilei. Cea mai bună replică pe care o putea da după toată vâlva creată la meciul cu Berdych.

Australian Open se termină, așadar, cu victoria lui Novak Djokovic, în ceea ce a părut, la final, o altă rutină. Overall, mai bun și mai constant, sârbul a încheiat meciul la fel cum îl începuse, cu un aer de inevitabil, a trecut prin festivitatea de premiere mai puțin expansiv ca în alte ocazii și și-a menținut adesea o mină parcă prea închisă pentru cum ar trebui să fie un campion de Slam. Dar să-l lăsăm în pace, după atâția ani în care a fost criticat pentru manifestările sale de bucurie adesea interpretate drept jignitoare pentru adversarii săi, e o schimbare care poate ține de noul său statut de părinte. De altfel, Nole a și dat semnificația personală acestui titlu: primul din calitate de tătic. “Are un înțeles mult mai adânc pentru mine, o valoare intrinsecă. E ceva de care sunt tare, tare mândru”.

Ca și Andy (vezi tweet-ul de mai jos), Nole a continuat pe această idee a semnificațiilor ascunse pe care le găsește în marile meciuri, pe măsură ce avansează în vârstă:

“Încerc să mă mențin pe drumul cel corect, dedicat acestui sport în toate felurile posibile, încerc să-mi folosesc prime-ul carierei, pentru că mă simt în vârf sportiv, la 27 de ani. De aceea joc tenis, pentru a câștiga titlurile mari, dar și pentru oamenii de lângă mine. Joc pentru ei, de asemenea. Știu câte sacrificii fac ei pentru cariera mea și încerc să le mulțumesc astfel, tocmai pentru că nu iau nimic drept sigur, ca și cum mi s-ar cuveni. Pe măsură ce viața mea progresează, sunt tot felul de circumstanțe, situații și evenimente care îmi definesc toate aceste momente frumoase. Faptul că am devenit soț și tată în ultimele luni mi-a dat o energie nouă, ceva ce n-am simțit niciodată înainte. Iar acum totul merge într-o direcție frumoasă în viața mea. Sunt recunoscător pentru asta. Așa că încerc să trăiesc aceste momente din toată inima”.

Titluri GS: Federer: 17, Sampras, Nadal: 14, Emerson: 12, Laver, Borg: 11, Tilden: 10, Perry, Rosewall, Connors, Lendl, Agassi, DJOKOVIC: 8

— Treizecizero.ro (@treizecizero) February 1, 2015

PREACH, Andy Murray. Such powerful words, TBH. #AusOpen pic.twitter.com/u7XjtgjrFk

— Nick McCarvel (@NickMcCarvel) February 1, 2015

#ParentalAdvisory RT @ESPNTennis: New. Favorite. Person. Kim Sears making a statement tonight at the #AusOpen pic.twitter.com/LN2Nq8yAsZ

— Treizecizero.ro (@treizecizero) February 1, 2015

#Djokovic: „I just felt weakness. I couldn't call for a medical because there was no reason” #ausopen pic.twitter.com/nVPm2rCU4x

— Australian Open (@AustralianOpen) February 1, 2015

It’s weird to hear people talk about Murray as though he fell on his face tonight. He didn’t. He just freaked out when Novak did.

— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) February 1, 2015

Analysis so far: tennis is the best sport

— Louisa Thomas (@louisahthomas) February 1, 2015