Special | Ana Bogdan: „Tenisul este drumul către mine. E un drum spiritual. Indiferent ce va fi la finalul acestui drum, n-am decât să fiu recunoscătoare”

Ana își amintește fiecare detaliu al acestui Crăciun, cine unde stătea în jurul mesei festive, brizbrizurile șervețelelor, culorile decorațiunilor festive. Era prima oară, după foarte mulți ani, când nu trăgea de ea să meargă la turnee înainte de Australian Open. Asta era o sărbătoare în sine: „eram toată familia acasă, iubitul meu, sora mea, părinții, bunicii, eram cu toții împreună, într-un final, după foarte mulți ani în care eu călătoream de Crăciun”. Din afară, cadrul era perfect. Dar a fost de ajuns o clipă de luciditate ca să-și dea seama că înăuntru, înăuntrul ei, se simțea golită, tristă. Curioasă din fire, Ana a căutat imediat răspunsuri. Citise mult, încă din adolescență, despre ce e dincolo de corpul nostru – citise despre minte, suflet, energie, univers, divinitate – dar acum căutările i-au definit mult mai limpede ce înseamnă, de fapt, depresia.

„Depresia este separarea de sine”, punctează Ana, după care explică, cu finețe clinică, cum se simțea acum câteva luni. „Veneam după o perioadă foarte aglomerată, cu turnee multe, și nu-i ușor să ții balanța asta între a te bucura cu adevărat de ceea ce faci și de a trage să obții ceea ce vrei. Eram mult prea orientată să ating niște ținte, să fiu, nu știu, Top 50 mondial la finalul anului. Și, când mi-am dat seama cât de goală mă simțeam pe dinăuntru și că nu mă puteam bucura, de fapt, de acel moment de Crăciun cu familia, m-am speriat un pic. De-atunci am încercat să mă reconectez din nou cu mine, să mă bucur, efectiv, de tot ceea ce fac. Și mi-am promis că dacă continui să joc tenis, o să o fac cu bucurie, o să o fac pentru că iubesc sportul ăsta, pentru că e pasiunea mea, e ceea ce mă reprezintă pe mine, și nu pentru că mă împinge cineva de la spate”.

Ana Bogdan vorbește mult, în ultima vreme, despre bucurie. Și nu o face ca să coloreze fraze care să dea bine în declarațiile de după meciuri. O face cu deschiderea celui care simte cât de mult i s-a schimbat viața de când a reușit să descopere această bucurie de a trăi din plin tot ce i se întâmplă. Se întoarce departe, la final de 2018, ca să caute începutul aventurii spirituale pe care o trăiește astăzi. „Țin minte că ajunsesem pentru prima dată pe locul 59 lume. Și nu eram fericită. De fapt, nu simțeam nimic, ca și cum locul acela în clasament nu era al meu. Nu-l conștientizam, cred că ăsta e cuvântul”. 

Își ia timp să-și aleagă cu grijă următoare cuvinte. Experiența ultimilor ani a învățat-o, printre alte lecții despre ea și despre lume, cât de mare e puterea cuvintelor și cât de mult ne influențează ele viața. „Dacă te uiți în oglindă în fiecare dimineață și zici: mă simt rău, sunt trist, am o zi grea – așa o să-ți fie ziua. Ajungi să te îmbolnăvești, la un moment, dacă gândești mereu în felul respectiv. Pe când, chiar și când ai o zi mai puțin bună, te duci și îți spui, tu singur: o să reușesc astăzi, indiferent cât de greu e. Și, după ce ai rezolvat acel challenge, ai un boost enorm pentru următoarea zi. Tu singur îți creezi zilele, tu singur îți creezi viața. Tu singur, prin ceea ce gândești și simți”.

De atunci, de la finalul lui 2018, Ana singură și-a creat viața de acum. „Pe atunci, nu lucram cu nimeni pe partea mentală. Aveam echipa mea, care mereu mă împingea de la spate. Făceau asta la modul pozitiv, își doreau să mă antrenez cât mai bine. Însă am început să pierd meciuri grele, strânse. Mă antrenam fizic două ore și ceva pe zi, jucam tenis patru ore pe zi, stăteam foarte bine la pregătirea fizică, dar pierdeam meciurile pentru că nu aveam un echilibru emoțional în anumite momente-cheie. Atunci am început să îmi pun singură niște semne de întrebare. Nu mai câștigasem un meci, cred, de 4-5 luni. De pe 59, am picat pe 140. Și mi-am dat seama că ceva trebuie să schimb”.

De la un moment dat, interviul cu Ana devine o confesiune. Ana din 2023 nnu își ascunde vulnerabilitatea, e senină și plină de povești. Și, mai ales, plină de învățăminte. „În 2019, mi-am zis, trebuie să lucrez și pe partea mentală. Am început să fac yoga. Mi-a prins foarte bine perioada aceea, m-am echilibrat, simțeam că mă ajuta și pe teren. Aveam o anumită liniște: pur și simplu, cumva luasem de pe mine ideea că trebuie să țin cu dinții de scor, și așa mai departe. Am început să simt că joc altfel. Tot în 2019, la final, am început să fac terapie cu un psihoterapeut. Era ceva care nu avea legătură cu sportul neapărat. Atunci am învățat ce înseamnă legătura energetică cu părinții, cu bunicii, străbunicii. Am început să înțeleg de unde veneau anumite temeri, de unde veneau anumite gânduri pe care le aveam”.

Aventura Anei e oricum, dar în niciun caz liniară. Ca să ajungă la bucuria pe care o propovăduiește azi, a muncit de zi cu zi (și încă o face). Munca aceea pe care, exigenți, din înaltul tribunei sau din confortul fotoliului de acasă, o ratăm atunci când judecăm zilele mai proaste ale sportivilor favoriți. Una din acele zile poate fi chiar cea despre care povestește Ana: „Am trecut și printr-o perioadă de anxietate, aveam atacuri de panică. Cel mai rău a fost când eram la volan și nu mai puteam să conduc. Mi s-a întâmplat un astfel de episod în mijlocul Bucureștiului, a trebuit să trag mașina pe dreapta. Asta m-a speriat foarte tare și am zis că trebuie să caut pe cineva, un terapeut, pentru că deja nu mai puteam să-mi controlez singură stările. Așa am dat de acest psiholog, de la care am învățat extrem de multe. Atunci am găsit și curajul să închei un capitol din viața mea. Aveam o teamă de a-l închide, pentru că nu știam ce e dincolo: frica de necunoscut. Și am avut curajul să pun punct. M-am eliberat de o presiune foarte mare și mi-am dat seama că, wow, viața poate fi și altfel! Simțeam viața cu totul altfel și eram mult mai bucuroasă, făceam lucruri așa cum îmi doream eu”.

În pandemie, Ana a continuat să facă, singură, exerciții de yoga și de meditație, s-a adâncit și mai mult în lecturi pe temele acestea, care o pasionează atât de mult. „Și am început să mă rog. Am început să spun, în fiecare zi, câte o rugăciune dimineața, una seara. Am început să simt o liniște aparte, pe care eu nu o mai simțisem până atunci. Am început să caut și mai mult. Și mi-am dat seama că, de fapt, bucuria aceea pe care o simți, dacă o simți, nu vine din faptul că ai mulți bani, câștigi niște meciuri, ești numărul nu-știu-care mondial. Bucuria vine din conexiunea ta cu divinitatea, cu tine, de fapt”.

„Am avut o perioadă foarte frumoasă, foarte bună, dar la un moment dat m-am accidentat subit. A fost o chestie pe care nu am înțeles-o în momentul acela, pentru că eram foarte bine fizic, foarte bine mental. Era imediat după pandemie, când au început turneele. Eram la Praga, conduceam în meci, mă simțeam foarte bine, când mi s-a rupt mușchiul. Și chiar atunci, în acel moment, citeam o carte scrisă de Dr. Joe Dispenza, <<Supranatural>>, în care scria despre puterea noastră interioară de a ne vindeca. Mi s-a părut senzațional! Eram atât de fascinată de ceea ce citeam că nici nu mai conta accidentarea mea.

Mi s-a părut, așa, că toate se întâmplă cu un scop. Am făcut terapie, m-am dus la recuperare, dar, în același timp, am lucrat cu cineva care credea în aceleași lucruri – și a vindecat foarte mulți oameni de tot felul de boli. M-am dus la el și, efectiv, din exercițiile pe care le făceam eu, dar și din ceea ce făceam cu el, am simțit ce înseamnă să te autovindeci. Într-o lună de zile, după ce aveam mușchiul aproape complet rupt, m-am dus la Roland Garros și am și câștigat un meci! În turul 2 am pierdut, dar înțelesem deja ce putem să facem noi prin puterea gândului, prin dorința noastră interioară. Eram fascinată. Am continuat să merg pe acest drum. Cred în Divinitate, cred în energia noastră, în legătura noastră cu Universul. Cred cu toată ființa mea”, se destăinuie Ana Bogdan.

Pentru Ana, un capitol fascinant din procesul de autovindecare a fost atunci când a decis, după Roland Garros-ul de anul trecut, că vrea să continue o vreme pe cont propriu, fără antrenor. „Mă înțelegeam foarte bine cu persoana cu care lucram, nimic de reproșat, dar mi-am dat seama că nu mai puteam să execut ceea ce mi se spunea de pe margine. Asta se tot repeta și simțeam un fel de război interior: omul îmi transmitea ceva, eu simțeam că trebuie să fac altceva, iar rezultatele nu veneau, nu dădeam randament. După acel turneu, am decis să continui pe cont propriu. <<Cum pe cont propriu?>>.  <<Nu mai lucrez cu nimeni, vreau să fiu de una singură>>. <<Păi da, dar la nivelul ăsta să faci de una singură e foarte greu>>.

Nimeni nu a acceptat asta, nici părinții, nimeni; mi se zicea că am înnebunit. Și le-am spus: <<Simt că trebuie să fiu eu cu mine, să-mi înțeleg limitele, să mă duc la antrenamente că vreau eu, că-mi doresc eu, că e lucrul pe care eu-l iubesc și unde vreau să fiu din ce în ce mai bună. Nu vreau să fie nimeni lângă mine, în momentul în care greșesc o minge să fiu cu ochii în exterior, să aștept să mi se transmită ce-am greșit. Am început să mă simt atât de împlinită, atât de bucuroasă, am simțit o libertate pe care numai când mă duceam să schiez o mai simțeam”, povestește Ana.

„Toată viața am avut pe cineva în spate care mă dirija. Prima dată l-am avut pe tatăl meu, cu care m-am antrenat 13-14 ani. Apoi, la București, am avut o echipă cu care lucram. Dar niciodată n-am avut ocazia să fiu eu cu mine. Eram foarte mult cu focusul în exterior, ascultam și mă dedicam sportului, dar nu era în totalitate amprenta mea, era mai mult a celor din jur decât a mea”.

De una singură, Ana a învățat să nu se mai supere atât de tare pentru greșelile ei. „Încercam să îmbrățișez greșeala și să zic: <<Ok, ce mi-arată mie asta? Că trebuie, poate, să dau cu dreapta un pic mai înalt sau mai tare>>. Nu mă mai criticam când greșeam, nu mă mai judecam – dar și asta mi-a luat timp. Atunci când te critici și te judeci, te faci mic. Și acea energie de frecvență joasă nu îți aduce nimic bun. Pe când, dacă duci toată chestia asta într-o direcție pozitivă și zici: Ok, am greșit, data viitoare o să fac altfel și o să reușesc. Poate n-o să iasă din prima, dar repet până când reușesc, perseverez.“

Și-a făcut antrenamentele singură, a calculat cât trebuie să lucreze în ziua respectivă, a început să își asculte mai bine corpul. „Pentru că, de multe ori, eu aveam anumite dureri și poate antrenorul mă îndemna să forțăm. Acum, am început să-mi ascult corpul. Și cred că e un lucru foarte important. Nu vreau să înțeleagă cineva greșit că înainte era vina cuiva dintre cei care au fost de-a lungul timpului alături de mine. Din contră, ei m-au crescut, ei m-au dezvoltat. Însă eu aveam nevoie de mine cu mine. Și a fost o călătorie foarte frumoasă, au fost multe lucruri frumoase pe care le-am descoperit, în care mă bucuram enorm când reușeam să îmi depășesc niște limite fizice sau mentale.

În ziua în care mă trezeam dimineața și mă durau toate cele și ziceam: <<Nu, te duci la antrenament și lucrezi, poți>>. Și, făcând asta timp de 6-7 luni, mi-am dat seama că, de fapt, limitele noi ni le impunem; noi cu mintea noastră zicem: până aici pot. Și dacă îi spui minții tale că până acolo poți, cel mai probabil acolo te oprești. Sau chiar mai repede”. 

Ana a început să-și observe dialogul mental. Și a ales să intervină acolo unde mintea îi spunea despre presupusele ei limite. A început să-și spună că poate mai mult. „Pentru că avem o putere infinită și pentru că putem să atingem orice ne dorim. Și, de pe 100 și nu-mai-știu-cât eram, 107, 110, am ajuns pe 46 sau 49. Și toată lumea m-a întrebat ce fac. Nimic special, doar mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe teren”.

Bucurie: cuvântul revine, inevitabil, în discuție. Ana vorbește direct, asumat, ochii săi albaștri au absorbit tot seninul de pe cerul Clujului. Își alege cu grijă cuvintele, iar următorul pe care îl aduce în poveste e „recunoștință”. „Pentru mine, tenisul este drumul către mine. Și e un drum spiritual pe care eu îl parcurg. Indiferent ce va fi la finalul acestui dru – și eu cred și simt că va fi ceva foarte frumos, pentru că mă găsesc pe mine -, n-am decât să fiu recunoscătoare. Am trecut prin multe momente grele, în care am suferit. Dar, în ultimii ani, de când lucrez mult pe partea spirituală, mi-am dat seama că tot niște lecții sunt și acelea, ca eu să cresc, să mă dezvolt din toate punctele de vedere. Nu e nimic care se întâmplă împotriva mea. Eu așa credeam înainte de 25-26 de ani. Când pierdeam un meci pe care îmi doream cu ardoare să-l câștig, sufeream trei nopți, era sfârșitul lumii. Acum nu mai privesc așa”. Ana își alege cuvintele și tocmai evită să folosească cuvântul „adversară”. „După o înfrângere, îmi zic: <<fata asta a venit în fața mea – nici nu-mi place să o numesc adversară – ca să-mi arate unde sunt>>. E tot o întâlnire, una care îmi arată că mai am de lucrat și îi sunt recunoscătoare. Datorită ei, am șansa să devin mai bună și să mă dezvolt. Nu mai privesc ca pe o tragedie faptul că pierd un meci, o privesc ca pe o lecție: <<Ok, ce am de învățat din asta ca eu să fiu mai bună?>>”.

„Mi-a fost bună perioada cât am fost sinngură. Sau când m-am antrenat singură, că nu ești niciodată singur atâta timp cât îl ai pe Dumnezeu cu tine, în tine. Apoi, am dorit să încerc din nou cu un antrenor, simțeam că am nevoie de cineva care să vadă din exterior și să mă îmbunătățească. Și, câteva luni, am tot oscilat. Roland Garos 2022 a fost primul turneu la care am mers cu domnul Daniel Dobre. Nu aveam așteptări că o să fac ceva wow. Și am avut răbdare să muncesc după meciul ăla de 3 ore. Și el m-a întrebat după meci: <<Mergem pe teren?>>. Zic: <<Da, mergem>>. Știam că sunt lucruri pe care nu le-am făcut bine, îmi erau proaspete în minte. Și-am mai stat încă o oră și ceva pe teren să le lucrez. Ok, nu am reușit la acest meci, revin anul viitor. Dar am muncit. Și știam că dacă voi munci așa în fiecare zi mai pun o cărămidă și mai joc încă o oră în plus și mai fac încă 10 serii în loc de ce avem de făcut or să apară rezultatele. Tot ce am de făcut e să le ajut să vină la mine. Fiecare avem drumul nostru și destinul nostru și sunt anumite lucruri pentru noi și anumite lucruri care nu sunt pentru noi. Să fii cu inima deschisă și să primești ceea ce trebuie să primești tu, ceea ce e cel mai bine pentru tine și pentru ființa ta. Nu că trebuie. Când l-ai pus pe <<trebuie>> în propoziție, ai blocat totul”. 

Apropo de blocaje, Ana vorbește și de victoriile pe care le-a scăpat printre degete. „Am pierdut meciuri când conduceam cu set și 4-1 sau 5-2, minge de meci și așa mai departe. În acele momente, când am început să pierd, simțeam frică. Când ai frică, nu mai ești prezent. Mintea ta rulează, și rulează undeva în viitor, iar tu nu mai ești acolo în prezent. Și când mintea ți-o ia în viitor, intervine frica, anxietatea că ce se întâmplă mai încolo, ce se întâmplă dacă…? Și când apare chestia asta și tu nu știi să revii în prezent, scorul o ia în defavoarea ta și pierzi meciurile. Simt în corp când nu mai sunt prezentă. Când îmi tremură mâna, când nu văd bine mingea și nu am timing. Și atunci încerc mereu să mă focusez pe mine, nu pe cine e în fața mea sau ce face celălalt. Dar e un challenge mare, chiar și acum am momente din astea când mă focusez pe ce face celălalt, pe ce e dincolo de fileu. Și uit ce trebuie să fac eu. Când îmi dau seama de treaba asta, imediat revin asupra respirației conștiente. Mă centrez pe mine: unde vreau să servesc? Dau la T? Dacă dau la T și dau bine, ea nu mai poate să facă nimic. Și e mereu challenge-ul ăsta să fii atent la tine și să stai în prezent. Foarte ușor lucrurile pot să o ia direcția cealaltă. E o luptă de punct cu punct”.

Ana cea prezentă revine în prezent. Turneul de la Cluj e ultimul pe care îl mai joacă în 2023 și e vremea bilanțului. „A fost un an cu foarte multe lecții pe care le-am avut de învățat. Lecții atât de viață, cât și lecțiile de pe teren. Dar e un an care pe mine m-a întărit mult și m-a făcut să fiu mai puternică din multe puncte de vedere. Să fiu mult mai recunoscătoare. Recunoștința este un sentiment foarte frumos. El atrage după sine momente și mai multe, și mai frumoase, ca să fii și mai recunoscător. Acum, când trag linie, după toate experiențele avute din anul ăsta, sunt…”.

Ana își ia timp să aleagă cuvintele potrivite: „Sunt bine. Sunt liniștită. Sunt împlinită. Și bucuroasă. Pentru că toate momentele pe care le-am trăit anul ăsta m-au dus undeva și m-au învățat ceva. N-am niciun regret. În acest moment, sunt foarte bine eu cu mine. Îi spuneam ieri surorii mele ieri: <<Știi ce-o să fac? O să plec într-o vacanță de ziua mea. Eu nu prea am avut vacanțe, pentru că eram mereu concentrată să muncesc mai mult. Și, la finalul anului, că ziua mea e în noiembrie, nu eram în poziția în care să îmi iau o vacanță. Voiam să investesc totul în tenis și nu îmi permiteam, pe atunci, să arunc, între ghilimele, banii pe o vacanță. Voiam să investesc banii ăia într-o echipă, voiam să-i am pentru anul următor, să știu că-s liniștită din acest punct de vedere. Și anul ăsta sunt recunoscătoare pentru acest lucru: că îmi permit și să plec într-o vacanță, și să încep anul cu echipă, și să fac o intervenție chirurgicală pe care trebuia să o fac de mulți ani și n-am reușit să o fac, pentru că programul meu nu îmi permitea. La finalul anului, sunt multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare. Că sora mea, care a fost mult timp plecată, a stat mai mult timp cu mine, că am oamenii potriviți lângă mine și că am învățat ce înseamnă să ceri de la Univers ceea ce e bun pentru tine, nu ceea ce crezi tu că e mai bine pentru tine. Nu mai trag acea linie ca să îmi zic că am ajuns pe locul nu-știu-cât. Ok, sunt pe un loc excelent. Dar bucuria, unde e bucuria? Acum sunt happy. Nu happy, ci recunoscătoare. Recunoscătoare – ăsta e cuvântul!”.

Mai e puțin și vine Crăciunul. Și nu e bilanț mai bun pentru Ana Bogdan decât că nu mai simte golul acela.

***

ANA BOGDAN DESPRE…

Despre prezență. Și exemplele altor campioni

Am vorbit la un moment dat cu Lindsey Vonn. Ea e idolul meu, inspirația mea. La un moment dat, am întrebat-o: „Tu ce făceai în competiții, când aveai o etapă de cupă mondială și era presiune mare pe tine. Ce făceai de ajungeai să câștigi chiar și cu acea presiune pe tine?”. Și îmi spunea:„Luam poartă cu poartă. Nu mă gândeam la finish, la ce va fi dincolo, nici la timp, la nimic. Mă gândeam la fiecare viraj în parte. Era atât de prezentă în ceea ce făcea, altfel n-avea cum!”.

Horia Tecău mi-a spus: „Acceptă zilele în care tu nu ești la 100% din ceea ce știi tu că poți să fii. Că nu în fiecare zi poți fi la 100%. Și atunci când accepți că ai o zi mai proastă, treci mai ușor peste lucrurile care nu-ți ies și te duci într-o direcție mai pozitivă, nu-i dai minții tale motive să generalizeze, să se ducă în continuare în direcția respectivă”.

Iubitul meu, Simone Tempestini, îmi zicea: „Eu, când concurez, nu gândesc, n-am timp să gândesc. Trebuie să fiu așa de prezent în fracțiunea aia de secundă, când totul se bazează pe instinct și intuiție. Ok, îl aud pe cel din dreapta ce îmi dictează. Dar tot în prezent stau”. It’s a big challenge. Dar, pe măsură ce îl faci la fiecare meci în parte, la un moment dat o să simți că vine mai ușor, nu mai lași să treacă pe lângă tine un set ca să îți revii. 

Despre valoarea disciplinei

Părinții mei au avut un rol foarte mare în educația mea și în disciplina mea, mai ales tata, care a fost profesor de schi și apoi a început să mă antreneze pe mine. Atunci am învățat ce înseamnă să fii disciplinat și ce înseamnă să muncești zi de zi. Dacă nu îmi păsa de ceea ce făceam în anumite zile, adică lăsam disciplina la o parte, inclusiv disciplina mentală, concentrarea, nu neapărat munca fizică pe teren, lucrurile se duceau într-o direcție greșită. Am învățat pe pielea mea. Cu anii mi-am dat seama că fără a fi disciplinat și ordonat, atât la antrenamente, cât și în viața de zi cu zi, nu poți să evoluezi. Te minți. Te minți și nu ajungi nicăieri. Nu ajungi să te dezvolți, nu ajungi să îți atingi obiectivele, să fii omul care îți dorești să fii fără să fii disciplinat. Indiferent de ceea ce faci, și dacă faci sport, și dacă lucrezi într-o companie, indiferent ce faci. Disciplina te crește, te dezvoltă ca om, dar și ca profesionist. Și disciplina înseamnă, pentru un sportiv, să mănânci corect, să mănânci la orele la care trebuie, să dormi cât trebuie. Dacă nu te odihnești, a doua zi nu poți să dai randament.

Și aici aș puncta faptul că atunci când faci lucrurile corecte și le faci pe o perioadă lungă apar rezultatele, zici: Wow, îmi place chestia! Adică îți place progresul, începe să-ți placă, să devină ca o adicție să faci din ce în ce mai bine și din ce în ce mai mult, pentru că îți dai seama clar că acele lucruri te duc unde tu îți dorești. În momentul în care ți-ai îndeplinit acel vis, ești foarte împlinit și ai o bucurie imensă. Dar ce te-a dus acolo? Disciplina. Faptul că ai făcut acele lucruri pe care erai conștient că trebuie să le faci din ce în ce mai bine, din ce în ce mai mult. Și atunci zici: unde pot să adaug ceva, cum pot să mănânc mai bine sau mai sănătos, cum pot să dorm mai adânc și mai bine, ca să mă recuperez mai bine? La fel și în exercițiile de meditație sau de vizualizare pe care le fac, încerc să le fac pe o perioadă mai lungă. Adică să fie un progres. Și în momentul în care fac acele lucruri îmi ofer bucuria că le-am făcut, mă simt eu liniștită și știu că indiferent ce va fi pe teren, eu acele lucruri le-am făcut și, la un moment dat, rezultatele o să apară. Poate nu la primul turneu, poate nu la al doilea, dar sigur o să apară. 

Dacă faci acele lucruri cum trebuie să le faci și cum e cel mai bine pentru tine, n-ai niciun regret. Eu mi-am făcut treaba, poate turneul ăla nu a fost pentru mine, poate era destinat altei fete, dar eu muncesc în continuare și mă dedic și sunt disciplinat și, la un moment dat, va fi rândul meu.

Mediul de creștere al noii generații

Dacă au deschidere să învețe și să se dezvolte, cu siguranță pot ajunge sus mai repede decât am ajuns noi. Eu, de exemplu, nu am avut acces la atâtea informații de mică; și cred că nici alte fete. Nu am avut sponsori mari în spate, nu am avut academii de tenis în care să ne antrenăm de la vârste fragede, nu am avut echipă. Exemplul personal: m-am antrenat cu tata într-o sală de baschet și volei. Ok, erau trasate liniile de tenis, dar era foarte mică în spate și nu aveam loc să lovesc prea bine și atunci stăteam numai la linie. Fileul era de volei, nu aveam fileu de tenis. Și mă antrenam cu o mașină de mingi, un tun care arunca mingi. Asta am făcut timp de 13 ani. Nu știu cine ar avea puterea să facă chestia asta atât de mult timp. 

Și n-am avut o viață ușoară, n-am trăit într-un lux. Am fost o familie normală, părinții mei au muncit din greu ca eu să ajung unde am ajuns. N-am avut sponsori care să-mi plătească călătoriile, și așa mai departe. Noi ne-am străduit și am crescut împreună. Dar dacă ele acum au condiții mai bune, au antrenori care au deja au o experiență cu noi în circuit, cu Irina Pegu, cu Sorana, cu mine, cu Simona și așa mai departe, deja pot să acumuleze mult mai multe informații și să se dezvolte mai repede decât am făcut-o noi. Noi, sincer spun, cred că am făcut-o din dorința noastră interioară de a fi bune și de a demonstra că putem și că avem valoare. Chiar dacă noi, de fapt, nu aveam toate condițiile.

Uite, o vezi pe Coco Gauff, de exemplu. E normal că câștige un Grand Slam dacă ea de la vârsta de 15 ani deja juca WTA-uri și avea echipa în spate și făcea lucrurile corecte. Asta e important: de la o vârstă fragedă tu să faci lucrurile corecte. Pe când eu, de exemplu, am avut fizioterapeut la 23-24 de ani. Dacă echipa pe care am avut-o la 23 de ani o aveam la 16 ani, poate că lucrurile stăteau diferit. Și la fel și cu celelalte fete. Poate apăreau mai repede rezultatele, dar acum chiar cred că noi, prin ceea ce facem sau prin ceea ce spunem, prin exemplul personal, putem să ajutăm noile generații. Și m-aș bucura enorm să aibă parte de mult mai multe lucruri și mult mai multe informații decât am avut noi, la vremea noastră, la 16-17 ani.

Eu întotdeauna am fost o persoană curioasă, curiozitatea te duce la informație – și cauți până când începi să afli. Dar trebuie să și creezi în asta. Au fost multe momente în care îmi venea să renunț, plângeam și îi spuneam tatei că nu mai pot, că sunt singură în sala aia cu tunul de mingi și că la un moment dat nu mai puteam psihic. Am încercat să aducem sparring, mai veneau fete să ne antrenam, dar 13 ani zi de zi să stai cu tunul de mingi nu a fost ușor. Pentru că vedeam la alte fete cum se pregătesc, vedeam în ce condiții se antrenează. Sau mergeam la turnee în Anglia, la niște ITF-uri de 10.000, 25.000, și când intrai în salile alea cu nu știu câte terenuri de tenis, cu terenuri de baschet, de volei, de handbal, ce vrei tu, cu ditai sala de fitness. Apoi mă duceam acasă și intram în sălița mea. 

Dar de mică am fost o persoană foarte ambițioasă. De mică îmi doream să fiu prima, de mică îmi doream să fiu prima la școală, adică tot timpul eram competitivă și asta m-a dus mai departe. La un moment dat, când sora mea a crescut și ea, lucrurile au fost mai ușoare. Cu ea era mai distractiv. Dar nu regret nici o secundă, pentru că și asta te face mai puternic. Prima oară când ai o încercare zici, băi, stai puțin, că eu pot. La următoarea încercare știi că sunt lucruri pe care deja le-ai depășit. Și e important să ai pe ce să te sprijini în momentele astea, să te sprijini pe dovezile pe care tu ți le-ai oferit în trecut. 

Un sfat pentru Ana la 20 de ani

Să mă bucur mult mai mult de tenis. De joc în sine, nu de sport. În interiorul meu să simt acea plăcere când văd mingea aia și o trimit unde vreau eu, aia e o plăcerea care poate să-ți dea energia pentru a doua zi, pentru a treia zi, pentru tot turneul. Plăcerea ta de a face ceea ce-ți place. Asta mi-aș spune, să mă bucur mai mult de joc în sine. Crede-mă, am avut niște cărți pe care le-am citit pe la 20-21 de ani. Le-am citit și am zis: ce e asta, să trăiesc în prezent, că nu înțeleg. Eu trăiesc în prezent! Dar, de fapt, nu era așa. După mult timp am învățat ce înseamnă. E altă percepție a prezentului.

Vârstă

Înainte eram speriată cumva, dar asta și din ceea ce auzeam din exterior. Țineam mult la ce se spunea din exterior. Și mi se spunea: la 25 de ani, tu nu ai realizat ce trebuia să realizezi până la vârsta asta. Pe când acum stau liniștită. Îmi dau seama că vârsta e un număr. Contează interiorul tău, cum te simți tu, cât te bucuri de viață și de tot ceea ce faci. Uneori, nu pot să realizez că fac 31 de ani într-o lună, pentru că mă simt de o mie de ori mai bine decât mă simțeam la 25. Și sunt atât de bine acum, încât, dacă țin starea asta interioară, simt că pot să joc și până la 38 de ani. Și nu este o rușine să joci până la 38-40 de ani, cum cred alții, pentru că este vorba despre tine și despre limitele tale. Da, multă lume face rezultate când e tânăr, în putere, dar eu cred că mai puțini sunt cei care pot să facă mai târziu rezultatele, pentru că asta depinde mai mult de starea ta interioară.

Ești mai mult tu, cu mai multă înțelepciune, cu multe lucruri depășite, la 30 de ani. Eu singură am renunțat la acest gând – că nu mai am timp. Anul trecut am avut o criză, simțeam că eu nu mai am timp. Ce mă fac? „Nu mai am timp să fac ceea ce vreau să fac, să realizez, să mă întâlnesc, să joc, să…”. Azi zic: „Ba da, am atât timp la dispoziție și am răbdare să aștept, convinsă că lucrurile vor veni în viața mea atunci când trebuie să vină. Când e cel mai bine pentru mine. Când tu accepți asta, lucrurile vin atât de frumos încât zici: „wow, eu mi le-am imaginat cu totul altfel, nu era așa de frumos și de intens cum le-am primit. 

Echipă

Lucrez cu Daniel Dobre și Vasile Antonescu. Cu el mă antrenez în fiecare zi. Domnul Daniel nu vine la anumite turnee, pentru că nu poate veni peste tot, dar Vasile e tot timpul alături de mine. Acum, am momente când mă antrenez la Cluj, dar am stat și la București mai mult.

Cine vine din urmă

Mi-e greu să dau un nume. Eu cred că sunt mai multe fete care pot veni din urmă, iar asta depinde doar de ele. De ele și de dorința lor de a se dezvolta și de a fi mai bune pe zi ce trece. La Transylvania Open am urmărit-o pe Mara (Gae), m-am și antrenat cu ea de două ori. Mi-a plăcut foarte mult. Are joc solid, dacă mai lucrează și mai îmbunătățește anumite lucruri, chiar poate să joace foarte bine. Am văzut-o pe Miriam (Bulgaru), care, la fel, poate să mai crească mult. Îmi place și Anca Todoni, și cu ea m-am antrenat, a fost și în echipa de FedCup.

Sunt multe care pot ajunge mai sus de Top 100, sfatul meu pentru ele este doar să le iasă din minte presiunea asta cu Top 100, Top 50 etc. Credeți-mă, e o limită impusă de nu-știu-cine, numai că te păcălești dacă gândești așa. M-a întrebat la un moment dat cineva: Cum e în Top 100, în Top 50? Și zic: e la fel. Tu nu te schimbi. Și sigur nu te schimbă numărul ăla care e în dreptul tău. Tu ești la fel. Se schimbă anumite lucruri în sensul că îți ușurezi intrarea pe tabloul turneelor. Dar tu ești aceeași. Nu știu, pentru mine a fost la fel. Că eram 59, eram 49, eram 39, eram 65 sau 120. Da, ai acces la mai multe, îți ușurezi viața și câștigi mai mulți bani, dar trebuie să și muncești mai mult. Să nu te păcălești că ai ajuns pe 39 și gata, rămâi acolo.

Fotografii: Transylvania Open