Simona – Konta și portița care s-a închis fără ca Simona să se fi strecurat la timp prin ea

O idee la care m-am gândit deseori în ultimul an, poate un an și ceva, este că portițele pe care trebuie să se strecoare Simona Halep spre victorie sunt foarte strâmte. Dacă clipește sau nu se aruncă prin ele exact atunci, în secunda aia, dispar și odată cu ele, și meciul.

Motivul este că stilul ei de joc nu este de așa natură încât meciul să se afle doar în racheta sa. Portița de azi a fost în tiebreakul setului doi, când a condus cu 5-4 și serviciul. Konta a jucat însă mai agresiv și mai hotărât următoarele trei mingi și a câștigat ea setul doi. Pe lângă egalarea la seturi, a primit confirmarea că planul ei de joc ultraagresiv funcționa. ”A fost important să continui să-mi creez oportunități indiferent de scor, să rămân fidelă identității mele adevărate de joc” a spus Johanna la interviul de după meci.

Până la tiebreakul setului doi, meciul se jucase pe sârmă, într-un echilibru atât de strâns. Amândouă serveau bine, Johanna chiar incredibil de bine, cu niște procentaje ireale: în primul set avusese 89% reușită pe primul, iar in al doilea, deși scăzuse la 66%, crescuseră la 70% procentajele punctelor câștigate și pe primul, și pe al doilea serviciu.

Simona nu stătea nici ea rău. De fapt, serviciul a fost, cred, piatra de temelia a jocului său, cel care a ținut-o acolo în meci. Atunci când a avut nevoie, serviciul a ajutat-o să apere scoruri defavorabile și să salveze câteva mingi de break.

Adrian a observat foarte bine că pentru o jucătoare de clasa ei la retur, a avut teribil de puține mingi de break (doar două, din care a fructificat una, și aceea în prima parte a meciului). Johanna a avut opt, din care a convertit două. Serviciul implacabil al britanicei explică puținătatea șanselor de break ale Simonei, dar și ce se întâmpla după retur: Simona era împinsă mai devreme sau mai târziu în defensivă. A alergat mult în acest meci (2462 metri vs 2171 metri) și, pentru o vreme, strategia de a pune încă o minge înapoi în teren a dat roade. După două-trei mingi care ar fi trebuit să fie, teoretic winnere, dar care, practic, i se întorceau înapoi, Jo greșea. Însă încet și sigur, Konta a amplificat agresivitatea, iar Simona pur și simplu n-a mai ajuns la ele.

Strategia ei din schimburi a fost să lovească înalt, lung și pe centru, țintind zona aceea denivelată și tocită de pe baseline, unde mingile mai săreau și aiurea. Jo este foarte periculoasă  de pe laterale, îi place să creeze unghiuri și se deplasează suficient de bine cât să lovească foarte eficient din alergare. Mingile lungi pe centru o țintuiau în spate, înghesuind-o și nedându-i posibilitatea să se așeze la lovituri. După ce o împingea în spatele liniei de fund, dacă Jo nu făcuse deja vreo greșeală forțată, Simona ataca decisiv flancurile.

Strategia a asta a mers atâta timp cât Simona apuca să lovească prima lung. Pentru asta însă, serviciul și returul au fost esențiale ca lovituri de pregătire – trebuia să fie impecabile, pentru a nu-i da Johannei nicio șansă să atace prima. Însă iarba este o suprafață de prima lovitură, care răsplătește până la urmă agresivitatea, iar Konta a atacat cu ferocitate tot ce i-a picat în mână. Sincer, mă mir că Simona a putut apăra atât cât a apărat.

A point that sums up one of the matches of the tournament…

Jo Konta and Simona Halep combine for today's @HSBC_Sport Play of the Day… pic.twitter.com/L1ayyNIOHo

— Wimbledon (@Wimbledon) July 11, 2017

După ce minuscula portiță din tiebreakul setului 2 s-a închis, bătălia s-a înăsprit și senzația a fost că timpul curgea în favoarea Johannei, serviciului și jocului ei. Prinsese încredere și presa – raportul winnere/neforțate, aproape egal în primele două seturi pentru ea, a fost de 16 la 4 în decisiv. Pentru comparație, Simona a avut cifre aproape identice în cele trei seturi: 10/3, 8/3, 8/3. A fost constantă, s-a ținut de planul de joc, a apărat cu îndârjire, nu și-a pierdut capul ca la Miami. Sau cel puțin nu așa spectaculos ca la Miami: la fel ca acolo, a câștigat primul set, a condus cu 5-4 și două servicii în tiebreakul celui de-al doilea. O fi sau nu coincidență, numai Simona știe.

Consensul printre jurnaliști este că a fost un meci excelent. Simona a spus că a fost cel mai bun meci jucat pe iarbă în cariera ei. Pentru mine însă a fost greu de privit. Nu neapărat pentru că l-a pierdut, sau pentru că n-a urcat pe locul 1. Ci pentru că, iarăși n-a riscat când a trebuit. Simona e o jucătoare din ce în ce mai solidă, cu un tenis din ce în ce mai sigur, care (dacă e sănătoasă) nu prea mai pierde la jucătoare mai prost clasate. Pe de altă parte, ca să riști, trebuie s-o faci constant: e și riscul un obicei și cu cât i te expui mai mult, cu atât îl stăpânești mai bine. Tenisul Simonei Halep mi se pare că a ajuns într-o zonă sigură, care îi câștigă turnee mari și o promovează în fazele superioare ale Slamurilor. Dar în meciurile cu miză mare sau în cele strânse, atrofia mușchiului numit risc o costă.