Corespondență de la Londra

În 2016, la acel duel de la Melbourne dintre Simona și Shuai Zhang s-a întâmplat că alergam de zor prin bază. Era forfota primelor zile de Slam în care n-ai cum să să le acoperi pe toate, așa că am ratat, cu altă treabă, tot meciul Simonei. Convins că mai e timp, am lăsat pe ultimii metri sprintul aproape disperat către Margaret Court. Când am ajuns, n-am mai apucat decât să prind ultimul game la monitorul de lângă ușa de intrare pentru jurnaliști; în câteva secunde, se întâmpla deja salutul de la fileu. Se făcuse seară la Melbourne, sau poate că era zi, cine știe; fusurile orare erau amestecate și topite de căldura australiană. Și turneul deja se încheiase pentru Simona. „Cum e tenisul!”, am pufnit amar, nevenindu-mi a crede că nici măcar nu văzusem live meciul, după atâția kilometri bătuți până acolo. Pentru jucători e chiar mai rău. Cu trei luni înainte, o Shuai Zhang doborâtă de emoții și simțindu-se necompetitivă intenționase să se retragă. Venise la Melbourne cu sentimentul că va fi ultimul ei Australian Open. Meciul acela i-a dat viață și a propulsat-o spre primul ei sfert de finală la un Slam.

Mi-am reamintit de asta azi, în timp ce goneam prin Londra să ajung la timp pentru revederea celor două, într-un Wimbledon care s-a mutat la Londra și pentru 30-0. Similar, riscam să ajung iar prea târziu pentru acest meci; încă o dată, turneul Simonei risca să se termine la mâna acestei chinezoaice aflate, între timp, la al doilea sfert de Slam. Oarecum la fel ca atunci, Zhang a găsit de nicăieri o formă grozavă pe o iarbă unde nu câștigase niciodată vreun meci până azi. Ca s-o oprească, Simona a pus cap la cap una dintre cele mai impresionante evoluții ale ei din acest sezon.

Trei ani și jumătate au trecut, dar câte s-au schimbat, de fapt, pentru Simona. Am recitit declarațiile ei de atunci, de după eliminarea din turul 1. Spunea că „n-are de ce să fie descurajată”, că „va merge mai departe”. Prea puțini o credeau atunci, dimpotrivă, mulți îi ridiculizau încrederea. Nu înțelegeau că, pentru primul tur al primului Slam al anului, un matchup prost combinat cu probleme de sănătate reprezintă o furtună perfectă. Mai spunea atunci Simona că „sunt tot eu, și la victorii, și la înfrângeri”. La vremea aceea, încă nu trecuse prin încercările extreme ale lui 2017, primul Slam era foarte departe, nici lucrul cu psihologul sportiv nu pornise. Dar Simona spunea, instinctiv, cam același lucru pe care l-a spus și azi, după calificarea în semifinalele Wimbledon: „Am pierdut la Roland Garros în calitate de campioană en-titre și n-a murit nimeni. Am acum o nouă șansă”. Ce simplu.

Acest „n-a murit nimeni” și acel „sunt tot eu, și la victorii, și la înfrângeri” este ce a trecut-o pe Simona prin zecile de bătălii cu numeroasele Zhang din circuit, ce a păstrat-o cu picioarele pe pământ. Când, mai devreme în acest sezon, n-a putut readuce aceeași intensitate extremă cu care a jucat doi ani la rând, Simona a rămas răbdătoare și ne-a spus că e fericită și că nu-și mai pune nicio presiune de rezultat pe umeri – știind cât de rău a consumat-o acest lucru în trecutul recent. Reacția ei fost primită, ocazional, cu noi pufnete nemulțumite – când, de fapt, împlinirea ei era tot ce contează, mult mai mult decât tenisul. Echilibrată, Simona știa că tenisul ei cel mai bun nu poate fi departe.

Și iat-o acum oferindu-și o nouă oportunitate într-un Slam pe care l-a jucat până aici cu eficiența nemiloasă a unui expert în domeniul său. E în semifinale de Slam din nou, a opta oară. „Nu contează cum ajungi, ci să ajungi”, a râs ea la un moment dat, azi, când discuția de la conferință a ajuns la careul de ași. Sună prea simplu, sună în stilul acelor „I’m gonna try my best and we will see” de la Rafael Nadal, dar e perfect adevărat. „Simt că am o șansă în orice turneu joc”, a mai spus ea, zilele trecute. Și, într-adevăr, când forma și motivația și sănătatea și prospețimea și gestionarea tabloului se întâlnesc, se întâmplă lucruri bune.

După ce a explicat meciul cu Zhang, Simona a intrat un pic în detaliu vizavi de cum a crescut în siguranță pe gazon: „Cred că sunt destul de mulți ani în care am jucat pe iarbă și într-un final am reușit să simt și eu mingea, să am timingul necesar, potrivit pentru acest joc de iarbă. E foarte diferit, dar mă simt stăpână pe picioare, dar poate e așa și pentru că mă simt odihnită, mă simt fresh. Toate împreună ajută la starea de pe teren.” 

Această stare bună pe care o are acum se traduce pentru Simona în faptul că poate să înțeleagă mai bine suprafața de joc. „În acest turneu, când vine mingea către mine, știu mereu ce trebuie să fac cu ea”. Ce grozav sună! Tuturor ne plac oamenii care știu ce fac. Iată explicațiile unuia dintre ei; Simona chiar a avut câteva răspunsuri foarte bune azi.

„Iubesc iarba. E prima oară când zic asta (râsete). Cred că va fi un test mare pentru mine această semifinală, dar o voi lua ca pe fiecare meci de când sunt aici; sunt relaxată, sunt fericită și motivată să câștig.” 

A râs, dându-și seama cum sună declarația ei pentru gazonul de la Londra și a glumit: „Am zis așa doar pentru că-s în semifinale!”

„Nu, de fapt am început să devin tot mai confortabilă pe teren. Nu am alunecat deloc în tot turneul. Sper că va fi la fel și în meciul următor. E un pic dificil și periculos când joci pe iarbă, pentru că picioarele nu sunt la fel de stabile ca pe hard sau pe zgură, de aceea prefer acele suprafețe. Dar acum am început să simt suprafața, să simt suprafața în brațe, în picioare, dar și cu mintea, ceea ce e foarte important. Am putut să fac multe lucruri pe teren în acest turneu, să fac terenul să lucreze pentru mine, să joc un pic mai adânc, pentru că atunci mingea alunecă mai mult, că așa e pe iarbă. Încerc să mă ajustez mereu, să-mi ajustez corpul la această suprafață, iar acum mă simt mai încrezătoare. Ori de câte ori vine mingea, simt că știu ce să fac cu ea, ceea ce e important.„

În această încredere de acum, poate că a jucat un rol chiar înfrângerea de la Paris? Acolo, Simona avea o altă semifinală de Slam (cel puțin) la îndemână, dar ce trebuie să reținem de aici e că un episod negativ deschide calea către unul pozitiv: „La Paris nu a fost o presiune negativă. Am simțit cum e să fii defending champion, a fost o experiență nouă. Am văzut cum e să pierzi după ce ai câștigat titlul. Nu a murit nimeni. Așa că am venit aici relaxată. Am venit motivată să văd cât de bună pot fi pe iarbă. Și sunt fericită acum pe iarbă, iar asta mă ajută mult.”

Starea Simonei e așa de bună, încât și-a dat voie, pentru un moment, să privească mai departe. Rugată la final să descrie ce anume îi place din întregul pachet pe care-l presupune Wimbledon, Simona a spus:

„Centre Court e cel mai frumos teren iar drumul către teren e cel mai bun. E ceva diferit față de altele. Foarte elegant și special. Sper că joi voi putea să joc acolo și să mă bucur de teren. Întotdeauna mi-au plăcut cum sunt lucrurile aici: florile, faptul că e totul verde, că joci în alb, portretele campionilor pe pereți, trofeele pe care le vezi în drum spre Centre Court. 

De fapt, anul acesta, când am venit aici am zis că e foarte impresionant dacă câștigi turneul, pentru că devii membru pe viață!”. Aproape surprinsă și ea că a verbalizat acest gând, a adăugat, cu un ton scăzut: „Ceea ce ar fi grozav, sinceră să fiu.”

Ar fi nemaipomenit. Dar mai e până acolo. Meci cu meci.

Foto: AELTC

CELEBRATION ÎN SHOP-UL 30-0!

Primul Slam nu se uită niciodată! Așa că facem un tricou de colecție, care să ne reamintească de acea zi minunată de la Paris, de acel scor de neuitat, care poate fi începutul pentru multe alte lucruri frumoase. Design votat de cititorii 30-0!

Comandă-l de AICI.

Ediție limitată!