Sezonul văzut prin perspectiva declarațiilor de la Turneul Campionilor: Rafa Nadal (II)

În primul rând: cât de mult a progresat Rafa la engleză! Este uimitor cum în acelaşi stil în care, încet dar sigur, şi-a dezvoltat şi extins jocul de-a lungul anilor, şi-a îmbunătăţit limba engleză până la punctul în care auzi acum în interviurile lui construcţii ca „I have been competing this year” , „physically demanding” şi cuvinte precum „clinched (the year end no. 1)”. Pentru ultima a trebuit să dau inapoi de vreo două ori ca să mă asigur c-am auzit bine. Bineînţeles, au rămas accentul lui sacadat şi cuvintele pe care le traduce mot-a-mot din spaniolă (de exemplu „incomod”) sau cele pe care le pronunţă în felul lui personal („surfeis”), dar engleza lui este acum la alt nivel. Şi consecinţa cea mai vizibilă este faptul că Rafa poate să analizeze tactic mult mai în detaliu meciurile când are dispoziţie un arsenal lingvistic mai variat.

Asta nu poate decât să ne bucure, pentru că, am mai spus-o, Nadal este un atlet şi un tactician strălucit, care a înţeles cum să ajungă la esenţă: cum să joci pentru a câştiga meciuri împotriva celor mai diferiţi adversari. După finala pierdută contra lui Djokovic, Rafa a mers la miezul problemei, ca de obicei: „Nivelul de tenis a fost similar, nivelul serviciului n-a fost similar. El a servit bine, eu nu.” Paranteză: nu-i interesant cum exact problemele pe care le-a avut Federer contra lui în semifinală (serviciul care i-a fost neutralizat complet şi faptul că n-a putut să-l rănească prea mult cu returul) le-a avut Rafa a doua zi contra lui Djokovic? Bine, nu putem compara returul lui Federer cu cel al lui Novak, şi nu trebuie să uităm presiunea psihologică pe care-o pune un returneur bun asupra celui care serveşte. Nadal sigur o resimte când serveşte contra lui Novak, pe când contra lui Federer nu prea e cazul.

Rafa şi-a continuat analiza: „Datorită serviciului el a jucat tot timpul cu un avantaj. Dar în restul jocului, am fost destul de aproape de el. Părerea mea personală e că am jucat destul de bine pentru ca scorul să fie mai apropiat.” E interesant cum îşi evaluază tot timpul Nadal nivelul vizavi de cel al lui Djokovic. Este conştient că diferenţa dintre ei nu este mare şi orice mică schimbare poate s-o influenţeze. Cu toate astea, Nadal ştie că în această cursă umăr la umăr, Djokovic are un avantaj de jumătate de pas – „Pe hard, este un jucător un pic mai bun decât mine”, că el setează tempoul şi jobul lui Rafa este să nu-l lase să se depărteze prea tare, să stea cu el – „N-am fost prea departe de nivelul lui”, aşteptând momentul prielnic când condiţiile vor fi în favoarea lui – „Sper să fiu pregătit în Australia să joc cel mai bun tenis al meu. Turneul şi suprafaţa îmi sunt mai favorabile”.

Totuşi, ţin să fac o precizare: în acest moment al carierei lor, jocul maxim al lui Djokovic este, cred, mai ofertant decât jocul maxim al lui Rafa. Ca să nu-l piardă din ochi în meciurile directe, dacă Novak îşi aduce, cum zic americanii, „the A game”, Nadal trebuie să joace (tot timpul!) la cel puţin 100% capacitate. Şi asta e stresant, să intri pe teren ştiind că orice în afară de maximum va sfârşi prin a fi insuficient. Dar dacă e un jucător care să se ridice cu brio la nivelul celor mai grele provocări mentale şi fizice pe un teren de tenis, acela este Nadal. Singurul lucru, vorba lui, e să rămână sănătos pentru a putea concura la maxim. Pentru de dispus va fi mereu dispus s-o facă.

Psihicul său ca o stâncă cred că se datorează unuia dintre lucrurile pe care Rafael Nadal le posedă şi nu toată lumea le are: perspectiva. Capacitatea de a privi lucrurile din mai multe puncte de vedere, de a vedea şi partea goală şi partea plină a paharului, de a se pune în locul altora şi de a realiza că părerea lui este doar una dintre multele. Există o latură foarte profundă şi filozofică în Nadal şi cred că este ceea ce-l echilibrează pe termen lung şi-l ajută să reziste în acest mediu de cazan sub presiune care este tenisul profesionist. Într-o frază, filozofia lui se rezumă astfel: „Just accept (the circumstances) and try your best”. Sună clişeistic, dar este teribil de greu de făcut pentru că avem deseori tendinţa să ne revoltăm împotriva chestiilor pe care viaţa le aruncă spre noi şi asupra cărora n-avem niciun control, irosindu-ne energia în această împotrivire, în loc s-o folosim în scopuri mai bune – câştigarea meciului în sine, adică.

La Londra, Nadal şi-a folosit perspectiva echilibrată pentru a vorbi despre tot felul de subiecte.

– Despre finala cu Djokovic: „De obicei, accept bine înfrângerile, deci nu sunt foarte dezamăgit. Pentru că ştiu că nu eram favoritul [he 😉 ], dar am încercat să joc cu atitudinea potrivită, luptând pentru fiecare minge”.

– Despre locul 1: „1 sau 2, e doar un număr, nu schimbă sezonul pe care l-am avut. E adevărat, este mai bine să termini pe 1 decât pe 2, e un sentiment mai bun”.

– Despre câştigarea WTF, care îi lipseşte din palmares: „Nu cred că câştigarea acestui titlu schimbă felul în care îmi este percepută cariera. Este sentimentul meu personal, poate mă înşel”.

– Despre perioada de monopol a Big Four din ultimii ani: „Suntem într-un moment special al istoriei, aceiaşi jucători care se înfruntă pentru titluri. Nu zic că e mai bună decât alte perioade, dar este specială din acest motiv”.

Pe lângă latura filozofică, Rafa şi-a arătat de asemenea şi latura emotivă, atunci când a vorbit despre premiile primite (Comeback Player of the Year, votat de jucători – „Acest lucru îmi va rămâne în inimă” şi a treia oară ATP Nr. 1 – „N-am crezut c-o să mai am această şansă”) şi când a mulţumit oamenilor din jurul lui fără de care nu ar fi putut să aibă acest sezon uimitor – „Fără ei, echipă, familie, n-aş fi putut niciodată să fac ce am reuşit în acest an: să revin şi să am un sezon incredibil, pe care nu-l mai credeam posibil”.

Nadal termină acest sezon într-o dualitate care cred că-i e foarte specifică şi familiară: fericit şi recunoscător că i s-au întâmplat toate lucrurile de anul acesta, dar conştient că toate pot să dispară într-o clipită dacă se lasă pe tânjală, dacă, Doamne fereşte, corpul nu cooperează sau dacă Djokovic îşi găseşte iar Darth Vader-ul interior. Fericirea lui Rafa este tot timpul o fericire serioasă şi puţin melancolică, pentru că este de obicei câştigată cu mare suferinţă. Tocmai pentru că Nadal ştie cât e de preţioasă, cred că va fi dispus să facă, la anul, tot ce-i stă omeneşte în putinţă pentru a o păstra.

Citește aici și prima parte: Federer și Wawrinka

Urmează ultima parte: Novak Djokovic