Semifinale Roland Garros, preview | Notre Choc de Paris

Am ajuns și în ziua celui mai așteptat meci al anului. Interesul pentru acest Djokovic – Nadal este imens, chit că vorbim doar despre o semifinală și, vorba lui Rafa, învingătorul nu primește niciun trofeu (well, cel puțin nu azi). De când Rafa a ieșit din circuit anul trecut, poate doar Federer – Murray, finala de la Wimbledon de anul trecut, să mai fi suscitat un interes similar, însă diferența este că acel meci nu era iminent încă din momentul tragerii la sorți, conturându-se pe termen scurt, abia după semifinale. În schimb, despre Novak – Rafa de azi se vorbește încă din momentul tragerii la sorți ca despre ceva inevitabil. Natural, nivelul așteptărilor a crescut exponențial.

Se vorbește, de asemenea, foarte mult și despre match-up celor doi.  Roger – Rafa, rivalitatea glorioasă a tenisului, a fost sintetizată de duelul \”forehandul lui Rafa versus backhand-ul lui Roger\”, registru care a decis multe meciuri dintre cei doi, dacă nu cumva a trasat un șablon. Nadal – Djokovic, rivalitatea momentului, are altă cheiță. Față de alți jucători, Novak se descurcă de minune să răspundă mingilor trimise de spaniol pe backhand. Reverul cu două mâini al sârbului îi oferă mai mult control în managementul mingilor înalte și cu tone de spin trimise de Rafa. În plus, Nole are două variante de răspuns, și pe ambele le execută la fel de confortabil. Fie intră într-un rally în cross, fie, mult mai important, se duce down the line, contra reverului lui Nadal. Și aici se face diferența, pentru că Djokovic expune cea mai slabă parte a lui Rafa (și una care a mers în mod special mai prost la acest turneu), obligându-l să lovească reverul din alergare, ceea ce, de cele mai multe ori, fie aduce punct lui Nole, fie îl pune într-o situație din care poate controla soarta schimbului. Dacă Nadal răspunde tot în lungul liniei, sârbul are opțiunea de a merge din nou cross, opțiune cu care se simte iarăși foarte confortabil. Djokovic are, de asemenea, și nervii necesari pentru a aștepta oricât e nevoie în raliuri pentru momentul ideal în care să execute lovitura decisivă. 

E un șablon care funcționează, în general, foarte bine pentru Djokovic. O adevărată kriptonită pentru Rafa, cum scriam după meciul lor de la Monte Carlo. În plus, cel puțin la fel de important, Nole are un ascendent mental aproape incontenstabil în fața lui Nadal. Față de restul jucătorilor de top și nu numai din circuit, sârbul nu doar că nu se teme / nu e impresionat / nu  e afectat că trebuie să îl vadă pe spaniol dincolo de fileu, ba chiar ia în brațe această situație, o acceptă și îi face față cu mare succes. Maniera cu care a câștigat în Principat Djokerul a reamintit de 2011 și ne-a făcut pe toți să ne întrebăm dacă nu cumva am revenit la situația din anul amintit, când Novak a câștigat șapte finale la rând contra lui Nadal.

Sigur, dacă e vreun jucător care să-i facă față sârbului în ce privește intensitatea, efortul fizic și sufletul lăsat pe teren, acela nu poate fi decât Nadal. E ceea ce face contextul acestui meci unul cu totul și cu totul special. Este un adevărat război al lumilor (sau al luminilor), o ciocnire fabuloasă între două destine menite să rămână în istorie. Pe de o parte, Nadal, care încearcă să facă istorie la Paris și să câștige pentru a opta oară. Pe de alta, Djokovic, care încearcă să devină al 8-lea jucător care reușește Career Grand Slam. Doar titlul de la Roland Garros îi mai lipsește. Niciunul dintre ei nu va pune mâna pe trofeu azi, indiferent ce se va întâmpla pe Philippe Chatrier, însă ar fi absurd să nu admitem că învingătorul va avea un ascendent fantastic în finala de duminică.

Motivații sunt așadar, imense. Pe lângă cele concrete, legate de trofeu și de istorie, mai sunt și altele, la fel de relevante. Rafa vrea să respingă asaltul sârbului pe suprafața sa preferată și să rămână Rege incontestabil pe zgură. Totodată, să-și recâștige echilibrul mental pentru meciurile viitoare cu Nole. La rândul său, sârbul joacă pentru destin. Pentru ceea ce spune el că poate controla. Joacă nu doar pentru el, ci pentru a împlini visul antrenoarei sale, care i-a lăsat cu limbă de moarte ultima ei dorință: să câștige Roland Garros.

Nu știu sigur dacă va fi meciul anului, însă în mod cert are toate atributele pentru un astfel de titlu. Își permite cineva să-l rateze?

Tsonga – Ferrer. Tot pentru istorie și ei

În toată această tevatură legată de Nole – Rafa, nici cealaltă semifinală nu duce lipsă de atenție. Au grijă francezii de asta. Nebunia creată în jurul lui Jo, francezul cu șanse de a deveni primul reprezentant al Hexagonului care câștigă la Paris după Yannick Noah, depășește orice închipuiri. Ce-i drept, Tsonga are o șansă imensă de a juca a doua sa finală de Slam, o șansă cu care nu se știe când se va mai întâlni. Însă același lucru se poate spune și despre Ferru, care are o ocazie ideală să ajungă în prima lui finală de Slam, finală după care aleargă cu atâta abnegație de atâția ani. În precedentele lui cinci semifinale de Slam, David n-a câștigat decât două seturi, dar are scuza de a-i fi întâlnit pe Nadal de două ori, pe Djokovic de două ori și pe Murray o dată. Atât Jo, cât și Ferrer sunt într-o formă grozavă, amândoi au ajuns în această fază fără să piardă măcar un set, dar presiunea va fi acum infinit mai mare. Va câștiga, probabil, cel care își va controla mai bine emoțiile, pentru că, față de tururile anterioare, de data asta amândoi au ceva concret de pierdut. Orice ar fi, la finalul zilei vom vorbi despre o finală inedită la Roland Garros.