Șapte amintiri la cald despre sezonul de tenis 2018

Odată cu triumful lui Sascha Zverev la Londra, s-a încheiat oficial sezonul de tenis, sau ceea ce se înțelege în general prin această sintagmă, adică turneele de tenis ATP și WTA. E drept, mai e de jucat încă finala Cupei Davis, ultima ediție în formula tradițională a acestei competiții chinuite, care va trece (va trece?) la un format modificat dramatic începând cu anul viitor. Dar pentru mulți, sezonul 2018 s-a terminat în seara asta. Și în vreme ce unele jucătoare se pregătesc deja să înceapă pregătirile pentru următorul, noi intrăm în perioada recapitulărilor.

Până să înceapă analizele și retrospectivele cu ce am învățat din acest tumultuos 2018, iată câteva amintiri-brief cu adevărat la cald – scrise pe fugă, departe de pretenția de a cuprinde tot ce a fost relevant  – despre anul de tenis care ia sfârșit.

– Comeback-ul furtunos al lui Djokovic. În martie și aprilie părea că e sfârșit, stors de idei și de încredere. Fast-forward câteva luni mai târziu, iar despre Novak se vorbește iar ca și cum a ucis orice competiție din fașă, ca în 2011. Recordul lui de la Wimbledon încoace e covârșitor. Totuși, mie îmi rămâne în minte un alt moment, cel care a anunțat furtuna. După eșecul cu Cecchinato de la Roland Garros, Novak a venit aproape de pe teren direct în centrul de presă, fără să aștepte nicio invitație sau să fie anunțat. S-a proptit în prima sală pe care a văzut-o, una mică, a luat câteva întrebări la care a răspuns în mai mulți peri și a ieșit precum intrase. Omul fumega, dar, în același timp, arăta cât de mult își dorește să câștige iar. Pasiunea se întorsese.

– Apropo de fețe întunecate ale jucătorilor. De cele mai multe ori, ei își păstrează emoțiile sub control, dar sunt clipe în care orice efort e în zadar. Simona a avut un astfel de moment după victoria din turul 1 de la Australian Open cu Destanee Aiava; la scurta conferință de presă de după, Simona era mai întunecată și mai stresată ca niciodată (ei, cu o excepție, finala RG 17). Tocmai ce realiza cât de mare era pericolul de a rata iar turneul australian din cauza unei accidentări. Supraviețuise cumva cu tânăra australiancă, dar incertitudinile erau mari. Până la urmă, știm cum s-a terminat.

– Simona a jucat, în cele ce au urmat, două meciuri de-a dreptul epocale, salvând multiple mingi de meci înainte de a câștiga, printr-o voință ireală, duelurile cu Lauren Davis (din turul al treilea) și cu Angelique Kerber (din semifinale). N-am auzit niciodată la un meci feminin atâtea „oooh”-uri, „aaaah”-uri și „oh, wooow!”-uri ca la acele două meciuri. Australian Open-ul Simonei din 2018 va rămâne unul dintre cele mai frumoase turnee din toate timpurile. Simona l-a dus ca pe o campanie de război, folosindu-și ultimele puteri rămase, cu înțelepciunea unui veteran care a dus multe bătălii la vremea lui. Între meciuri, în zilele de pauză, Simona abia ce servea câte un antrenament de câte 25, 20, uneori chiar 15 minute. Ai fi zis că sub nicio formă nu mai are forță și pentru turul următor. Dar a avut. Cumva, faptul că a pierdut acel titlu n-a făcut decât să sporească legenda turneului pentru ea. Și, făcând asta, a făcut posibil ca Roland Garros 2018 să se întâmple.

– La începutul anului, pe Mihaela Buzărnescu n-o știa încă nimeni. Courtney Nguyen, de la WTA Insider, a fost singura jurnalistă străină care a venit să-i ia un interviu la Melbourne, după eșecul din turul 1 cu Caroline Wozniacki. Au mai trecut câteva luni până Mihaela să se adapteze la circuit, timp în care rezultatele au fost amestecate; dar și când a făcut-o, s-a transformat rapid în povestea frumoasă a sezonului. Meciul de la Roland Garros cu Elina Svitolina, care i-a adus prima calificare într-o optime de Grand Slam, văzut de la nivelul terenului împreună cu Camelia, a fost o minunăție de lecție de tenis, cap-coadă foarte satisfăcător de privit. La Wimbledon, Mihaela era deja căutată de zor de presa străină. Păcat că sezonul ei s-a frânt brusc imediat după ce a câștigat primul ei titlu, dar bine că l-a câștigat. Din 2019, Mihaela (a cărei poveste a fost best-of pe Lead.ro și pe care o puteți găsi în Neînvinșii) promite să o ia iar de la capăt.

Similar, Marius Copil. La Paris și la Londra nu mai știa nici el cum să-și explice rezultatele. „Eu sunt un tip răbdător. Dar na… uneori e greu. Dar trebuie să lupt, să trec pragul ăsta”. Fast-forward la final de an și Marius joacă finala la Basel cu Roger Federer, ba, mai mult, e foarte, foarte competitiv. Exact așa cum am prezis cu toții, nu? Marius are atenția întregii țări acum.

– Mereu m-am gândit, de-a lungul acestor ani de 30-0, cum o să fie atunci când Simona va câștiga primul ei Slam. În 2014 era o bucurie incredibilă pe toate etajele; când s-a terminat, țin minte încurajarea unei doamne de la centrul de presă, care mi-a spus că lumea o iubește la Paris și că se va întoarce campioană într-o zi. În 2017, am văzut finala singur, doar cu un jurnalist leton lângă mine, și mi-a rămas în minte sentimentul de frig din setul doi, contrar scorului de la acel moment (set și 3-0 Simona) și a căldurii infernale de afară. La Melbourne, anul acesta, a fost mult mai plăcut cu jurnaliștii danezi, toți simpatici și spirituali, dar cei americani au fost cei mai prietenoși și grăbiți să-și arate susținerea și încrederea după meci.

La Paris 2018? Nu mai știu decât că se auzea imnul și parcă se mișca totul cu mine. Când am intrat în centrul de presă, am văzut doi ziariști străini care se îmbrățișau de bucurie: „Si-mo-na!”, și-au strigat unul altuia.

https://twitter.com/treizecizero/status/1005856011855556608

– După ce au dominat împreună 2017, împărțindu-și în mod egal Slamurile și fiind protagoniștii a patru întâlniri, Roger Federer și Rafa Nadal au păstrat nivelul aproape la fel de sus pe durata lui 2018. Au luat împreună două Slamuri și au fost, pe rând, pe locul 1 în clasament, făcând rocadă de parcă am fi în 2008. Nu e suficient de impresionant pentru noi? Dacă nu, asta nu face decât să ne reamintească la ce standarde îi judecăm pe oamenii ăștia. Au 37, respectiv 32 de ani, și totuși sunt la fel de competitivi ca acum mai bine de un deceniu. Și putea fi chiar mai bine decât a fost pentru amândoi.

Rafa a jucat fantastic la toate Slamurile, inclusiv la alea pe care le-a pierdut, fiind oprit doar de accidentări sau de un Djokovic cu un vârf de unghie mai inspirat, într-un meci (meciul anului?) realmente de dat cu banul. Putea avea trei, poate chiar patru Slamuri anul acesta fără mari probleme. De fiecare dată, Rafa a reacționat cu o umanitate ieșită din comun în fața eșecului, deși știa ce șansă imensă tocmai ce scăpase; de fiecare dată când îl asculți, te face să te gândești tu de ce naiba te agiți și te consumi pentru niște obstacole oarecare, când omul ăsta gestionează cu atâta eleganță înfrângerea. La Federer m-a impresionat (iar) starea de … chill cu care abordează fiecare situație. Reușește să-și păstreze picioarele pe pământ chiar și atunci când atinge vârfuri nemaiatinse de nimeni. Precum momentul Slamului 20, câștigat în anul de grație 2018. Pentru cine a uitat, Roger câștigă Slamuri din 2003, iar de atunci și până acum și-a reinventat jocul de câteva ori. E prietenos cu oricine, e modest, își păstrează capul pe umeri și picioarele pe pământ. Când pierde, are incredibila capacitate de a nu sta prea mult în amarul momentului. Se resetează și se detașează cu o ușurință rară. Are o pasiune uriașă pentru tenis, ceea ce explică mai bine decât orice altceva longevitatea lui. Are o înțelegere grozavă a imaginii de ansamblu, poate cel mai bine dintre toți. Adică fix ce învățăm cu toții, după atâția ani de tenis, că e cel mai important.

Paul Annacone a explicat poate cel mai bine. „Roger înțelege înfrângerile într-un mod similar precum le percepea când era foarte tânăr. Când Pete Sampras a ajuns la finalul carierei, a trecut prin ceva ce foarte mulți mari campioni trec: anume că eșecurile încep să doară mai rău, iar când câștigi nu te mai simți la fel de bine. Asta pentru că să câștigi e ceva normal. Ajungi la un anumit nivel și te aștepți să câștigi. Așa că nu te mai mișcă la fel de mult un succes. Dar când începi să vezi cum mortalitatea ta sportivă e tot mai accentuată, înfrângerile te dor rău, pentru că ceasul începe să ticăie.

Totuși, Roger nu arată deloc asta. Are mereu perspectiva corectă, știe cum să absoarbă înfrângerile. Are acest nemaipomenit simț al sinelui. Abordarea lui e mereu: ok, uite, dacă câștig, foarte bine, dacă nu, există mereu un alt turneu, un alt capitol”.

– Meciurile anului? Simona Halep vs Lauren Davis, vs Angelique Kerber (AO), vs Sloane Stephens (RG și Montreal). Mai ajutați-ne voi cu lista voastră. Cifrele anului? 10 titluri – 13 finale pentru jucătorii români.

– Și câteva note despre 30-0: e încă devreme pentru bilanțuri, dar ce an grozav de tenis am avut, încă o dată, de urmărit împreună. Apropo de „împreună” – în ianuarie s-a ajuns la o cifră uriașă: 60.000 de comentarii pe parcursul întregii luni. Peste o jumătate de milion de oameni au vizitat site-ul de-a lungul sezonului. Cel mai citit articol al anului de până acum a fost acesta. Articolele 30-0 au fost citite prin toate colțurile lumii, iar acum, cu proaspăta secțiune de engleză, vor ajunge la și mai mulți. La fel, revistele, albumele foto și tricourile noastre s-au bucurat de succes, și nu doar în România. Am făcut iar o emisiune live și am trăit împreună câteva momente de istorie a tenisului, pe care nimeni nu ni le va mai lua. Iar în șase săptămâni o luăm de la capăt.

We all did well.

Amintirile voastre care sunt?

*

Fotografii: Tennis Australia

 

***

Best-seller în SHOP 30-0: Tricoul „N-o să”, inspirat de Simona Halep

Un tricou cu un design ultramodern, care transmite un mesaj puternic, apreciat în număr mare de cititorii Treizecizero. Inspirat de titlul câștigat de Simona Halep la Roland Garros, „N-o să” este despre outsiderul din fiecare dintre noi, despre muntele pe care fiecare trebuie să-l urce în văzul tuturor. Când toată lumea îți spune că n-o să reușești, că n-o să te poți ridica deasupra obstacolelor de tot felul, ambiționează-te și arată-le că se înșală. Apoi inspiră-i pe alții!

Comandă tricoul „N-o să” de aici.