Să nu boicotăm jocul!

Dintre acele filme unde nu se întâmplă nimic, „decât se vorbeşte, înţelegi?”, amintim aici The Sunset Limited. Deprimat şi erudit, primul din cele două personaje ale filmului este cel interpretat de către Tommy Lee Jones. Acesta filozofează şi vrea ca totul să se termine odată. Personajul nu are nume: este alb, agnostic şi saturat. Samuel L. Jackson, un actor prolific, dar şi apreciat, joacă rolul unui fost puşcăriaş care l-a găsit pe Dumnezeu, iar acum încearcă să-l convingă pe Tommy să nu lase această lume pentru cealaltă. Filmul durează  91 de minute, cât un meci de fotbal fără cine ştie ce motive de prelungiri. Întreaga acţiune are loc într-o cameră de apartament sărăcăcios, iar printre numeroasele replici care îndeamnă la reflecţie, există două linii de dialog care ies în evidenţă. Intrigat de sihăstria credinciosului, Tommy întreabă „Ce îţi lipseşte cel mai mult?”. Iar Samuel răspunde: „I miss the music”. Bineînţeles, în piesa scrisă de Cormack McCarthey, muzica este doar mandatarul a tot ce este frumos, şi nu răspunsul la orice.  La fel de natural vom putea spune peste ani că cel mai tare ne este dor  de albastrul cerului sau reverul de o mână, două subiecte generoase acum şi mereu.

Scriu aceste rânduri în timp ce finala dintre Murray şi Ferrer este în toi, iar tastarea ultimelor idei mă aştept să mă găsească în setul decisiv. Există fără îndoială un anume fel de romantism neînţeles în acest tip de meciuri. Un romantism gros si poate inaccesibil adesea, însă nu neapărat lipsit de umor. Înjurăturile lui Ferrer, bilingve uneori, caraghioase de fiecare dată (oamenii mici de înălţime şi sudalmele lor adorabile!) dau savoare oricărei scrâşneli pe un teren de tenis. „Terrierul”, „micuţul”, „numarul 2 al Spaniei”, „the little man” – excesele devenite aproape insesizabile – ar trebui să smulgă şi ele câteva zâmbete. Cu sau fără mii de spectatori în tribune, aparenta trândăvie a lui Murray şi felul mucalit în care el ne-a obişnuit să se prezinte sunt încă două ingrediente de care pasionatul de tenis se poate agăţa, la o adică, înaintea unui astfel de meci.

Ceva lipseşte însă acestor întâlniri. Primul impuls este să spunem că muzica – muzica lipseşte! Dar nu cred că despre dânsa este vorba, căci să fim corecţi, şi tobele pot face muzică.  Ceea ce probabil supără cel mai mult este sărăcia improvizaţiei, lipsa surprizei.  Pe cale de consecinţă, cheful de a mai continua vizionarea poate dispărea rapid şi cu desăvârşire.  Folosită atât de des în discursul cotidian al oamenilor, formula „nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la ăsta” este cum nu se poate mai necorespunzătoare atunci când vorbim despre anumiţi jucători valoroşi din circuit. Chiar şi aşa, multor practicanţi ai privitului la tenis, indiferent de preferinţe, le este aproape imposibil să nu deschidă televizorul (sau, pe Internet, streamul) pentru a vedea măcar o parte dintr-o finală precum cea de astăzi. Iar asta chiar anticipând poate că nu vor rezista până la capăt, că este doar o chestiune de timp până când austeritatea din ecran va pune stăpânire pe telecomandă, iar în loc de tenis se vor delecta, dintr-un moment în altul, cu imaginea preparatelor (fără gluten, asta era!) de la MasterChef.  Însă asta e bine.  Cum spuneam, chiar şi dacă peste ani vom spune că cel mai dor ne este, în această alergătură de tenis, de slice-ul mieros-ucigător al lui Federer, de spinul marţian al lui Rafa sau chiar de Haas cel care inspiră, soluţia nu este să boicotăm jocul; e suficient să căutăm muzica.

* Articol publicat înainte de terminarea finalei de la Miami, dintre Ferrer și Murray. Textul despre finală este de găsit aici.