Româncele nu stau mult pe gânduri la Tokyo: două victorii excelente pentru Mihaela și Raluca & Monica în startul turneului olimpic

🔹 „Who run the world? Girls!” Într-o zi în care Ana-Maria Popescu a adus prima medalie olimpică delegației României de la JO 2020 și ne-a reamintit câte ceva despre de ce-i sportul inspirațional, tenisul feminin românesc ne-a adus, ca de obicei în ultimul deceniu, noi motive de bucurie, mergând cu un 2-0 savuros la vestiare după prima zi a turneului olimpic de tenis.

🔹 Victoria Mihaelei Buzărnescu cu Alison Riske (6-7, 7-5, 6-4) a fost victoria insistenței ei. Miki a continuat să creadă în ea, după câțiva ani grei și frustranți și merita un premiu pentru asta. Succesul acesta foarte prețios pentru ea e fix asta.

🔹 Monica Niculescu și Raluca Olaru s-au arătat neînduplecate în fața surorilor Chan, favoritele 5 ale turneului de dublu feminin, reușind una dintre surprizele primului tur (7-5, 1-6, 10-6). Doar pe hârtie însă, pentru că Moni și Ralu arată că au un potențial încă neatins împreună.

„Sunt mult mai bine decât eram anul trecut sau la începutul anului. Încrederea o am, cred în mine, știu că fiecare meci îl duc până la capăt și nu cedez nicio clipă și tot timpul cred că pot reveni. Până la ultima minge lupt și îmi dau crezare că pot. Poate că în alte dăți îmi mai pierdeam din încredere, în schimb acum simt până la ultima minge că pot reveni și dau ce am mai bun pe teren. Nu e ușor să pierzi în turul 1 la un Grand Slam, dar nu vreau să mă gândesc, pentru că dacă te gândești negativ mereu te tragi în jos. Îmi doresc enorm să revin în Top 100. O să dau ce am mai bun și o să muncesc tot timpul la fel de mult și cu răbdare pot ajunge. Fără să dramatizez și fără să pic în groapa aceea… Fiindcă, ușor-ușor, vor veni și victoriile atâta timp cât joc ok.”

Mihaela Buzărnescu a continuat să creadă în ea, în ciuda unor înfrângeri enervante și descurajante pentru oricine de la un punct încolo. Poți să o critici punctual pentru joc, dacă vrei, dar nu poți să îi reproșezi Mihaelei că a încetat să creadă în ea. Chiar și în niște momente în care nu rămăseseră mulți care să mai creadă. În sport, însă, în tenis în special, trebuie să ai memorie de scurtă durată. Și, pe lângă asta, trebuie să fii un bun încasator. Să îți iei pumnii inevitabili (de la adversari, de la accidentări, de la circumstanțe nefavorabile, de la fani, de la viață) și să faci cumva să crești din ei.

Sezonul curent, la fel ca și precedentul, e departe de a fi perfect pentru Mihaela, care n-a legat multe victorii, mare parte pentru că inconsistența din jocul ei a costat-o în repetate rânduri în momentele cruciale. Sclipirile excepționale care i-au câștigat o reputație în circuit au tot apărut, dar senzația a fost în multe rânduri că tenisul ei cel bun e undeva acolo, închis ca într-o fortăreață din care se chinuie să scape. Totuși, există o singură cale să te eliberezi dintr-o astfel de strânsoare a propriilor limite: încercând din nou și din nou. Mihaela merita un premiu pentru toate încercările ei, și nici că putea fi un premiu mai potrivit decât o victorie olimpică, la o competiție la care jucătoarea și-a dorit mult să poată participa. Atât de mult, încât „aș fi fost dispusă și să plătesc pentru asta”. Absența altora a devenit o binefacere pentru Miki, care a apucat cu ambele mâini oportunitatea nesperată la un moment dat de a se strecura pe tabloul de simplu la Jocurile Olimpice. Și a profitat de această șansă, învingând-o într-o luptă imperfectă, dar frumoasă tocmai de aia, pe Alison Riske.

O victorie cu Riske nu înseamnă acoperișul lumii, nu o ia nimeni înainte cu gândurile. Dar a fost o victorie ca aerul pentru Miki, care a tot pierdut astfel de meciuri strânse, cu suișuri și coborâșuri. De data asta, ea a avut răspunsurile la toate coborârile, în toate momentele în care a fost pe margine, precum tiebreak-ul pierdut la zero în primul set, sau game-ul în care a servit ca să stea în meci la 4-5 în setul doi, apropiindu-se vertiginos de înfrângere, la proverbialele „două puncte distanță”. Și când a trebuit, sclipirile alea din jocul ei care au fost înlănțuite în alte meciuri de peste an au ieșit, de data asta, la suprafață. La Jocurile Olimpice, este adesea despre un extra de suflet și dorință, iar azi Mihaela a avut azi nu doar jocul, ci și acel extra, suficient cât să o treacă linia de sosire după trei ore de luptă în căldura Japoniei.

Va fi acesta mult invocatul turning point pentru cariera ei? Cine știe. Poate că nici nu mai contează. Ce contează, în multe ocazii, este să-ți tot oferi șanse. Într-o bună zi, tabloul se deschide și pentru tine, și trebuie doar să fii acolo. Chiar este important să participi.

*

Dacă victoria Mihaelei a fost gustoasă prin insistența care a produs-o, victoria Ralucăi și a Monicăi a fost savuroasă prin fermitatea și convingerea pe care le-au arătat jucătoarele noastre. Poate că proiectăm, dar a fost ceva în aer încă de la început care ne-a dat de înțeles că fetele nu-s acolo doar pentru a da o replică frumoasă. Ci ca să câștige. Surorile Chan sunt una dintre echipele tari ale circuitului și erau, pe bună dreptate, una dintre potențialele favorite de pe tablou: au experiență, au calitate, au titluri mari în cont, au finale mari (una dintre ele, chiar cu Monica), sunt și – evident – sudate.

Și totuși. De ce n-ar fi fost și ele timorate de perspectiva de a juca cu două jucătoare atât de experimentate la dublu? Curând aveam să aflăm ce înseamnă că „ai mai fost acolo, ai mai trecut prin asta”. Conduse cu 3-5 în primul set, Raluca și Monica și-au folosit toată experiența. Au înfipt călcâiele în ciment și au luat meciul de coarne. Seria lor de patru game-uri din finalul primului set, remarcabilă prin cât de naturală s-a simțit, e ceea ce a decis în bună măsură meciul. Pentru că e mult mai greu să vii din urmă. Consumi mult mai multă energie alergând să egalezi și e greu să susții apoi acel nivel. E ceea ce au resimțit pe propria piele surorile Chan, pe care, în cele din urmă, nu le-a ajutat acel 6-1 venit de nicăieri în setul al doilea, izvorât mai degrabă de șansa de break neluată de românce în primul game.

Parcă regenerate, Raluca și, în special, Monica au luat iar inițiativa în tiebreak-ul decisiv, unde au avut toate răspunsurile, iar energia lor a fost o energie care aduce victorii. Winnerele și soluțiile miraculoase ale Monicăi, voleul dulce și fin de la fileu al Ralucăi, serviciile care au intrat când au trebuit. Avansul menținut aproape pe toată durata setului. Senzația că nu pierd, orice ar fi. Bucuria specială de la final. S-a simțit că așa trebuie să fie.

E o victorie grozavă, de aplaudat, și care vine însoțită de un sentiment plăcut de normalitate; cum că nu e nicio surpriză, nimic neobișnuit. Raluca și Monica arată de parcă ar fi putut câștiga mai mult și mai multe împreună, dacă ar fi jucat mai mult împreună. La Tokyo poate fi momentul lor.