Roma, semifinale masculin: Despre cum poți să-l bați pe Federer făcând exact ca Federer

Novak Djokovic – Roger Federer 6-2, 7-6(4)

În ultimele 20 de întâlniri din cele 24 pe care cei doi le-au avut până acum, câştigătorul primului set a câştigat și meciul. Ţineţi minte această statistică, e foarte importantă. De ce? Pentru că acelaşi lucru s-a întâmplat şi-n seara asta. Nu pot să spun că am fost foarte surprinsă. Arabii au un proverb: „Dacă un lucru se întâmplă odată, e puţin probabil să se întâmple şi a doua oară. Dar dacă se întâmplă de două ori, atunci sigur se va întâmpla şi a treia oară.” Iar dacă se întâmplă de 20 de ori… 

În principiu, întâlnirile dintre Federer şi Djokovic trebuie comparate cu proba de 100 m plat (bine, se poate argumenta că întâlnirile dintre Federer şi oricine seamănă cu nişte sprinturi. Când joacă, Roger preferă să joace repede). Spre deosebire de întâlnirile dintre Nole şi Rafa, care sunt adevărate maratoane (de fapt, în timpul finalei de la AO 2012 ar fi putut încăpea liniştite vreo două maratoane şi jumătate), meciurile cu Federer sunt ca sprinturile în care cine ratează startul, pierde. Ştiu că cei doi au avut şi nişte meciuri de 4 şi 5 seturi. Să le considerăm nişte sprinturi care au degenerat în maratoane datorită faptului că unui anume jucător(nu spun cine, persoană importantă) i-a plecat mintea la plimbare, sau alt jucător (tot persoană importantă) a aruncat prudenţa pe geam şi a dat cât a putut cu ochii închişi. 

În fine, înapoi la meciul nostru de azi. Djokovic nu este un jucător de atac la bază. Ca şi Rafa, este jucător defensiv, şi a plătit această opţiune cu câteva înfrângeri usturătoare la Federer. Federer, pe de altă parte este jucător de atac:  iese în trombă din block-starturi, serveşte ceas, nu se întinde între puncte şi până te dezmeticeşti, s-a dus setul şi meciul, mai ales când se joacă 2 din 3. Întrebaţi-l pe Seppi, poate să confirme.

Se pare că Novak a înţeles că singura şansă ca să-l baţi pe Federer repede, fără ajutorul sfinţilor ortodocşi şi fără să provoci familiei şi fanilor atacuri de cord, este să iei startul mai bine decât el. Să fii, adică, mai Federer decât Federer. Ţinând cont că, pentru a fi aşa, Novak trebuie să meargă împotriva firii lui de counterpuncher, performanţa lui din seara asta e cu atât mai notabilă. În primul set, aveam impresia că cei doi au făcut schimb de corpuri: Djokovic era lipit de linie şi lua agresiv mingea în urcare, iar Federer alerga între un arbitru de linie şi altul. E prima dată când Novak a pus in practică cu succes această tactică de a-l „blitzui” pe Federer, de la început până la sfârşit. Sper că Federer a luat notă.

De ce este această tactică deosebit de eficientă? Pentru că pune adversarul sub presiune imediat. De obicei, primele gameuri sunt de tatonare, presiunea începe de pe la 3-3 încolo. În cazul tenisului-blitz, butonul PRESSURE e apăsat de la 0-0. Şi dacă apuci să-l apeşi primul cu succes, adversarul începe să facă greşeli neforţate. Multe. De exemplu, iau o cifră la întâmplare, 42. Sau loviturile încep să fie executate fără convingere sau chiar dispar cu desăvârşire. Un exemplu, iar la întâmplare: reverul, sau primul serviciu. Într-un final, tot jocul i se dezintegrează, chair şi lovitura cea mai bună, să zicem dreapta. 

Fanii Federer au pus imediat un asterisc lângă victoria lui Novak pe motivul „Roger a jucat oribil”. Da, este adevărat, Roger a făcut greşeli cu nemiluita, însă le-a făcut pentru că a fost presat de Novak fără încetare, de la bun început. Numai la sfârşitul setului 2, când Federer a făcut break şi a dus setul în tiebreak a pierdut Novak controlul. Însă l-a recăpătat rapid, câştigând tiebreakul la 4. Pentru mine, deşi sunt fană Federer (printre altele), această victorie nu are niciun fel de asterisc. De data asta, Novak a luat startul mai bine. Să vedem cum îl ia mâine, contra lui Nadal. Rafa, spre deosebire de Roger, e mai periculos atunci când e condus. Şi nu se grăbeşte, ştim bine. Finala e programată în jur de ora 16.00, dar eu zic să nu vă faceţi planuri pentru seara.

 

Rafael Nadal – David Ferrer 7-6(6), 6-0

Nu-i uşor să fii David Ferrer. Să munceşti, ce să mai, să trudeşti, zi de zi, an după an, să ajungi constant în sferturi şi semifinale şi să te loveşti la fel de constant de zidurile numite Rafa, Novak sau Roger. Gândiţi-vă numai: David i-a luat doar trei seturi pe zgură lui Rafa în 13 meciuri pe zgură!

Azi, Ferrer a fost aproape să mai îndulcească acest record neplăcut. De 10 ori a avut minge de break în primul set. De câte ori a reuşit totuşi să facă break? O singură dată.  E statistica care explică cel mai bine rezultatul meciului. De câte ori Rafa era ameninţat cu breakul, îşi ridica jocul. De câte ori avea mingi de break, David greşea. Cum anume, m-am întrebat eu în timpul meciului, poate Rafa să aibă atâta încredere că va găsi lovitura câştigătoare? Trebuie să fie vorba de celebra tărie mentală, mi-am zis.

Dar ce e tăria mentală de fapt? Această expresie, vehiculată non stop în articolele şi analizele meciurilor de tenis, este definită ca acea calitate misterioasă pe care se pare că unii o au şi alţii nu. O vreme am fost şi eu ferm convinsă că e înnăscută: eşti dăruit sau nu cu un mental de fier de la mama natură. Sunt convinsă în continuare că unii oameni sunt puţin mai calmi sub presiune decât alţii; însă uitându-mă la meciul dintre Nadal şi Ferrer mi-am dat seama că mare parte din tăria mentală în sport este de fapt siguranţa că ai pe ce te baza din punct de vedere al loviturilor. Sau, cu alte cuvinte, că ai mai multe opţiuni de joc decât rivalul tău, şi mai bune.  

Fanii Federer se întrebau exasperaţi pe Internet: Cum de nu-l poate bate odată Ferrer pe Nadal? Răspunsul este simplu: pentru că Rafa este mai bun la tenis decât Ferrer. Mult mai bun. M-am uitat cum anume câştiga Nadal punctele când era condus. Le câştiga executând lovituri dificile tehnic: servicii în corp (care cer precizie), lovituri câştigătoare executate în dezechilibru de la 3 metri în spatele liniei de fund, passinguri lovite din alergare care aterizau exact pe tuşă, loburi-reflex de o miime de secundă, volee precise. Toate dovezi de îndemânare, de execuţie. Ce făcea în timpul ăsta David cu chestiile de îndemânare? Dădea în fileu scurtele, dădea în out cross-urile în unghi foarte închis şi făcea duble greşeli.

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, am, deci, o ştire de ultimă oră: Rafael Nadal e un jucător de tenis foarte talentat. Nu numai un atlet foarte talentat (şi asta), ci un jucător de tenis foarte înzestrat. Şi cel mai bine vezi asta atunci când joacă cu cineva ca David Ferrer, al cărui tenis este cu adevărat bazat aproape exclusiv pe muncă şi alergat. Şi Rafa aleargă şi munceşte. Însă nu astea îi câştigă meciurile. Rafa câştigă pentru că execută chestii care sunt foarte greu de executat. Plasamentul serviciului lui este impecabil. Precizia loviturilor pe care le generează în condiţiile în care este dezechilibrat şi scos complet din poziţie este uluitoare. Faptul că găseşte partea liberă în terenul adversarului şi punea mingea exact acolo, de fiecare dată, tot timpul. Faptul că are eficienţă maximă şi nu se bâlbâie la fileu (azi a făcut 5 puncte din 5 urcări).

Cineva (nu un fan, desigur) l-a comparat pe Twitter pe Rafa cu un motostivuitor. Într-adevăr, genul lui de tenis musculos iese în evidenţă atât de tare, că-i eclipsează dexteritatea pe care o are din belşug. Însă proverbiala lui tărie mentală nu vine din faptul că este un motostivuitor. Ci din faptul că poate să facă nişte chestii cu racheta de tenis care sunt imposibile pentru oricine altcineva.