Review | Roland Garros, așa cum l-am trăit: Cum sunt terenurile

Spre deosebire de tenisul văzut la televizor, un meci văzut la fața locului se simte și se trăiește altfel. Impresiile cu care rămâi, felul în care înțelegi ceea ce se întâmplă pe teren, într-un cuvânt, întreaga experiență se conturează și se consolidează în funcție de un întreg buchet de detalii, adesea insesizabile din fotoliu. Sunetul, ambianța, arena pe care se joacă, reacțiile jucătorilor (inclusiv cele care scapă camerelor), reacțiile spectatorilor și, mai ales, temperatura – sunt toate mărunțișuri în aparență, dar care pot uneori să schimbe direcția unui meci sau, dacă nu, să-ți influențeze ție starea, ca spectator.

Evident, sunt plusuri și minusuri. Pe de o parte, înțelegi diferit, mai bine, o serie de amănunte tehnico-tactice. Vezi mai bine poziționarea tenismanilor (motiv pentru care sunt atât de apreciate acele unghiuri de filmare care urmăresc raliul de la nivelul terenului). Le vezi mai bine reacțiile le poți înțelege mai bine trăirile, oh, și sunt atât de multe; la televizor se vede poate a cincea parte din multitudinea de gesturi, priviri și reacții pe care le au în timpul meciurilor. Poți să simți cum o adiere mai puternică a vântului venită la un moment nepotrivit poate schimba soarta unui punct, sau cum ceea ce la televizor pare drept un soare prietenos este, de fapt, o vreme rece sau oscilantă, ceea ce o poate face greu de manageriat de către sportivi.

Sigur, sunt și puncte minus. Lipsa reluărilor la fazele spectaculoase și/sau controversate se poate dovedi a fi un neajuns uneori, după cum e la fel de adevărat că te poți simți privat de restul avantajelor unei transmisii tv profesioniste, inclusiv de acompaniamentul unui comentariu la fel de profesionist. În lipsa ei, tu ești regizorul. Trebuie să-ți faci tu propria selecție vizuală de “cadre”, ceea ce poate deveni obositor, mai ales când ești pe o arenă mare și trebuie să nu-ți scape niciun detaliu semnificativ. Dar, una peste alta, este un efort care merită cu siguranță, iar satisfacțiile obținute sunt incomparabile.

Plecând de aici, iată un scurt tur de orizont pe arenele de la Roland Garros, câteva detalii despre specificul și atmosfera fiecăreia.

Philippe Chatrier

Terenul este denumit astfel după numele unuia dintre cei mai importanți oameni din tenisul francez, fostul președinte al Federației Franceze și al ITF, cel care a avut o contribuție uriașă la reintroducerea tenisului printre disciplinele olimpice. Arena, cunoscută inițial drept terenul Central, are o capacitate totală de 14.840 de locuri, și, din păcate pentru organizatori, a fost rareori plină ochi la ediția din acest an. Ca pe orice teren mare care nu-i plin, atmosfera poate fi deseori destul de rece sau cel puțin indiferentă, însă lucrurile se schimbă major atunci când vine vorba de un meci mare sau când un francez e pe cale să producă un rezultat masiv. Atunci, atmosfera devine electrică. Nu e o arenă din cale afară de spectaculoasă din punct de vedere arhitectural, poate cu niște linii prea previzibile, prea … corecte geometric. De altfel, francezii au anunțat că este ultimul Roland Garros de dinaintea implementării unui lung șir de îmbunătățiri. Roger Federer spunea că și-ar dori un Roland Garros ceva mai intim, mai călduros și cu mai puține betoane și metale, și sincer, nu e departe de adevăr.

Suzanne Lenglen

Botezat după cea cunoscută drept “La Divine”, sportiva care a câștigat 31 de titluri de Slam între 1914 și 1926, a doua arenă din complex are un cu totul alt feeling. Stadionul e parcă mai micuț decât arată la televizor, sau cel puțin asta e efectul dat de felul în care sunt dispuse tribunele, al căror plasament te asigură că vezi bine de oriunde ai sta. Atmosfera e mult mai plăcută aici, ai sentimentul că ești între prieteni, iar jucătorii apreciază și ei sentimentul. Pe Lenglen ajung mai mulți fani cunoscători decât pe mai corporatistul Chatrier, iar atmosfera e de foarte multe ori incendiară, mai ales în lungile seri pariziene. Recompensa spectatorilor care-și cumpără preponderent bilete pe Lenglen vine atunci când, din varii motive ce țin de programare, superstarurile programate de regulă pe Chatrier ajung să fie trimise pe Lenglen. De altfel, se spune că jucătorii francezi preferă adesea să joace aici, pentru că se simt mai aproape de tribune.

Locurile presei sunt și ele mult mai bine poziționate decât pe Chatrier, într-o tribună situată chiar în spatele jucătorilor, pe același nivel cu tribuna în care stau, de regulă, prietenii, antrenorii sau staff-ul acestora.

Court 1

Unul dintre regretele mele la RG13: n-am apucat să petrec mai mult timp pe acest teren, considerat de mulți cel mai spectaculos loc din întregul parc. Court 1, sau The Bullring, cum este poreclit de către fanii non-francezi, își merită, într-adevăr, faima. Are 3.800 de locuri, dar e adesea bătaie pe ele. Fanii vin aici pentru că adoră atmosfera. Are, într-adevăr, o formă circulară, iar dispunerea locurilor face aproape perfectă experiența privitorului indiferent de locul în care se găsește, dându-i șansa să observe de foarte aproape detalii pe care nu le-ar vedea din altă parte.

Aparent, asta a fost și intenția designerului, Jean Lovera, un fost campion francez la juniori, care și-a dorit ceva diferit în momentul în care a început proiectul, în 1980: “La vremea aceea, RG era plin de forme pătrate, mi-am propus să aduc ceva blândețe și fluență, de aceea am mers pe o formă circulară”, spunea Lovera pentru NY Times.

“Dar diferența majoră aici, față de alte terenuri, vine din sunet. Cred că sunetul ajunge și rezonează diferit cu spectatorii, și cred că asta generează de la sine alt tip de emoții, atât din partea jucătorilor, cât și din partea fanilor. Trăirile și reacțiile sunt mai puternice decât de obicei”, crede Lovera.

Cel mai frumos compliment pentru designer a venit de la Wimbledon, care a decis să facă propriul Court 1 tot într-o formă circulară, în 1997.

Poate că trăirile de care vorbește Lovera au un rol în celălalt motiv de faimă pe care și l-a căpătat The BullRing: marile surprize. De-a lungul anilor, aici s-au întâmplat tot soiul de rezultate neașteptate sau episoade controversate, intrate apoi în legenda turneului. Aici, în 2004, a făcut Marat Safin unul dintre gesturile care au contribuit la imaginea sa de nebun: după o scurtă aproape imposibilă cu care a câștigat un punct contra lui Felix Mantilla, Safin și-a… dat jos pantalonii pentru a sărbători punctul, stârnind hohotele de râs și aplauzele tribunei. Arbitrul n-a fost la fel de încântat și i-a dat point penalty rusului. Dar Marat n-a fost deranjat: “Punctul acela merita o astfel de celebrare”.

Tot pe Bullring și-a făcut Gustavo Kuerten un nume: în turul 3 al ediției din 1997, brazilianul a șocat pe toată lumea, eliminându-l pe Thomas Muster. Ulterior avea să câștige și titlul. Ceva mai recent, în 2009, Djokovic a fost eliminat aici de germanul Kohlschreiber.

Court 1 a fost inițial construit cu menirea de a fi a doua arenă de la RG, dar apariția lui Suzanne Lenglen l-a retrogradat pe poziția a treia în topul importanței. Nu și în ochii fanilor, care speră ca una dintre intențiile anunțate ale organizatorilor, dărâmarea Court 1 și înlocuirea lui cu o arenă mai mare, să nu se întâmple. Dacă se va întâmpla totuși, eu unul o să regret și mai mult că n-am petrecut mai mult timp acolo.

Locurile pentru presă au și ele un farmec aparte pe acest teren, tot grație inventivității lui Lovera. Ele se găsesc pe primul rând la nivelul terenului, fără niciun fel de obstrucție vizuală între tine și jucătorul aflat la primire sau serviciu, cu un zid despărțitor care nu depășește înălțimea genunchilor. Sunetul te frapează încă din start. Parcă e un alt sport văzut de la doi pași de omul din teren. Simți jocul de parcă ai fi în pielea jucătorului, îi vezi reacțiile as it happens, îi simți cârceii, după patru ore de alergare, îi înțelegi frustrarea la o execuție ratată și te bucuri odată cu el, la un passing improbabil.

E greu să găsești un loc mai bun pe un teren important din tenisul mondial, motiv pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Lovera pentru asta. Minutele petrecute la Haas – Isner au fost printre cele mai bune din întreaga experiență la Paris.

Restul terenurilor

Pe lângă cele trei showcourts menționate, Roland Garros este completat, ca la orice Slam, cu restul terenurilor, pe care se joacă meciurile cu o cotă de interes mai mică, sau au loc antrenamente. Mai sunt destule care au diverse povești, cum e cazul Court 2 & Court 3, lipite unul de altul, undeva aproape de Bullring, la marginea bazei. În general, toate aceste terenuri care nu diferă cu foarte mult de un banal teren la care mergi cu prietenii pentru un tenis de plăcere (diferența vine dintr-un rând sau două de gradene sau alte forme improvizate de tribune) sunt foarte gustate de fani. Cum am mai spus, sunt spectatori care, din varii motive, fie că n-au mai prins bilete pe showcourts, fie că nu și le permit, aleg să trăiască experiența unui Slam numai pe aceste terenuri secundare. Alegerea lor nu numai că e de înțeles, dar e și de imitat. Dacă mergeți la un Slam (iar articolul nostru cu sfaturi despre călătoriile cu și despre tenis merită citit), măcar o zi trebuie petrecută pe terenurile mici, pe care tenisul se trăiește cu totul altfel.

În loc de concluzie, Roland Garros se pregătește pentru îmbunătățiri și extinderi majore, despre care puteți găsi mai multe detalii pe site-ul oficial al turneului. Philippe Chatrier va fi reconstruit și va primi un foarte necesar acoperiș + instalație de nocturnă, Court 1 e posibil să fie dărâmat (din păcate, mă repet), iar suprafața totală a bazei ar crește de la 8,5 hectare la 13,5 hectare. Totul, cu un cost de aproximativ 370 de milioane de dolari. Lucrările ar trebui să fie gata, în cel mai optimist scenariu, în jur de 2018, dar francezii, care au motive să simtă presiunea tot mai puternică pusă de celelalte trei Slamuri, au mari bătăi de cap din punct de vedere legal, din acele motive pentru care s-a pus problema, la un moment dat, mutării turneului cu totul în afara Parisului. În câțiva ani însă, s-ar putea să vorbim, totuși, de un cu totul alt Roland Garros.