Review: "Andy Murray. Campion la Wimbledon", cartea care-l umanizează pe Andy

Andy Murray n-a avut un parcurs lin către glorie. Dar cine a avut? Într-o epocă în care avansul tehnologiei media a transformat sportul în divertisment într-o măsură mai mare decât în trecut, Andy n-a fost binecuvântat de la natură cu un ambalaj foarte atrăgător. Părul vâlvoi, vocea monotonă, atitudine ţâfnoasă în timpul meciurilor. Andy nici măcar nu este prea preocupat să placă. În acest sens este, alături de Rafa Nadal, unul dintre cei mai old school tenismani: suntem aici că să muncim şi să câştigăm, nu ca să fermecăm publicul. Nadal are însă avantajul acelei exuberanţe inocente şi, bineînţeles, a tenului măsliniu mediteraneean. Cu toată bariera lingvistică, Rafa cucereşte prin exotismul şi pasiunea sa. Andy vorbeşte engleză mult mai bine decât Nadal, dar la capitolul ten şi exotism stă foarte prost. Şi, pe deasupra, este timid.

Mă număram şi eu printre cei care nu-l agreau pe Murray tocmai din cauza lipsei „farmecului”. Îmi dădeam seama că este nedrept să judeci un tenisman ca pe un actor de la Hollywood, dar cumva nu mă puteam abţine. Ca spectatori care îi văd doar pe teren şi în interviuri, nu avem prea multe informaţii despre cum sunt jucătorii ca oameni de fapt. Aşa că folosim şi interpretăm fiecare reacţie şi umbră de grimasă pentru a lua o decizie. Hainele, părul, tonul vocii, toate devin mult mai importante decât ar trebui.

Andy Murray. Campion la Wimbledon mi-a plăcut în primul rând pentru că ajută la completarea spaţiilor albe din acest puzzle. Cartea are, în mod evident, un punct culminant către care se îndreaptă şi este clar încă din titlu că acesta este titlul de la Wimbledon de anul trecut. Dar povestea începe cu copilăria, adolescenţa, familia şi istoria lui Murray. Totul este documentat în cel mai mic amănunt: dacă vreţi o imagine precisă a parcursului lui Andy şi o recapitulare succintă a tot ce s-a spus despre el în presa britanică şi internaţională, cartea aceasta este ideală. Este o introducere, aproape un manual pentru cei care nu ştiu mare lucru despre Murray şi vor să se pună la punct cu datele esenţiale ale carierei şi vieţii sale.

Pentru cei care au urmărit tenisul îndeaproape în ultimii ani, multe episoade menționate în carte vor fi familiare. De exemplu, Masacrul de la Dunblane, declaraţia-glumă nereuşită a lui Murray despre echipa de fotbal a Angliei, imaginea exagerată uneori de presă a mamei sale, relaţia dragoste-ură dintre Murray şi jurnaliştii şi publicul englez la începutul carierei sale şi felul cum au schimbat lucrurile cu 180 de grade lacrimile sale după pierderea finalei de la Wimbledon din 2012. Însă, chiar dacă ştim aceste lucruri, cartea aduce mereu ceva în plus, în special declaraţii ale celor implicaţi sau observaţii interesante ale jurnaliştilor care au analizat la vremea respectivă aceste chestiuni.

Cartea are şapte capitole, care prezintă toate aspectele vieţii şi carierei lui Murray, inclusiv contextul mai larg al tenisului britanic. Aşteptările puse pe umerii săi de o naţie care are cel mai important turneu de pe planetă, dar care nu reuşise să-l mai câştige de 77 de ani, dedicaţia lui Murray şi munca sa uriaşă pe teren, condiţia sa ingrată de „etern finalist, niciodată câştigător” în Big Four, colaborările cu toţii antrenorii care l-au ajutat de-a lungul timpului, aducerea lui Ivan Lendl şi cum a schimbat acesta datele problemei, viaţa sa privată, echipa sa, relaţia cu Kim Sears, câinii lui, relaţia cu sponsorii şi partea de business a tenisului la acest nivel, totul este trecut în revistă. Totul, presărat cu anecdote, citate şi opinii ale celor implicaţi.

Ultimul capitol este cel dedicat turneului de la Wimbledon de anul trecut, cu accent pe semifinala cu Janowicz şi finala cu Djokovic. Sunt surprinse perfect mai ales tensiunea uriaşă şi aşteptările publicului, şansa extraordinară pe care Andy o avea, contextul favorabil pe de o parte (Nadal şi Federer ieşiseră, Djokovic venea după o semifinală istovitoare cu Del Potro), dar şi nefavorabil: erau 50 de grade pe teren, o caniculă necaracteristică pentru o vară englezească. Ştim cu toţii cum s-a terminat filmul: cu happy end pentru naţiunea britanică înfometată după propriul ei trofeu pe care nu reuşea să pună mâna, cu happy end pentru Murray, care n-avea să mai audă nicodată acea întrebare care-l hărţuise toată cariera: „Când vei câştiga Wimbledonul?”

În opinia mea, cel mai important lucru pe care îl face cartea este că reuşeşte să-l umanizeze pe Murray şi să-l prezinte într-o lumină „normală”, nu în strălucirea nemiloasă a reflectoarelor sub care sunt obişnuiţi să-l vedem cu părul vâlvoi, stropşindu-se la demonii săi interiori. Departe de scena deschisă, Andy e un tip de bun simţ, politicos, muncitor şi foarte, foarte amuzant. Dovadă stau farsele care sunt la ordinea zilei în echipa lui şi care m-au făcut să râd cu gura până la urechi. Cartea este presărată de anecdote şi întâmplări simpatice din culise, nu numai despre Andy, dar şi despre colegii săi celebri de circuit.

O lectură plăcută, care combină partea serioasă a tenisului cu cea mai puțin serioasă, Andy Murray. Campion la Wimbledon este o carte agreabilă, numai bună de răsfoit într-un weekend şi de către cei care iubesc tenisul sau sunt fani ai lui Murray, dar şi de cei care sunt proaspăt veniţi printre admiratorii acestui sport.

 

Citate favorite

„Controlul mai bun asupra minţii vine din faptul că am luat în serios pregătirea fizică. Aceasta te face mai puternic psihic când intri în meci. Ştii, fără dubiu, că eşti suficient de puternic să rezişti.” (Andy Murray)

„Tenisul se asemănă cu boxul, eşti tu împotriva celuilalt. Unul din adversari încearcă să-l zdrobească pe celălalt până îl scoate din ring.” (Brad Gilbert)

„Ca sportiv, faci faţă accidentărilor de tot felul. Doar 20% din timp te simţi grozav. Uneori ai doar o uşoară inflamaţie care nu-ţi afectează jocul. Însă majoritatea timpului duci după tine diverse probleme fizice care te obligă să-ţi ajustezi jocul şi să cauţi să compensezi. Toţi avem de înfruntat asta.” (Andy Murray)

„Lumii tenisului îi e frică să-şi exprime sentimentele. Nu mi-ar face bine să mă suprim emoţional (pe teren). Dacă stau fără să spun nimic mă simt nervos şi fără personalitate.” (Andy Murray)

„Porniţi televizorul sau radioul în mijlocul unui interviu cu Murray şi nu vă daţi seama dacă a câştigat sau a pierdut. De ce oare, ziceau criticii, nu poate Murray să arate că e bucuros?” (Mark Hodgkinson)

„Andy Murray nu s-a prezentat niciodată ca salvatorul tenisului britanic. A refuzat politicos iubirea claselor de mijloc dar şi a corporatiştilor care mestecă zgomotos. Nu a urmărit niciodată celebritatea.” (MH)

„Vreau să câştig pentru oamenii cu care lucrez şi pentru părinţii care m-au ajutat. Apoi, dacă o fac pentru tenisul şi sportul britanic, şi asta e excelent.” (AM)

„Cred că noi, ca naţiune, ne aşteptăm să câştigăm şi când nu o facem, căutăm motive măreţe. De ce n-a câştigat Tim Henman la Wimbledon? De ce n-a câştigat Andy Murray? Ei bine, câteodată nu eşti suficient de bun.” (AM)

„De fiecare Crăciun, părinţii lui Henman aveau o mică tradiţie: citeau împreună cu Tim articolele despre el şi apoi râdeau până a doua zi de ceea ce ei considerau cele mai ridicole excese din ziare şi tabloide.” (MH)

„La o intrebare, exista un răspuns sincer şi un răspuns potrivit. Dădeam răspunsul potrivit pentru că astfel nu trebuia să fac faţă apoi unei atenţii sporite. Simţeam că trebuie să mă protejez tot timpul.” (Tim Henman)

„Era o presiune incredibilă pe Andy din partea presei, a spectatorilor şi a lui însuşi. Era absolut incredibil. Erau zile când la Wimbledon după meciuri mi se învârtea capul!” (Ivan Lendl)

„Fiecare bărbat are nevoie de o femeie care să-l civilizeze şi asta a făcut Kim cu Andy. I-a fost alături de la început şi asta i-a oferit lui Andy stabilitate.” (Andrew Castle, fost jucător şi comentator)

„Efectiv nu poţi deveni campion de Mare Şlem dacă ai viaţa personală în degringoladă. Continuitatea este cheia câştigării turneelor majore şi asta include şi relaţia cu iubita, şi relaţia cu antrenorul.” (Greg Rusedski)

„Murray a declarat cândva că nu doreşte nimănui să aibă parte de faimă. Înainte de a câştiga US Open, Murray îi vorbise lui Lendl despre temerile sale cum că viaţa îi va fi afectată de câştigarea unui Grand Slam. Ivan l-a liniştit şi i-a explicat că singura schimbare va fi că i se vor oferi runde gratuite de golf şi mese mai bune la restaurante.” (MH)

„Purtam haine obişnuite şi pantofi de stradă. Am lovit câteva mingi cu Dani (Vallverdu, secundul lui Murray) şi ultima a fost un winner! Aşa că am zis să mă opresc cât sunt pe cai mari. Ies încântat de pe teren şi Lendl îmi zice: „Dar de ce gâfâi?” Al naibii Lendl!” (Kevin Spacey)

„Când am câştigat primul meu Mare Şlem, m-am transformat din tipul care nu revine niciodată în tipul care nu renunţă niciodată. Şi nu meritam niciuna din aceste descrieri.” (Ivan Lendl)

„După ce-a câştigat USO, dintr-o dată, pe Murray nu-l mai deranja că oamenii voiau să-i vorbească, să-l privească şi să interacţioneze cu el. Înainte, îşi ţinea capul ascuns între umeri. Acum îşi ţinea capul sus, fericit să fie întrebat de vorbă.” (MH)

„(După Wimbledon) mulţi oameni veneau la mine şi-mi spuneau: „Nu-ţi face griji, vei câştiga data viitoare.” Asta aproape că înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Mă bucur că acum în sfârşit, am depăşit acest moment şi pot merge mai departe.” (Andy Murray)

Cumpără cartea de AICI.