Tenisul e la putere: cum a fost la ziua sold-out a BRD Năstase Țiriac Trophy

Tradiţia căpătată de BRD Năstase Ţiriac Trophy şi mai cu seamă creşterea, la modul general, a popularităţii tenisului la noi, umplu tribunele. Sold-out de vreo două săptămâni, ziua de sâmbătă a ATP-ului de 250 de puncte de la Bucureşti a adus trăire şi destindere, show şi emoţie, deopotrivă. 

„Aveţi un bilet în plus?”

În vecinătatea arenelor de la Porte d’Auteuil îţi apar la tot pasul indivizii cu „I need tickets”, „I need tickets”. Pe principiul micului Paris, şi micul Roland Garros a împrumutat obiceiurile. Mai bune şi, în unele cazuri, mai puţin bune. Venind pe Dr. Lister spre Arenele BNR, de la intersecţia cu Louis Pasteur, eşti abordat agresiv metru cu metru. „Aveţi cumva un bilet în plus?”. Pasionaţi de tenis care s-au trezit prea târziu şi trag nădejde că mai pot prinde tichetul mult visat? Numai parţial adevărat. În niciun caz, privindu-i pe majoritatea, nu arată a iubitori ai sportului alb. Ca şi pe Rue d’Auteuil, speculanţii cumpără pentru a vinde apoi la suprapreţ. Costul unei sâmbete cu Dimitrov, Ivanisevic sau Năstase a sărit de la 35 de lei, la 150. O doamnă originară de aici şi stabilită de peste patru decenii în Franţa, încă nu se îndură. “Eu vroiam să-l văd pe Monfils. E compatriotul meu!”. Între atâţia alţii puşi pe bişniţă, oamenii de ordine îl ochesc tocmai pe un tip de la sud de Dunăre, ţinând în mână o hârtie pe care a scris cu marker-ul: “Doresc să cumpăr bilete”. Venise special pentru Dimitrov.

În jurul prânzului, chit că prima semifinală de simplu e în plină desfăşurare, mulţi spectatori încă întârzie. “Play-list”-ul zilei, pentru care la Paris s-ar putea umple şi Philippe Chatrier, darmite o arenă cu mai puţin de 5.000 de locuri, arată mai atractiv ca în alţi ani: Rosol – Haase, urmat de Dimitrov – Monfils, urmat de dublul cu Horia şi Jean Julien Rojer, plus balul de seară, demonstrativul cu 4 stele: Năstase, Pavel, Pioline şi Ivanisevic. Doar pe jumătate plin la cea dintâi semifinală, centralul se umple treptat odată cu apariţia inclusiv a fanilor bulgari ai lui “Grisha”. Multe steaguri în alb-verde-roşu colorează tribunele. Vuvuzele însoţesc prezentarea lui Dimitrov.

Prin ochii captivaţi ai fetiţei de doi-trei ani aşezate în stânga mea, în braţele tatălui ei, meciul se vede, firesc, altfel. Di-mi-trov! “Cum îl cheamă? Dimineaţă?”. “Care e Gael?”; “0-0 la seturi înseamnă că s-a terminat meciul?”. Se aud primele urale, la break-ul de 3-1 al bulgarului. “Of, Doamne! Vreau să câştige Gael!”; Se face 4-1. “S-a terminat?”. Păi e abia începutul! Sau nu. Ştia ea ce ştia!…La 5-1, Monfils îi face semn arbitrului de scaun că nu mai poate continua. Fluierături răzleţe. Şi voci prin tribună. “Pe ăsta îl băteam şi eu!”, “Mai bine îl lăsa pe Mathieu ieri!”.

Henman Hill de Cotroceni

Până la semifinala de dublu a lui Horia mai sunt mai bine de două ore. Centralul rămâne gol, iar miile de spectatori se împrăştie prin interiorul bazei. Pe la tonetele de îngheţată, pe la standurile firmelor cu echipament sportiv, pe la terasele din jur, la o coadă de zeci de metri pentru un poster cu autograful protagoniştilor din meciul demonstrativ. Puţini aleg semi-centralul, pentru a urmări a cealaltă semifinală de dublu. Furnicarul aduce un pic a Roland Garros. Şi poate un pic a Wimbledon, când păşim pe covorul de iarbă pe care mulţi s-au întins ca la picnic. Mai rămâne să se instaleze şi un ecran gigant şi te-ai simţi ca la All England Club, pe Henman Hill! Spre orele 17:00, nu mai rămâne mai nimeni pe peluza verde crud. În urmă nu vezi resturi! Unde sunt paharele de plastic în care s-a băut bere? Să ne frecăm bine la ochi! Suntem în România?

Înapoi în arenă. “Horia! Horia!”

Poate şi obişnuită în ultimii ani cu Tecău în fazele superioare, tribuna plină e tăcută, apatică, nu zgomotoasă, cum ne-am aştepta. Încurajări sporadice şi un oftat prelung la cros-ul de forehand în afară al constănţeanului. Soarta primului set e pecetluită în favoarea dublului australiano-britanic, Peers/Jamie Murray. Pe mai departe, un flipper de voleuri la fileu, cu Rojer în rolul principal, are darul de a încălzi cam pentru prima oară palmele spectatorilor. Însă mingea servită de Murray prinde tuşa la T. Ce descurajant! Pentru tribună, pentru Horia, care, la 2-2, uită că încă nu are dreptul la pauză şi se aşează pe bancă. „Hai, Horia!Trezeşte-te!” se aude de undeva din ultimele rânduri de scaune.
Dar vin soluţiile originale şi oportune marca Rojer. Descreţesc frunţile spectatorilor şi adună zîmbete. Creşte numărul şi intensitatea aplauzelor sacadate, ce-l mobilizează pe Horia. Două mingi de meci în defavoare tratate cu sânge rece de român. Urale, vacarm. Tribuna erupe, trăieşte, punct cu punct. 1-1 la seturi şi mii de bucureşteni se ridică în picioare. „Horia! Horia!” Tatăl lui strânge pumnii spre cer. Să fie supertiebreak! „Horia! Horia!”…9-8. E mingea de meci! „Esteeee…”. Dar, staţi, oameni buni, că punctul nu s-a încheiat! Alte câteva secunde de palpitaţii. Acum e gata! Victorie şi a treia finală la rând pentru Tecău!

Desertul: o porţie de râs copios

Câteva minute mai târziu, în acordurile „We are the Champions”, îşi fac pe rând apariţia Cedric Pioline, Goran Ivanisevic, Ilie Năstase şi Andrei Pavel, pentru un nou episod al show-urilor memorabile. Croatul, cândva campion pe zgura de la Bucureşti, arată mai mult a clovn decât la apariţia anterioară. A înlocuit serviciile bombă cu fantezia comică. Trece la o minge în terenul adversarilor, lăsându-l la 1 contra 3 pe Pioline. „Pe asta n-am mai văzut-o!”. Tot Goran ne arată că nu doar Djokovic se pricepe în a imita gesturile lui Nadal.

Poante peste poante (cel mai mult parcă s-a râs la cea cu scaunele). Poante vechi, poante noi… Năstase şi Pavel joacă un game întreg cu rachete de lemn înmânate dintr-o lojă. Şi-l şi câştigă! În fond, materialul contează. Materialul uman…Tenis „de arhivă”, cum remarca un spectator, tenis romantic. Tenis nemuritor.

Treptat, frigul pătrunzător alungă din spectatori şi scurtează show-ul. Ilie: „Hai, că mi-a îngheţat racheta!”. O voce din tribună: „Ilie, spune-le că tu te culci la ora asta!”. Oare? Mă rog…Noapte bună, Ilie!