Recunoscători

Azi am avut emoții mari, mai mari ca oricând în istoria recentă. Ultima oară când mi s-a oprit inima în gât s-a întâmplat anul trecut la Webstock, în timp ce, la fel, vorbeam despre ce construiesc de trei ani de zile alături de niște oameni minunați. Am urcat pe scenă să primesc premiul și să spun unei audiențe care avea mai puțin de-a face cu tenisul, dar foarte multe de-a face cu industria în care un astfel de site și-a găsit locul, că întotdeauna, absolut întotdeauna, merită să-ți urmărești visul. Fără condiții.

Azi am avut parte de una dintre acele situații în care ești răsplătit pentru că ți-ai urmărit visul. Niște oameni pe care nu-i cunoșteam și-au rupt din timpul lor și au simțit nevoia să vină la o întâlnire-mulțumire pentru o comunitate care a crescut ca nimeni alta. Niște oameni pe care nu-i cunoșteam au decis că merită să citească acest site zi de zi, de trei ani încoace. Iar eu, în timp ce le vorbeam cu inima-n gât, am realizat că, de fapt, ne cunoșteam foarte bine. Ne știam, suntem noi, cei pe care i-au adus la un loc valorile unui sport care ne învață zilnic despre muncă, încredere în sine, modestie, frumusețe, îndrăzneală, perfecționare, împingerea limitelor, războiul neîntrerupt cu adversitățile, caracter și, peste toate, ne învață să dai tot ce ai mai bun și să iubești ceea ce faci, no matter what. Fără condiții.

Ne știam, suntem cei cărora, în ciuda opiniilor diferite și a jucătorilor pe care îi preferăm, putem spune, fără teamă, că sintagme precum “cum o fi” nu mai sunt îndeajuns. Că a pretinde substanță și a oferi sprijin la schimb nu e ceva desuet. Ne știam, suntem cei cărora nu le e rușine să-și exprime emoțiile, după cum nu consideră un supliciu să dea credit, să laude și să critice oferind și soluții alternative, nu numai zgomot. Cei care ne facem terapie unii altora, ne încurajăm și ne îndreptăm întotdeauna către ce urmează, nu către ce a fost sau ce ar fi putut fi. Și ne știam, suntem cei care știu să și contribuie, nu doar să pretindă că li se cuvine; cei care pun umărul și rostogolesc la vale un bulgăre de zăpadă care a început să prindă dimensiuni tot mai mari și care a început să-i inspire și pe alții.

Scoși din online și puși față în față, departe de siguranța anonimatului, cei prezenți azi la prima noastră întâlnire s-au comportat exact așa: ca și cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. S-au simțit confortabil și ne-au făcut și pe noi să ne simțim confortabil. Și-au spus poveștile și ne-au dat generoși din energia lor, ca să putem spune povestea mai departe.

Au fost oameni care au venit din alte județe, care au venit de la muncă, din gardă sau tocmai din America. Și, la fel cum o fac pe site, au unit rândurile și au început să dezbată, să schimbe și să ofere idei. Sentimentul acela de infailibil pe care ți-l dă o echipă perfect unită, îl știți? Când, în finala unui concurs ad-hoc cu întrebări, construit în formatul unui tablou de tenis, unul dintre concurenți a beneficiat direct de un avantaj care n-ar fi fost fair, a ieșit în față și a admis singur, deși nimeni n-ar fi știut dacă tăcea. Ca la tenis, a șters urma și s-a întors la primire, ca să rejoace punctul.

Iar la final, după câteva ore grozave, a rămas o singură întrebare: “Cu ce putem ajuta?”.       

Eu sunt recunoscător că am avut ocazia să spun ceea ce simt unei audiențe pe care am construit-o împreună, noi suntem recunoscători că am avut ocazia să-i cunoaștem și să discutăm cu câțiva dintre cei care ne citesc, recunoscători că ne-am putut vedea și că am ajuns cu toții într-un punct în care totul a căpătat formă, fond și, peste toate, și mai mult suflet.

On to the next one!

 

 

| Fotografii: Dan Călin