Real deal. Emma Raducanu rămâne o jucătoare fără vulnerabilități evidente, cu un spațiu masiv de progres. Cât de repede va reuși să-și atingă potențialul?

La șase luni după marele ei succes de la US Open, Emma Raducanu încă nu și-a găsit locul în lumea tenisului. Poate că nu-i nimic greșit în asta.

Când Emma Raducanu s-a prăbușit de bucurie după ultimul punct al finalei US Open 2021, în uralele și aplauzele imensului Arthur Ashe Stadium, titlurile din media și social media s-au scris parcă singure: „A star is born!“. Sau „The Supernova of Superstars is here!“. 

Într-adevăr, la doar 18 ani, Emma a strălucit atunci ca o stea. O făcuse și înainte de finala câștigată cu Leylah Fernandez, strălucise și cu Belinda Bencic sau Maria Sakkari, pe care le-a învins cu ușurință, dar a strălucit și mai tare imediat după acel succes de poveste. La conferințele de presă și la interviuri, la ședințele foto și la întâlnirile organizate de sponsorii ei. Da, o nouă stea a tenisului s-a născut în toamna trecută la New York. Și, fermecați de apariția ei, mulți am confundat nașterea cu devenirea. 

Asta și pentru că triumful Emmei la US Open este fără precedent: prima campioană din istorie care a câștigat turneul acesta venind din calificări; și l-a câștigat fără să piardă set, cu o naturalețe și o ușurință dezarmante. Cu o aură magică. Emma a părut atunci, pe terenurile de la New York, pachetul-final: gata să fie țină coperta tenisului feminin de azi și de mâine. 

A fost sau n-a fost o iluzie? 

Sau, cumse întreabă câțiva britanici de-ai ei, jurnaliști ori suporteri care s-au mândrit cu apariția ei, apoi s-au simțit rușinați pentru înfrângerile ei: este Emma Raducanu „the real deal“?

Nu ne place să răspundem la întrebări cu alte întrebări. Și totuși: nu tocmai partea reală a basmului ne surprinde pe mulți și îi dezamăgește pe unii în ultima vreme? Nu încercările, ratările sau suferința sunt capitole pe care mulți le putem considera reale în povestea Emmei? Nu este Emma Raducanu mai reală – mai „the real deal“ – tocmai pentru că trebuie să treacă și ea prin perioada devenirii? O stea, desigur, dar o stea în devenire. 

Pentru că Emma Raducanu a cunoscut, pe lângă succesul și magia acelei victorii de la US Open, și apăsarea de-a fi o campioană de Grand Slam care trebuie să confirme. I s-a cerut (și probabil și-a cerut-o și singură) să câștige mai mult și mai ușor; i s-a reproșat că tenisul nu mai este o prioritate pentru ea; și mulți din lumea tenisului – de la fani la presă și specialiști – au declarat-o deja pierdută. 

Minunea de la New York a devenit (brusc) umană. Prea simplă pentru povestea ei fantastică, prea mică pentru un succes atât de răsunător: să câștigi titlul US Open la doar 18 ani, venind din calificări și fără să pierzi set? Și asta după ce ai jucat un singur turneu WTA și un singur alt Slam înainte? În sportul modern, un asemenea rezultat va aduce cu el presiunea așteptărilor: dacă poți face toate astea în adolescență, cât de sus poți ajunge peste un an? Dar peste doi?

Raducanu s-a trezit purtată în toate direcțiile de un vârtej mediatic pe care abia acum începe să-l mai domolească. A simțit din plin presiunea de a confirma, a auzit deja – și încă de multe ori – că nu mai poate repeta acel succes incredibil. Aceste discuții nu sunt o noutate în tenis; multe jucătoare care au câștigat un Grand Slam și nu au reușit rapid să-l confirme au trecut prin asta. Li s-a pus la îndoială ba talentul, ba puterea de muncă sau mentalitatea; au fost măcinate de presiunea exterioară și li s-a lipit eticheta de „one hit wonder“. Emma nu doar că n-a confirmat succesul nebun de la New York printr-un alt rezultat mare. Dar după US Open, ea a mai legat doar două victorii într-un turneu WTA, cele de la Cluj, și a trecut prin multe înfrângeri dure. 

Totuși, sunt aceste șase luni complicate suficiente pentru verdictul că Emma nu va putea deveni o stea și mai mare în tenis? Sau că nu îi stă în putere să crească într-o jucătoare de perspectivă a circuitului WTA? Că nu va mai câștiga un alt Slam? Puțin probabil. Și mai degrabă tot ceea ce i se întâmplă acum este normal. Explicabil și previzibil. Poate singura perioadă firească într-un context cu totul atipic.

De aici pleacă discuția noastră. De la faptul că e normal ca Emma să treacă prin încercările astea, e în firea lucrurilor ca o sportivă atât de tânără, care nu a jucat niciodată un sezon cap-coadă și încă e în poziția de a bifa borne care par banale pentru mulți (de exemplu, abia săptămâna trecută a câștigat primul ei meci oficial pe zgură, iar Stuttgart e primul turneu WTA pe zgură la care ia parte) să aibă nevoie de timp pentru a asimila noul ei statut. Și toate provocările care vin la pachet cu acest statut de „Supernova of Superstars“.

Mulți ne uităm la Emma Raducanu și vedem (doar) o campioană de Grand Slam care caută să joace ca o campioană de Grand Slam. Uităm adesea să o privim ca pe adolescenta care a câștigat un Slam din senin, fără experiență în tenisul mare; și fără să fi apucat să-și puncteze nivelul de bază. Drumul ei în tenisul mare este cu totul neobișnuit: a atins încă din start, fără să treacă prin toate etapele formatoare, un obiectiv la care cele mai multe jucătoare visează doar în copilărie; un obiectiv pe care mulți jucători și multe jucătoare îl urmăresc obsesiv mai toată cariera, iar atunci când al ating, dacă îl ating, cad extenuați în decor. A pățit-o recent Dominic Thiem, un tip matur, trecut prin mult mai multe decât Raducanu. A pățit-o, într-o măsură, și Jelena Ostapenko: la fel ca-n cazul Emmei, primul ei titlu câștigat a fost un Slam. Însă când Ostapenko s-a impus la Roland Garros, într-o finală cu Simona Halep, ea avea deja în spate trei finale jucate și o experiență importantă în circuit.

Așa că încercările Emmei, ratările și înfrângerile ei fac parte dintr-o fundație pe care jucătoarea britanică cu origini românești și echipa ei n-au avut răgazul să o consolideze. Tocmai de aceea e atât de greu acum, după acel rezultat, să confirme, Dar Emma e în căutări, a schimbat antrenori, caută să se acomodeze cu tot ceea presupune viața de circuit, turneu după turneu. Și încearcă să-i ignore pe cei care îi pun la îndoială abilitățile, deși simte uneori nevoia să se justifice: „Poate vedeți la știri sau pe rețelele de socializare tot felul de lucruri, dar asta e înșelător. Sunt la club 12 ore pe zi și fac cinci-șase ore de antrenament pe zi. Mai postez câte ceva și dintr-o dată apare: ‘nu mă mai concentrez pe tenis’. Asta e nedrept, dar este ceva cu care încerc să învăț să mă descurc și să devin puțin mai insensibilă la zgomotul exterior”.

Proiect oferit de

Toate lucrurile astea i-au afectat încrederea, iar lipsa încrederii i-a sărăcit jocul: nonșalanța ei în a fi agresivă e încă acolo, rapiditatea ei în așezarea la minge e acolo, dar peste ele s-a așezat o crispare. Iar dacă Emma din toamna trecută juca ca să câștige, și juca cu zâmbetul larg pe chip, Emma de după US Open joacă adesea cu frica de a nu mai pierde. E grăbită, e prea agresivă, neliniștită și haotică. 

Sunt multe jucătoare cu succes prematur a căror carieră a fost afectată din cauza acestor forme de presiune, care au fost atât de serioase încât au sădit mari dubii în mintea lor. Dubii pe care unele le-au depășit în timp, altele nu le-au depășit deloc. 

„După ce ai câștigat un Grand Slam, s-ar putea să-ți spui: ‘acum pot fi fericit pentru tot restul vieții’. Dar este exact opusul. Nu știam că va fi așa. Am avut așteptări din ce în ce mai mari de la mine și am vrut să le arăt oamenilor că pot juca așa tot timpul, dar a fost imposibil. Să câștigi un Grand Slam e grozav, dar cred că la vârsta mea asta a întrerupt procesul acela pașnic de creștere și dezvoltare a jocului meu”, mărturisea Iga Swiatek, la un moment dat după triumful de la Roland Garros. 

Și Igăi i-au trebuit luni bune pentru a-și relua procesul pașnic de creștere, dar ea este un caz fericit: s-a scuturat de presiunea acelui prim titlu de Slam, azi e locul 1 în clasamentul WTA și pare bine poziționată pentru următoarele turnee mari. 

Va reuși Emma același lucru? 

Sunt destui care pun perioada ei complicată pe seama faptului că adversarele i-au studiat jocul și au înțeles ce joacă, cum joacă sau care îi sunt slăbiciunile. E adevărat că, într-un timp foarte scurt și într-o perioadă a carierei în care multe jucătoare rămân ani de zile urmăritoare, Emma a devenit, brusc, cea vânată. Dar nu e totul despre joc. 

Cât de repede va putea face asta? Greu de spus, din moment ce Emma încă învață să joace din postură de favorită. Iar fiecare meci pierdut va veni în continuare cu notele de subsol: că nu se concentrează destul pe tenis, că prioritățile ei sunt altele, că nu va putea fi niciodată o jucătoare relevantă a circuitului. 

„Este atât de uman să ai o cădere de acest fel după ce ai câștigat primul tău Grand Slam. Cele mai multe jucătoare care au câștigat primul lor titlu de Grand Slam au făcut asta; dintr-o dată nu au mai câștigat. Nu mai sunt atât de dominanți pe cât cred oamenii că ar trebui să fie”, spune Chris Evert despre situația Emmei. 

În general, oamenii care reușesc lucruri mari sunt așteptați să facă în continuare lucruri mari. Iar când nu o mai fac, sunt expuși și devin vulnerabili. E și cazul Emmei, care în acest moment e vulnerabilă nu doar pentru că încă nu reușește să susțină acele lucruri mari ci în special pentru că e prea tânără, are prea puțină experiență și a intrat într-o lume pe care abia acum o descoperă.

În acest moment al carierei ei, Emma se poate sprijini pe ideea că nimeni nu câștigă marile titluri fără să merite. Că nu există victorii mincinoase în tenis. Iar când câștigi US Open la doar 18 ani, după 20 de seturi consecutive, e limpede că ai toate calitățile necesare pentru a juca la cel mai înalt nivel.