Raluca Olaru și viața de tenisman, mereu pe drumuri: Cum îți afectează călătoriile cariera și cum am ajuns să le îndrăgesc

Una dintre reacțiile cele mai frecvente ale oamenilor, atunci când află că sunt jucătoare de tenis, este următoarea: “Wow, călătorești așa de mult în toată lumea, ce bine de tine, ai o viață foarte frumoasă!”. Subiectul pe care vreau să-l abordez astăzi este tocmai acesta – călătoritul as a lifestyle, pro și contra. Bineînțeles, din perspectiva mea, ca jucătoare de tenis.

Haideți să luăm întâi detaliile tehnice. Practic, din 52 de săptămâni ale unui an, noi suntem plecate cel puțin 28. Așadar ne petrecem pe alte meleaguri mai mult de jumătate din an. Dacă dăm la o parte vreo 6 săptămâni care reprezintă perioada necompetițională, de „off season” cum îi spunem noi, avem 28 din 46, adică peste 60%. Practic, tiparul sau ciclul este de obicei de 3 saptămâni plecată, o săptămână acasă. Rar mai prinzi două săptămâni acasă, iar atunci când asta se întâmplă, e ca o gură de aer proaspăt. Bineînțeles, cum am spus și altă dată, fiecare jucătoare este diferită și își face programul în funcție de preferințele proprii. Dar detaliile nu sunt așa importante, ideea principală este că una dintre necesitățile acestei profesii este călătoritul, des și în toată lumea. Prin datele astea am vrut să vă faceți o idee aproximativă despre raportul plecată/acasă. Și, bineînțeles, cifrele de mai sus sunt valabile pentru situația în care ai un antrenor acolo unde locuiești și tu. Într-o perioadă am lucrat cu 2 antrenori din Olanda, și atunci nu mai erau minim 28 de săptămâni, erau minim 34.

Acum să vă povestesc un pic despre cum am văzut inițial călătoritul, în primii ani de umblat de colo-colo, și cum îl văd acum. Primul meu concurs în afară a fost când aveam 12 ani, în Franța. Apoi, la 13 ani, cred că am jucat vreo 5 turnee peste hotare. La 14 ani deja s-au înmulțit, pentru că am participat, fiind trimisă de federație (pe baza unei selecții de început de an între primele 8 jucătoare de până în 14 ani – selecție la care am ieșit pe primul loc), la Europenele de Est, Europenele Individuale, Europenele pe Echipe, plus la Mastersul de final de an, fiind în primele 8 jucătoare din Europa. În plus, țin minte și acum, la finele anului 2003, pe când aveam 14 ani, am mers într-o deplasare în State (pentru prima oară peste ocean), la 3 turnee: Eddie Herr, USTA Winter Championships și Orange Bowl. Practic, cei mai buni jucători din toată lumea participau la aceste turnee, și, cu sprijinul federației, am reușit să formăm o gașcă de aproximativ 12 jucători și 4 antrenori români. Ne-am dus și mai devreme cu o săptămână să ne antrenăm acolo și să ne acomodăm cu fusul orar și cu condițiile noi, așa că aceea a fost prima mea deplasare mai lungă, 4 săptămâni legate! Ca să înțelegeți, mi-a plăcut foarte mult, eram fascinată de America și de lucrurile noi de acolo; în plus, a fost o atmosferă foarte plăcută, fiind o echipă așa mare, și am și jucat bine. Cu toate astea, în a patra săptămână plângeam efectiv la telefon cu ai mei pentru că nu mai rezistam, îmi doream să fiu acasă!

La 17 ani, deja am început să particip la turnee în afară cu normă întreagă cum s-ar spune, în jur de 16 turnee pe an. Iar la 18 ani, eram deja în “Tour”, îmbinând viața de jucătoare profesionistă cu terminarea liceului și cu Bac-ul. Însă povestea din America, de pe când aveam 14 ani, s-a păstrat. Când ajungeam la a 4-a săptămână consecutivă într-o țară străină deja nu mai eram eu. Nu mă mai puteam concentra așa de bine, nu eram la fel de conectată și, în general, nu mai funcționam la fel de bine. Eram foarte tânără, urcasem în clasamente foarte repede și mult, a trebuit să mă adaptez repede la noul stil de viață. Noi îl numim “Life on Tour”. Și când rostim fraza asta, noi, jucătorii, știm exact ce înseamnă.

Nu e vorba numai de faptul că, fizic, ești în altă țară/oraș aproape în fiecare săptămână, că ești departe de casă, de familie, de prieteni, de viață de acasă. E vorba și despre tensiunea care se acumulează din cauza competiției neîntrerupte și a încărcăturii emoționale de la meciuri. E vorba și despre faptul că stai cu antrenorul mai mult timp decât stai cu părinții sau cu familia. Și același lucru e valabil și pentru el. Din nou, pot apărea tensiuni suplimentare și din cauza aceasta (poate fi și unul dintre motivele pentru care e greu să găsești un antrenor bun/compatibil/cu care să faci o echipe bună – pentru că viața pe tur e grea, unii nu se adaptează, alții nu vor din start, pentru că au familia pe primul loc, iar alții pretind că sunt apți și au toate calitățile necesare, dar de fapt nu fac față. Dar asta este deja altă discuție). 

E vorba și despre oboseala fizică acumulată: totuși, nu e tocmai ușor să schimbi fusurile orare ca pe șosete, să fii pe drumuri de la 8 la 24 ore, în diverse mijloace de transport, cu ditamai bagajul după tine, și eventual și singură! Nu e simplu să fii într-o cameră de hotel diferită în fiecare săptămână, și, în același timp, să fii într-o formă fizică și mentală bună, să fii capabilă să performezi la un nivel înalt de fiecare dată! Vorba unui prieten: “Dacă ar fi ușor, am fi toți numărul 1 în lume!” 🙂  

Aici intervine un alt aspect. Dificultatea asta diferă de la o jucătoare la alta, în funcție de personalitatea și, mai ales, de valorile fiecăreia. Unele fete n-au griji de acest fel, și pot fi departe de casă câte 4-8 săptămâni fără nicio problemă și fără să le fie greu. Altele sunt ca mine, durata ideală pentru ele fiind de maxim 3 săptămâni de competiții legate.

Ok. Am povestit un pic despre greutățile călătoritului non-stop, acum hai să luăm și avantajele. Căci, evident, există. Spuneam mai sus că am să vorbesc despre cum am văzut călătoritul inițial, în primii ani de umblat, și cum îl văd acum. Practic, am început cu stilul acesta de viață de la 17 ani, și până acum 2 ani l-am simțit mai mult sau mai puțin ca pe o povară, o greutate, un compromis. În 2009, când am avut antrenori olandezi, a fost și mai greu pentru mine. Repet, eram foarte tânără când am “spart” topurile și mi se părea nedrept să fiu nevoită să lipsesc atât de mult de lângă casă și familie. Și poate și din această cauză nu am reușit să apreciez totul la adevărata valoare din prima.

Bineînțeles că eram și fascinată în același timp. Locuri și turnee la care nici nu visam că am să ajung vreodată deveniseră o normalitate. Dar nu puteam spune că era o plăcere pentru mine călătoritul. Ulterior, de-a lungul anilor, mi s-a schimbat viziunea. Acum am ajuns să mă bucur cu adevărat că am ocazia să călătoresc atât de mult, să văd atâtea locuri frumoase, diverse, să învăț despre culturi diferite și nu în ultimul rând, să cunosc oameni noi.

Am învățat să iau ce-i mai bun din fiecare loc și astfel mi-am format niște plăceri, în funcție de țara/zona în care merg. De exemplu, în Italia știu că oriunde aș merge, mâncarea e grozavă, mai ales pastele, desertul, înghețata și cappuccino-ul. În State, shopping-ul e cel mai bun, ai Starbucks la fiecare colț de stradă și, în mare, poți să faci cam orice pe acolo. În Bulgaria, iarăși, oriunde mergi se mănâncă foarte bine, și totul e foarte ieftin. În Austria și Germania, hotelurile, serviciile în general, sunt impecabile; în Spania și Italia oamenii sunt super relaxați și de treabă. În America de Sud nu mai zic, spirit latino, petreceri, voie bună, oameni foarte foarte deschiși și voioși. În Asia, totul e mai luxos, mai ales în Japonia, și, în general, cultura și obiceiurile diferite te atrag; e întotdeauna interesant să vezi și altceva față de ce ești obișnuită în mod normal. Astea sunt câteva exemple, dar lista continuă.

Ideea e că oriunde aș merge, există și lucruri frumoase, sau cel puțin interesante. De exemplu, am fost recent în Georgia, la Telavi. Sincer, locul ăla este în top 3 al celor mai puțin plăcute locuri în care am fost până acum. Cu alte cuvinte, abia așteptam să plec de acolo, ce să mai. Eh, și chiar și așa, erau câteva peisaje ce făceau cât o mie de cuvinte, dintre acelea de pus pe desktop-ul calculatorului, genul de locuri despre care te gândești că nu sunt reale, ci modificate digital.

Sau când eram în Kazan, Rusia, unde iarăși, nu era absolut nimic special. Ei bine, când am plecat de acolo, am avut parte de un moment aparte. Era 4 dimineața și unul dintre șoferi mă ducea la aeroport. Mă aștepta o călătorie foarte lungă spre State, el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam rusă, și, fiind singură, abia așteptam să ajungem mai repede la aeroport, căci rușii, în general, nu prea îmi inspiră încredere… Ce credeți că se întâmplă? Ascultam muzică de pe mp3-ul lui din mașină, destul de tare, probabil ca să îl trezească mai bine, și, la un moment dat, începe piesa “Mi-e dor de noi”, DJ Project și Giulia! Am rămas mască. L-am rugat să dea mai tare, făcându-l cumva să înțeleagă că melodia e din țara mea și apoi am început amândoi să fredonăm 🙂 A fost un lucru mărunt, dar care mi-a îmbunătățit ziua și starea de spirit instant! De unde până atunci eram 2 străini într-o mașină la 4 dimineața, mergând pe niște drumuri pustii undeva în Rusia, acum trăiam melodia împreună, eu eram bucuroasă să aud cuvinte românești, iar el bucuros că a adus, cu muzica lui, un zâmbet pe fața mea. Practic, în acel moment s-a format o conexiune. Eram doi oameni care nu vorbeau aceeași limbă și, totuși, au găsit o cale în momentul acela de a comunica mai presus de cuvinte. N-am să-l mai văd niciodată, și nici el pe mine, nici măcar nu mai știu cum îl chema sau cum arată. Însă momente de genul acesta fac călătoritul să fie ceva inedit, ele îmi îmbogățesc viața și viziunea asupra lucrurilor. Am citit chiar de curând undeva că “nimic nu îți deschide mai mult mintea decât călătoriile”. Exact așa este!

Exemplul pe care vi l-am dat este unul banal și mărunt, dar sunt zeci și zeci de astfel de experiențe pe care le trăiesc pe parcursul călătoriilor în toată lumea asta. Călătoria este, pentru mine, un cumul de peisaje, locuri și zone geografice noi, dar și de culturi, obiceiuri, oameni și experiențe cu totul și cu totul noi.

Ca să concluzionez, îmi lipsește în continuare timpul petrecut acasă, în patul/apartamentul meu, alături de oamenii dragi mie, în orașul și țara unde m-am născut și unde mi-am format viața. În același timp, m-am format ca om de-a lungul anilor și aparțin și unei alte vieți, cea în care călătoriile au un loc principal. Uitându-mă în urmă și scriind acest articol îmi dau seama și mai bine câtă bogăție am acumulat în toți acești ani de schimbat destinația săptămânal. Cu precizarea că, atunci când am fost și mai atentă, mai receptivă la lucrurile din jur și am avut ochii deschiși, experiențele au fost de 100 de ori mai bogate.

De asemenea, după atâția ani de umblat, știu că mă pot descurca oriunde aș merge, chiar dacă nu cunosc limba (de exemplu în China). Harta metroului din Paris o știu mai bine decât pe cea a metroului din București, iar aeroportul din Frankfurt îl cunosc la perfecție!

Așadar, cu siguranță că viața de jucătoare de tenis este grea, și e nevoie de niște compromisuri, însă eu mi le-am asumat și acceptat, și acum încerc să iau ce-i mai bun din fiecare moment. Când sunt acasă, mă bucur de fiecare moment – știți cum se spune: „Home, sweet home”-, iar când sunt plecată la turnee, mă bucur de lucrurile, oamenii și experiențele frumoase din fiecare loc.

Aș fi vrut să includ și tot felul de povești haioase de prin călătoriile mele, sau chiar și unele mai puțin haioase. Dar sunt așa de multe încât merită un articol separat pe viitor!

Cu drag,
Raluca

N.R. Titlul aparține Treizecizero.ro.

Pe Raluca Olaru o puteți urmări pe Facebook (cont oficial), dar și pe Twitter.

Dacă ai întrebări pentru ea, sau sugestii pentru materialele următoare, lasă-i un comentariu la acest articol.