Raluca Olaru își încheie oficial cariera de jucătoare profesionistă: „Sunt mulțumită și împlinită!”

Raluca Olaru a anunțat, prin intermediul unei postări în social media, că și-a încheiat activitatea de jucătoare profesionistă, punând capăt unei cariere remarcabile, care a purtat-o până pe locul 53 în lume la simplu și pe locul 30 la dublu.

În vârstă de 35 de ani, Raluca nu mai jucase un meci din circuit de la finalul sezonului 2022, sezonul în care a și atins career high-ul la dublu; inițial, ea și-a luat timp pentru a reflecta în privința viitorului ei pe teren, oferindu-și spațiu și pentru alte activități în lumea tenisului. Anunțul ei de azi încheie oficial o carieră care a văzut-o jucând la nivel înalt în tenisul profesionist în trei decenii diferite.

„A venit timpul. A trecut mai bine de un an și jumătate de la ultimul meu meci oficial și chiar și așa tot mi-e greu să rostesc asta cu voce tare, dar până la urmă cred că niciodată nu va fi ceva ușor. Adevărul este că a venit timpul să închei oficial un capitol din viața mea – cariera de jucătoare profesionistă de tenis (…) Sunt mulțumită și împlinită cu parcursul meu în cei 20 de ani de circuit profesionist. Și când spun parcurs nu mă refer doar la rezultatele de pe hârtie, ci și la parcursul meu ca om”, scrie Raluca într-un mesaj în care reflectă asupra carierei ei și le mulțumește celor care au susținut-o.

Raluca își încheie cariera cu un bilanț bogat și important. La simplu, are o finală WTA (în 2009, la Bad Gastein, în Austria) și 11 titluri ITF. La dublu, probă căreia i s-a dedicat în întregime în a doua parte a carierei, după mai multe accidentări semnificative, a reușit să câștige 11 titluri WTA – unul dintre ele, chiar la București – și alte 15 ITF. A mai jucat alte 13 finale WTA, dintre care una de nivel Premier, la Roma, în 2020. A atins faza sferturilor de finală la Roland-Garros, în 2017, iar în 2021 a fost rezervă la WTA Finals la dublu. De asemenea, a reprezentat România la două ediții ale Jocurilor Olimpice, calificându-se în turul al doilea la edițiile din 2016 și 2020, și a jucat pentru echipa României de Fed Cup / BJK Cup, făcându-și apariția în 17 confruntări.

Dar poate mai important decât bilanțul în sine, Raluca a fost mereu cunoscută drept cea care a spart gheața. Cea care a reușit prima – dintr-o generație de jucătoare absolut spectaculoasă – un rezultat semnificativ. În mentalul colectiv, Raluca va rămâne, probabil, drept cea care a dat altora încredere că se poate.

„În tenisul feminin românesc al începutului de mileniu, sursa motivaţională a purtat numele Ralucăi Olaru. Puterea exemplului în drumul spre prima sută mondială le-a ghidat şi pe colegele de generaţie. Și așa a început”, scria 30-0, într-un material de substanță dedicat începuturilor acestei generații, acum mai bine de 10 ani.

A patra în lume la junioare la 16 ani. Finalistă la Roland-Garros la junioare atât la simplu, cât și la dublu, în 2005 – semifinalistă și la Australian Open – și mai apoi campioană la dublu la junioare la US Open, în 2006, alături de Mihaela Buzărnescu. „She was one of the brightest young stars on the WTA”, scria site-ul WTA în urmă cu un deceniu, în vreme ce Simona Halep își amintea, râzând, despre Raluca drept „singura care mi-a dat 12-0 la junioare”.

Raluca a confirmat repede și la senioare aceste rezultate. În 2007 făcea o semifinală la Memphis după un traseu kilometric, început în calificări și oprit de Venus Williams. După o serie de 15 victorii din 17 meciuri în varii turnee ITF, Raluca a intrat apoi în calificări la Roland-Garros, și, după victorii cu Errani, Makarova și Bachmann, a intrat pe tabloul principal, debutul ei într-un Slam la profesioniste.

Le-a învins pe Vakulenko (6-4, 6-1) și Poutchek (6-3, 6-0), ajungând în turul al treilea, unde a pierdut cu Ana Ivanovic, cea care avea apoi să ajungă până în finală (pierdută cu Henin) și să câștige titlul anul următor.

„Eram atât de tânără, cu zero experiență în accidentări”

Contextul contează foarte mult. Un tur 3 la Slamuri poate nu mai pare acum ceva ieșit din comun, dar la momentul respectiv tenisul feminin românesc venea, practic, după câțiva ani în care nu mai existase pe hartă, post finalurile de carieră ale Irinei Spîrlea și Ruxandrei Dragomir. Traseul Ralucăi de la acel French Open a retrezit interesul și speranțele în rândul fanilor români, care aveau curând să le descopere, una câte una, pe Sorana Cîrstea, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Irina Begu și tot grupul; și, mai ales, pe Simona Halep.

Pentru Raluca, însă, acel urcuș blitz în elită a fost, însă, dulce-amar. Anul următor, în 2008, s-a accidentat, la Australian Open, la încheietura mâinii stângi, prima ei problemă medicală serioasă. Într-o perioadă în care know-how-ul și sistemul de suport din jurul jucătoarelor românce în plină ascensiune nu se compara cu cel de azi, Raluca a simțit, cumva, pe pielea ei consecințele.

„Eram atât de tânără, cu zero experiență în accidentări și tot ce presupun ele, și m-a afectat foarte mult perioada aia. Timp de două luni și jumătate m-am plimbat la numeroși doctori dintr-o mulțime de țări, și nimeni nu reușea să-mi spună exact ce am și ce trebuie să fac. În cele din urmă, am „descoperit”, la un medic din Germania, că de fapt, chiar nu am prea multe de făcut, că unele oase din încheietura mea sunt puțin diferite din naștere și că, probabil, voi avea unele dureri toată viața”, povestește Raluca, într-un articol scris pentru 30-0. Și-a reluat curând cariera, ajungând și pe acel career-high 53, dar alte necazuri cu accidentările au frânat-o în 2010 și în 2011, detaliate pe larg de ea în articolul citat.

Raluca a continuat să joace simplu până în sezonul 2013, iar apoi, ocazional, a mai apărut în turnee de simplu în sezoanele 14-17; însă, de la un moment dat, a simțit și a decis că focusul pe o carieră de dublu îi va servi mai bine. A fost o decizie curajoasă, cu siguranță complicată – care, probabil, a necesitat mult sacrificiu, multe gânduri și foarte puțin ego – cu atât mai mult ținând cont de felul în care decolase cariera ei de simplu.

Treptat, oamenii au înțeles raționamentul ei. Iar Raluca a spus, nu o dată, că se simte mulțumită de decizia luată, iar asta i-a permis să rămână competitivă la nivel înalt încă un deceniu, construindu-și o nouă carieră în proba de dublu.

Puterea aceasta de sacrificiu i s-a întors în reputație, pentru că fanii tenisului au apreciat întotdeauna capacitatea Ralucăi de a se pune în slujba echipei de BJK Cup, chiar dacă asta presupunea acum un rol secundar. După cum au apreciat și curajul ei de a spune întotdeauna lucrurilor pe nume, chiar dacă asta nu a fost, poate, înțeles mereu de toată lumea. Raluca nu s-a temut să vorbească pe șleau despre teme importante, precum lipsurile și dificultățile financiare pe care le presupuneau (mai ales atunci) o carieră în tenis, ridicând un pic colțul cortinei pentru ca publicul să vadă și dincolo de el.

Apoi, în varii feluri, a rămas la fel de outspoken. Printre ele, și seria de articole publicate pe 30-0, în care a vorbit, de exemplu, despre viața de tenisman, mereu pe drumuri; despre cum a ajuns generația ei la suprafață, în contextul unor investiții aproape inexistente din partea unui sistem mai degrabă absent; despre cum era viața în echipa de Fed Cup a României într-o perioadă în care aceasta juca la nivel regional; și, mai ales, despre relația complexă și complicată dintre părinți și copii în lumea tenisului, plus partea mentală a sportului.

Interviurile cu ea au fost, de-a lungul anului, mereu deschise, sincere, interesante și emoționale, Raluca neezitând să păstreze ridicată acea cortină invizibilă. Nu a ezitat nici să-i sancționeze pe jurnaliști atunci când a simțit că sportivii nu primesc respectul cuvenit, și a făcut-o explicând de fiecare dată și încercând astfel să contribuie la o educație a media de către sportivi atât de necesară și în continuare.

Toate astea au ajutat-o să-și consolideze credibilitatea în ochii publicului și să fie una dintre vocile autorizate care au dat o formă discursului din lumea tenisului.

A făcut-o în continuare și după ce a pus punct, informal, la sfârșitul lui 2022, din diverse ipostaze: comentatoare tv, realizatoare a interviurilor de pe teren la Transylvania Open – sau, mai înainte de astea, interviurile Players’ Lounge de pe 30-0 cu colegele ei de generație. Tot odată cu finalul carierei de jucătoare, Raluca s-a alăturat și antrenorilor ei de cursă lungă – Artemon Apostu-Efremov și Adrian Gavrilă – participând, alături de echipă, în munca cu jucătoare din noul val ca Mara Gae sau Anca Todoni.

Sunt roluri din care Raluca va continua, cel mai probabil, să dea înapoi tenisului românesc din ceea ce a acumulat pe puterile, pe munca și pe sacrificiile ei în peste două decenii de circuit. Îi va învăța acum pe alții că drumul, și nu neapărat destinația, e ceea ce contează mai mult. Că lucrul cel mai bun pe care-l poate face un sportiv e să se îmbunătățească zi de zi, până la cele mai mici detalii, dar și să se bucure mai mult de tot ce i se întâmplă și să stea în prezent – un detaliu cu care, poate, generația Ralucăi n-a fost învățată și n-a știut de la început să o facă, ci a trebuit să se autoeduce.

Poate asta e cea mai mare victorie a Ralucăi, la trasul liniei: lupta câștigată cu propriile limite, cu gândurile de ce-ar fi putut fi, cu fricile. Cu demonii, cum spune ea, cu variile obstacole aruncate de viață. Cere mult curaj să iei o decizie precum cea luată de Raluca cu ani în urmă, de a o lua de la capăt când ești la jumătatea drumului, pentru că doar așa poți continua. Cere multă convingere să te trezești și să te duci la antrenament zi de zi, peste 20 de ani, în căutarea unui progres incremental, pe un drum care trebuia să continue până în punctul în care avea să fie atinsă împăcarea cu sine. Cere multă tărie să crezi și să înțelegi că victoria cea mai mare este cea în fața celei din oglindă, și să o obții. Iată o carieră bine trăită.

Într-o lume a sportului plină de super campioni cu date fizice și calități ieșite din comun, Raluca a fost, într-un fel, povestea pe care fiecare dintre noi o trăiește la un moment dat. Eroul care nu-și mai poate accesa la fel de ușor cel mai înalt nivel, dar asta nu-l împiedică câtuși de puțin în a da absolut totul. Ca în 2007, puterea exemplului contează și va conta mereu.

Rămânem fără o jucătoare pe cinste, dar tenisul românesc se poate baza pe mai departe pe o voce autorizată și o personalitate capabilă, de la care ne vom aștepta mereu să nu se mulțumească cu puțin, să ceară mereu mai mult. Adică exact de ce avem nevoie în sport.

Mulțumim pentru amintiri, Ralu!