Raluca Olaru, despre copii, părinți și mentalul micilor tenismani: "Nu confundați mentalul cu mentalitatea!"

Salutări, salutări!

Long time, no write 🙂 A trecut ceva timp de când n-am mai scris, desigur că există și o explicație pentru asta. Prima parte a anului a fost ceva mai dificilă pentru mine și să vă spun drept nu am găsit energie și dispoziție să scriu în timpul acesta. Inițial m-am pregătit din greu în sezonul de iarnă, apoi ianuarie-februarie am fost plecată multe săptămâni la rând, șase săptămâni din opt. Apoi, în martie, am fost acasă, însă mi-am împărțit timpul între recuperare (am probleme la călcâi de câteva luni și nu reușesc să le rezolv), antrenamente și încercări de a găsi un sprijin financiar. Din păcate, ajutorul pe care l-am primit anul trecut a încetat și sunt nevoită să găsesc alte soluții pentru a putea continua să particip la turnee. Și așa, am mers majoritatea anului trecut singură la turnee, fără antrenorul meu, ceea ce e greu… dar la urma urmei mai bine singură decât deloc. Din păcate, cu cât nivelul crește, și competiția crește, iar diferențele se fac cu lucrurile cele mai mici, și atunci fiecare detaliu contează. Iar a avea pe cineva lângă tine cu care să lucrezi este unul dintre lucrurile care fac diferența (apropo, asta ar putea fi un subiect interesant de dezvoltat într-un articol viitor: rolul antrenorului în tenisul de performanță). Acestea fiind spuse, îmi pare rău pentru așteptarea ceva mai lungă, dar mă bucur să revin printre voi! 🙂 Oricum, am văzut că au fost niște articole foarte bine scrise și cu teme foarte interesante pe Treizecizero.ro în timpul ăsta, așa că ați avut destule surse de informație de calitate.

Să vă reamintesc că în decembrie am ținut un mic concurs pe pagina mea de Facebook, cu idei pentru noi articole venite de la voi, și, deși a trecut ceva timp de atunci, nu am uitat de promisiunea făcută, așa că tema articolului de azi este propusă de Nicoleta și sună așa: „Am o fetiță care practică tenisul (și joacă și cu Babolat) și, deoarece ne confruntăm cu astfel de probleme, căutăm întotdeauna cu interes articole legate de orice aspecte din zona „Coaching”, în mod deosebit în legătură cu mentalul, pentru că este unul dintre factorii foarte importanți care își pun amprenta asupra jucătorului de tenis. Concentrarea, controlul emoțional, motivarea sînt lucruri pe care încercăm să le înțelegem mai întâi noi, părinții, și apoi încercăm să le transmitem și copiilor. Pentru că, așa cum se vede, în lumea tenisului e foarte important ca măcar în prima fază, a junioratului, familia să fie alături de micul tenisman”.

Am rezonat cu cele scrise de Nicoleta, parcă aș fi citit niște vorbe spuse de tatăl meu, pe vremea când și eu eram micuță! El căuta neîncetat informații despre cum să îmi ofere cele mai bune condiții de antrenament, care sunt cei mai buni antrenori, care sunt pașii de urmat în cazul unei tinere jucătoare care visează la marea performanță etc, printre care și informații despre latura mentală. Pe când aveam 11 ani (!), a luat hotărârea să mă îndrume către ore de „€œpregatire mentală” sau „€œcoaching”, cu dl. Silviu Zancu. Avea deja toate cărțile scrise de dânsul și cred că au fost doi factori importanți în decizia lui: tocmai apăruse noua lui carte, intitulată „€œCalea Naturală” și a fost impresionat de ce a citit acolo; și al doilea, faptul că eu eram un copil foarte emotiv, aparent chiar prea emotiv.

Și uite așa, atunci am intrat în contact pentru prima oară cu aspectele €œmentalului. Unii ar putea spune că a fost foarte bine că am început de mică. Alții ar putea spune că a fost totuși mult prea devreme. Nu știu nici eu să vă spun dacă a fost prea devreme sau nu, cert este că întotdeauna am simțit că am aprofundat €œzona asta. Tot ce ține de mental a€“ ocupat un loc mare în pregătirea mea, chiar mult peste medie, aș putea zice. Evident, nu știu exact ce au făcut celelalte fete decât din ce am mai văzut sau le-am mai auzit vorbind, dar lucrurile astea sunt oricum confidențiale în mod normal. N-o să auzi prea mulți sportivi de performanță explicând cu voce tare și cu o mulțime de amănunte ce și cum au făcut pe latura mentală. Așa că nu am de unde să știu cu adevărat, însă eu mereu așa am simțit sau așa am avut impresia de-a lungul anilor.

Apelați mereu la un specialist

Bun, acum există numeroase metode, laturi, abordări ale mentalului. Și, înainte să merg mai departe, vreau să punctez faptul că nu am făcut niciun fel de studii în acest domeniu, nu sunt œde meserie și nu am de gând să scriu aici niște lucruri pretinzând că eu le știu pe toate. Tot ce voi scrie sunt pur și simplu cunoștințe pe care le-am adunat de-a lungul timpului, ori în ședințele de acompaniere, ori citind, ori discutând cu diverși oameni din domeniul psihologiei sportive și nu numai. Și, evident, toate ideile din continuare sunt bazate pe experiențele pe care le-am avut ca jucătoare profesionistă de tenis. De aceea nici n-am să dezvolt prea mult partea teoretică.

Spuneam, așadar, că existe numeroase metode. Și acum hai să luăm cazul unui copil, cum este și fata Nicoletei. Ok, deci sunteți un părinte care își pune întrebări de genul: „€œAm observat uitându-mă la televizor, și oricum toată lumea zice asta, că tenisul este un sport în mare parte mental. Oare ce ar fi bine pentru copilul meu ca să se dezvolte pe partea mentală?” sau „€œCopilul meu pune meciurile la suflet și se consumă prea mult. Poate i-ar trebui un ajutor?” sau „€œLa antrenament joacă mult mai bine decât la meci, e clar că pleacă de la mental”. Sau alte întrebări din categoria aceasta, ați înțeles ideea. De unde începeți, care ar fi variantele posibile?

Una ar fi să aibă discuții cu cineva de specialitate, discuții în care să se vorbească despre ce simte copilul pe teren, care e diferența dintre antrenament și meci, când dă randament mai bun, când e certat sau când i se vorbește într-un anumit fel (de către antrenor, părinte, bunic etc), când are cele mai multe satisfacții pe terenul de tenis, în ce momente etc. Se creează o relație de prietenie și de încredere cu persoana respectivă. Copilul va avea astfel ocazia să spună ce are pe suflet cu adevărat și ce se întâmplă în interiorul lui, fără să îi fie teamă să dezamăgească sau să fie certat. Și da, teama de dezamăgire există indiferent de cât de bună e relația părinte/copil. Poate fi important pentru el să aibă în jurul lui o astfel de persoană.

Altă variantă ar fi să lase vorbăraia și să se axeze pe exerciții clare. De concentrare, de vizualizare, de respirație sau pur și simplu să stabilească împreună niște fraze sau cuvinte-cheie pe care să le aibă la îndemână în diverse situații din timpul antrenamentului sau meciului.

Și ar mai fi varianta în care se merge și mai adânc și se vorbește despre motivație, despre structură de personalitate, despre tipare comportamentale și despre comportamente sau trăiri care provin din diverse momente sau întâmplări din copilărie. Desigur, aceasta nu este indicată la o vârstă prea fragedă. Și oricum, în toate variantele, este complet recomandat să se apeleze la ajutor de specialitate.

Eu, personal, am încercat toate aceste 3 abordări. Nu am să spun în niciun caz „€œpărinți, faceți așa că asta e mai bine” din câteva motive foarte logice: nu există rețeta perfectă; fiecare persoană e diferită și ce mă ajută pe mine nu îl ajută și pe altul neapărat. Și, cel mai important, este decizia voastră. Eu pot doar să ofer informații și o imagine mai de ansamblu, pentru că știu senzația aceea pe care o ai când ești pe un drum necunoscut și încerci să iei deciziile corecte. Și, evident, știu cât de mult ajută să stai de vorbă cu oameni care au trecut deja prin ceva asemănător. Cel puțin mie îmi prinde bine să vorbesc cu astfel de oameni. Și încă ceva: să nu credeți că numai copilul dv are unele dificultăți. Toți le avem. Unii poate au probleme de concentrare, alții poate sunt prea vulcanici, alții poate sunt prea emotivi, unii poate sunt mai comozi, alții din contră, poate sunt prea agitați ș.a.m.d. Și e normal să fie așa, nu suntem mașini, suntem oameni și singurul lucru pe care putem să-l facem este să descoperim ce ne ajută și cum să lucrăm cu acele dificultăți.

„Uneori, se confundă merele cu perele. Nu mentalul e mereu problema, ci atitudinea”.

Revenind la problema Nicoletei, mai vreau să adaug ceva important (de altfel, un al doilea factor care m-a împins să aleg această temă). În România (și nu numai) se confundă foarte des merele cu perele. Adică, de multe ori, în lipsa cunoștințelor, se „œdă vina” pe mental și se „bagă la înaintare” fraze de genul „€œDa, clar, problema asta pleacă de la mental”.

Eu sunt de altă părere (și acesta e un subiect mai larg). Cred că există o diferență clară între Mental și Mentalitate. După părerea mea, multe dintre €œproblemele unui sportiv de performanță pleacă întâi și întâi de la mentalitatea cu care a crescut. Din păcate, ideile pe care ni le formăm de mici se cimentează foarte ușor și pe niște linii foarte fine, iar mai târziu se schimbă foarte greu. Și aici nu vorbesc despre educație (cea data de părinți care este în controlul vostru cât de cât). Vorbesc despre modul de abordare al lucrurilor, în cazul nostru legat de tenis. Aici intră mulți posibili factori: cum este văzut sportul în general în țara respectivă, modul de pedagogie al antrenorilor, modul de abordare al părinților și nu în ultimul rând modul general de gândire al oamenilor din jur (al românilor în cazul nostru).

Cel mai relevant exemplu aici este următorul: nu știu dacă ați observat, dar ÎNTOTDEAUNA, indiferent de sport și de fază a competiției (că e vreo finală sau că e în primul tur), reacția tipică a românului este următoarea: dacă rezultatul este unul pozitiv, atunci ești: „cel mai bun”, „cel mai tare”, „ne mândrim cu tine” etc. Dacă rezultatul este negativ, atunci ești cel mai prost, normal, nu ai stofă de învingător, n-ai jucat nimic, mereu ne bat ăștia, etc. Nu știu cum vedeți voi lucrurile, însă mie una mentalitatea asta mi se pare cel mai mare obstacol pe care îl putem avea și pe care ni-l punem singuri.

Da, există și excepții, nu suntem toți asa. Da, poți să îi oferi copilului tău o educație diferită, care să contrazică trendul, dar este foarte greu să nu cazi pradă curentului într-un moment sau altul, și să nu te lași influențat de atitudinea generală. Acum n-o să începem să plângem și să dezgropăm de ce sunt românii așa, că din cauza comunismului, că așa și pe dincolo și să dăm vina pe sistem. Nu. Ideea este că putem să alegem să fim diferiți, să avem o altfel de mentalitate, una sănătoasă. Iar primul pas în a face asta este să conștientizăm că avem o problemă și că de aici pleacă multe bariere ale sportivului. Ca să nu mai spun că se vor rezultate cât mai bune, dar cu minim de efort. Nu merge chiar așa. De asta spun că se încurcă merele cu perele. Pentru că, uneori, nu €œmentalul este de vină, ci modul în care am perceput tenisul de mici și abordarea lui. Atitudinea. 

Se pune prea devreme accent pe rezultate

Și acum să vedem concret, cu exemple. Și pe vremea când eu eram copil, și văd că, în mare parte, și în ziua de astăzi, se poartă, la antrenori și la părinți, o€“ abordare de genul următor: „este foarte important rezultatul copilului meu, chiar dacă are 10 ani, chiar dacă are 16 ani. Trebuie să muncească mult mai mult, cât mai multe ore, să facă și pregătire fizică, să lovească puternic, să fie mai bun decât ceilalți de vârsta lui, să fie în față în clasament, să joace œbine”. Am pus accentul pe „bine” pentru că, la urma urmei, la ce €œbine ne referim? Bine pentru ce sau pentru cine, sau raportat la ce? Serios, drumul este atât de lung până la marea performanță încât, ca să ajungi acolo, ar ajuta o gândire focusată pe termen lung decât o gândire care pune accent pe ideea că puștiul €œtrebuie să fie în primii x la categoria lui de vârstă, sau să dea x mingi în teren la rând sau să lovească cu x la oră sau să câștige x meciuri pe an. De asta spun că problema se pune complet greșit din start! Și, după aceea, auzi lumea întrebându-se prin presă și nu numai, de ce sunt așa de mulți juniori de perspectivă care nu confirmă? Păi cred că tocmai v-am dat răspunsul.

Ca să închei, părerea mea este că abordarea/mentalitatea cea mai sănătoasă pentru un copil/tânăr jucător (de performanță sau nu) este undeva în liniile următoare: tenisul este pentru el un prilej de a se dezvolta armonios, de a deprinde unele calități ce îl vor ajuta oricum în viață (indiferent dacă rămâne în sport sau nu), cum ar fi capacitatea de muncă, spiritul de a se lupta cu greutățile ivite, aptitudini de concentrare și îndemânare. Și, nu în ultimul rând, capacitatea de a se baza mai mult pe el însuși (pe terenul de tenis ești singur și ești nevoit să găsești resursele în tine).

Accentul să fie pus pe depășirea propriilor limite (de orice ordin ar fi ele) și pe satisfacțiile pe care le are pe terenul de tenis. Și aici nu vorbesc de cele venite în urma unui rezultat pozitiv, ci de cele venite o dată cu munca depusă și cu sentimentul că, prin munca lui, astăzi a reușit să fie mai bun decât ieri, astăzi stăpânește un procedeu tehnic mai bine decât acum o lună, sau, pur și simplu, îi face plăcere să stea pe teren x ore și să joace. Mai vreau să spun că știu mulți jucători români de tenis care nu au reușit să devină sportivi de mare performanță, însă pe care tenisul i-a ajutat în viață, i-a dezvoltat ca oameni. Prin tenis au reușit să își urmeze pasiunea și să își creeze propriul drum. Iar asta e cel puțin la fel de important ca performanța.

***

Citește și celelalte articole scris de Raluca Olaru pe Treizecizero.ro: