Puzzle-ul primei săptămâni de la US Open: impresii, idei, notițe și stări date de prima jumătate a turneului

Prima săptămână a unui Grand Slam este un puzzle, un bufet suedez, este piaţa Obor sâmbăta. În afară de cele ale Simonei nu cred că am văzut niciun meci cap-coadă. Un game ici, un set colo, ăsta a fost meniul meu toată săptămâna graţie acestei minunate şi teribile invenţii, Eurosport Player. Uneori însă nici nu e nevoie să te uiţi la tot meciul – dacă ai ceva experienţă şi îi cunoşti pe suspecţii de serviciu, poţi să-ţi dai seama încotro se îndreaptă un meci după doar câteva game-uri. Tenisul are şi el arhetipuri, personaje previzibile, teme esenţiale. Mai jos am adunat, în spiritul caleidoscopic al primei săptâmâni, o colecţie de idei şi stări care m-au încercat în timp ce urmăream pe sărite meciurile. 

Este oare vreun jucător

care să întruchipeze mai bine dictonul „Grăbeşte-te încet” decât Feliciano Lopez? Sculpturalul Feli se mişcă atât de agale între puncte că pare că stă pe loc. Ai senzaţia că nu va ajunge niciodată la prosop, ca vor trece veacuri până va pune următoarea minge în mişcare. Şi cu toate astea, dacă îmi aduc bine aminte, Lopez este printre fruntaşi în topul jucătorilor celor mai expeditivi în game-urile pe propriul serviciu. Cum face? Are acea calitate a călugărilor, care par să plutească imobili şi cu toate astea curtea mânăstirii este maturată lună, trandafirii tăiaţi şi toate la locul lor.  O fi magie?

Dacă este, atunci încă doi jucători familiarizaţi cu această vrajă care în Harry Potter ar fi numită „Imobilis actionum” sunt Garbine Muguruza şi Fabio Fognini. Ei doi sunt, fără nicio îndoială, posesorii celor mai cool mersuri din circuit. Pe lângă pasul măsurat, au un fel de a defila mândru, drept şi un pic nepăsător. Şi Garbine şi Fabio posedă mai mult „swag” decât va putea acumula Nick Kyrgios în zece vieţi. Bănuiesc că trebuie să te naşti aşa. Sorry, mate.

Pe de altă parte, nu poţi să le ai pe toate. Gilles Simon a avut dreptate: Feli Lopez nu poate să ţină mingea în joc din spatele terenului nici dacă ar fi la mijloc viaţa lui Judy Murray.  

Uitându-mă la Mardy Fish

mi-am adus aminte ce jucător bun este americanul, cât de bine loveşte şi ce feel are pentru minge. Fish, ce underachiever, invers decât Roddick, care a fost un overachiever. Roddick era un shot maker mediocru, dar avea serviciul şi dreapta care i-au bubuit suficient de mulţi adversari in prima parte a carierei pentru a-i aduce un Slam. Pe de altă parte Fish, un talent mai mare, s-a mulţumit să care după el 10 kg in plus şi să staţioneze într-o zonă călduţă a clasamentului. Paradoxal, în momentul în care a vrut mai mult (coincidenţă sau nu, după ce s-a însurat cu o femeie frumoasă şi probabil ambiţioasă), psihicul său s-a opus. Cu tot talentul său fizic, mintea nu a putut să ducă mai mult. La Roddick, a fost invers: avea voinţa, dar nu şi putirinţa…

Chiar şi aşa, generaţia lor (incluzându-l aici şi pe James Blake) avea mai mult talent decât toţi Isnerii, Harrisonii şi Sockii care poartă acum steagul american. Dintre contemporani, Querrey mi se pare singurul care are habar cum se dă în minge, dar din păcate sunt perioade mari de timp când nu pare suficient de treaz pe teren ca să o facă.

Am văzut în premieră

câteva fete la acest Open. Un Grand Slam este o ocazie bună să prinzi adunate toate noile nume şi iată cine mi-a plăcut dintre ele. Estoniana Kontaveit a făcut-o pe Pavlyuchenkova să pară rudimentară şi greoaie (Pavs scapă nemeritat de des cu faţa curată din meciuri pe spinarea bubuielii). Mi-a plăcut blondina: hotărâtă, genul de baseliner agresIv şi neobosit, care atacă pe ambele părţi şi nu ezită. Lovituri, check, killer instinct, check.

Ostapenko, letona fostă câştigătoare aici la juniori. Arată ca o fetiţă rătăcită care a greşit clasa în prima zi de şcoală. Ţi-e teamă că se va destrăma la prima minge pe acare adversara ar trimite-o mai tare, dar ce impresie greşită. Ca şi Mona Barthel (altă favorită de-a mea cu fizic filiform) poate să dezvolte putere din nimic, marca jucătorilor talentaţi. Are de asemenea în posesie un rever cu care poate să trecă în lung de linie când vrea ea, adevărat „money shot” în arsenalul oricărui tenismen. A lăsat-o pe Errani să-i scape din mână, da, dar felul cum a aruncat racheta spre scaun după ce-a pierdut meciul – fool me once…

Johanna Konta. Jocul ei nu mi-a făcut o impresie ca în cazul celorlalte două, dar mentalul ei, da. Să te ridici prin turnee minore toată vara şi apoi să duci mai departe şi la un Grand Slam atitudinea, începând din calificări, apoi scoţând consecutiv două favorite după ce ai stabilit şi un record de lungime al meciului…jos pălăria. Dreams do come true.

Konta m-a câştigat definitiv cu această declaraţie reală şi echilibrată despre atitudinea cu care intră pe teren: „Nu intru pe teren nici simţind că n-am nimic de pierdut, dar nici având aşteptări prea mari. Intru pe teren cu ambiţia de a juca cât de bine pot şi crezând că pot face asta, dar de asemenea intru şi cu modestie, ştiind că pot pierde. Sunt conştientă că nu merit să câştig mai mult decât cealaltă jucătoare. Încerc să stau cu picioarele pe pământ, să controlez lucrurile pe care le pot controla şi după aceea mai văd”.

Un icnet, douăicnete

Se plânge lumea de zgomotele pe care le fac pe teren jucătoarele. Eu, personal, am depăşit momentul. E clar că ne răcim gura de pomană, aşa că acum mă uit la fenomen ca un antropolog. Şi uneori, să vezi chestie, ca şi match-upurile dintre jucători, match-upurile dintre icnete pot face meciul mult mai interesant. Iată două „grunt match-ups” în care totalul a fost mai mare decât suma părţilor: Azarenka – Wickmayer („Uuuuuu!” „Aaa-hi!”) şi Petkovic- Vesnina („Uuuff!” „Aaa-ia!”)

Spune ceva mai răspicat „cinci seturi”

decât un meci pe un teren auxiliar între doi hispanici cu două nume? Nope. Cred că e ceva în ADN, dacă ai două nume, nu poţi pur şi simplu să câştigi în trei seturi, nu se face. Senor Carreno- Busta, Senor Bautista-Agut, tot respectul pentru carierele domniilor voastre, dar nu contaţi pe mine pe viitor.

Că tot suntem la subiect,

vă avertizez că va urma o tiradă împotriva sistemulti 3 din 5. Aşa că cine nu e interesat, poate să sară direct la următorul paragraf. Deci, unul dintre argumente pentru 3 din 5 este suspansul, „orice se poate întâmpla”, etc etc. Eu zic că dimpotrivă, 3 din 5 este plictisitor şi previzibil. Vreţi exemplu? Murray-Mannarino. Francezul l-a surclasat la toate capitolele pe Andy şi a făcut spectacol două seturi, dar Roddick ştie cum merge treaba: „Nu contează cât de bine joacă Mannarino. Picioarele lui vor fi puse la încercare de acum înainte…meciul e departe de a fi terminat.” Şi ce dreptate a avut. 3 din 5 va avantaja mereu nuneapărat jucătorul mai bun în acea zi pe teren, ci jucătorul mai bine pregătit fizic. Şi ştim cu toţii care sunt aceia: cei care îşi permit să plătească fitness trainer şi fizioterapet fulltime, coincidenţă, cei care sunt pe primele locuri de ani buni.