Prima victorie la Sofia: jocul Simonei Halep continuă să seducă şi să educe

Ce frumos joacă Simona Halep, nu-i aşa? N-am mai scris niciodată despre Simona – abia în toamna asta am apucat şi eu să-i văd meciurile în întregime – şi probabil deja sunteţi toţi experţi în jocul ei la cât de mult a câştigat anul ăsta şi la câte articole a scris Adrian despre ea, dar simt nevoia s-o spun încă o dată: ce frumos joacă Simona Halep!

Azi a fost primul ei meci la Sofia şi chiar mă întrebam dacă vom vedea şi în jocul ei, ca la fetele de la Istanbul, rateurile inerente sfârşitului de an, dar Simona a jucat şi a bătut-o pe Pavlyuchenkova exact aşa cum a bătut-o şi acum o săptămână la Moscova: clar şi fără îndoieli. Cu excepţia sughiţului de la 5-1 în setul doi, când Simona şi-a pierdut serviciul servind pentru meci, Pavs nu prea a contat.

Mă uitam la jocul rusoaicei şi mă întrebam de ce oare a a fost considerată una dintre cele mai promiţătoare tinere jucătoare? Serviciul ei este mediocru, deplasarea este sublimă, dar îi lipseşte cu desăvârşire şi timingul loviturilor este chinuit şi inconstant. Sau poate jocul ei a arătat dezmembrat şi datorită faptului că jocul Simonei a mers ca pe roate.

Întrebată la sfârşitul meciului care a fost strategia ei, Simona a răspuns: „Strategia este aceeaşi ca întotdeauna: să joc agresiv şi să mă mişc bine”. Asta îmi aduce aminte de ce-a zis Federer odată când a fost întrebat despre strategia meciurilor: „Tenisul nu e fizică atomică. Trebuie să pui mingea în colţuri, atât.” Simplu, nu?

Bun, Simona Halep reuşeşte să pună mingea în colţuri pentru că joacă agresiv şi se mişcă bine. Dar jucatul agresiv şi mişcatul bine nu sunt floare la ureche, după cum ne reaminteşte înţeleptul Rafael Nadal: „Planul e simplu, execuţia e grea.” Simona are în posesie două daruri naturale nepreţuite atunci când joci tenis: agilitate şi timing excelent al loviturilor. Chestiile astea nu i le poate lua nimeni şi ca toţi marii jucători, le va avea şi când va juca demonstrative la 60 de ani.

Ce mi se pare decisiv pentru victoriile pe care le obţine este felul în care foloseşte aceste daruri în construcţia punctelor. La fel ca Rafa Nadal, Simona caută în mod activ să termine punctul încă de la prima minge. Ea nu joacă de dragul de a ţine mingea în joc, sau ca să tragă de timp pentru că nu prea ştie cum să încheie. Cu fiecare lovitură, Simona încearcă să atace liniile pentru a-şi scoate adversara din poziţie şi pentru a putea să se mişte în faţă, de unde să dea lovitura decisivă. Planul e simplu, nu? Ce-i permite Simonei să atace liniile, chiar dacă este în spate, este adâncimea loviturilor ei, pe ambele părţi, adâncime pe care o poate produce nu datorită mărimii sau înalţimii ei ci datorită timigului şi tehnicii impecabile: mingea e lovită în faţă, cu greutatea corpului mişcându-se înainte, mişcarea este amplă, fluidă, dar atât de explozivă că Simona e tot timpul în aer când îşi loveşte forehandul. Iar la backhand, mobilitatea trunchiului e incredibilă, doar uitaţi-vă ce mult se întoarce când îşi duce racheta în spate şi apoi, câte opţiuni are pentru direcţia în care vrea să trimită mingea tocmai datorită acestei mobilităţi rotative. De la lung de linie până la cros foarte închis, Simona face reverul cu două mâni să pară atât de uşor.

Ştiu, m-a cam luat valul, dar jocul Simonei este frumos atât în detaliile mici (tehnica loviturilor) cât şi în desenul mare pe care-l face pe teren. E limpede, eliberat de balastul inutil, demonstrând încă odată acea regulă valabilă de la greci încoace: forma urmează funcţia. Jocul Simonei e frumos pentru că este funcţional şi ştie ce vrea. Nimic în plus, nimic în minus.

E o plăcere să te uiţi la Simona Halep. Fie că te uiţi doar ca simplu specator, fie că te uiţi cu creionul şi carnetul în mână, jocul ei te seduce şi te educă în acelaşi timp. Este o combinaţie irezistibilă şi-i cedăm încântaţi.