Poveștile emoționante și inspiraționale ale Australian Open 2021

Mulțumim pentru că ne citiți și vă încurajăm să vă abonați la 30-0+ pentru acces la toate articolele, dar și la formate precum fluxul de conținut exclusiv trimis direct pe telefon în timpul turneelor de Grand Slam. Sprijinul vostru e esențial ca să putem produce cât mai mult conținut de calitate pe Treizecizero și pe Lead, tot mai necesar în momentul actual.

Ne place tenisul nu doar pentru că ne plac campionii lui, ci pentru că ne plac foarte mult oamenii lui. Jucătorii care luptă nu doar pentru a fi cel mai bun din lume, ci pentru a-și demonstra lor că pot depăși obstacolele pe care viața le aruncă în calea lor. Fie că e vorba de accidentări, limitări financiare, depresii, lipsa de susținere a sistemului, sau prejudecățile celor din jur, acești jucători găsesc o motivație nebănuită pentru a le depăși. Făcând asta, ne inspiră și pe noi să ne luptăm cu ceea ce aruncă viața înspre noi.

Uite câteva povești ale celor care ne pot motiva, dintr-un motiv sau altul – așa cum au fost ele puse pe tapet de acest Australian Open.

Rebecca Marino

În urmă cu mai bine de 10 ani, Rebecca Marino, acum în vârstă de 30 de ani, s-a apropiat de top 30 și a fost desemnată, pentru doi ani la rând, cea mai bună jucătoare de tenis din Canada. La 21 de ani, juca prima ei finală WTA și era considerată una dintre cele mai promițătoare jucătoare canadiane de tenis. Asta, cu mult înainte de Bianca Andreescu sau Genie Bouchard.

După acea finală de la Memphis, au urmat doi ani în care viața ei s-a schimbat aproape complet. N-a mai putut gestiona nici stresul și nici presiunea care vin la pachet cu tot ce presupune viața de sportiv profesionist. A devenit anxioasă, a început să fie afectată de toate comentariile negative primite pe rețelele de socializare și a intrat într-o luptă grea cu depresia.

,,Eram pur și simplu goală pe dinăuntru, nu îmi mai păsa de nimic. Ce bucurie de a câștiga? Aș fi putut câștiga oricât, aș fi putut depăși toate recordurile, aș fi putut câștiga la loto și nimic din toate astea nu m-ar fi făcut fericită”, spunea ea. I-a fost greu ca viața ei să se rezume la a fi jucătoare de tenis și atât – să joace meciuri și să călătorească dintr-un loc în altul; timpul petrecut pe terenurile de antrenament nu i-a permis să se dezvolte ca persoană, nu i-a permis nici să evolueze. Sau să se cunoască mai bine. Iar faptul că nu a avut o carieră la juniori, dar apoi a avut rezultate remarcabile când a făcut trecerea spre tenisul mare, a dus dintr-o dată toate privirile asupra ei. Iar așteptările acestea au atârnat greu în ceea ce a urmat. ,,Mă simțeam ca fiind aruncată într-o mașină pe care trebuia să o conduc, dar eu nu înțelegeam cum funcționează”, își amintește ea despre perioada în care a trebuit să gestioneze așteptările ei și ale tuturor, dar și viața din circuit. 

În 2013, după mai multe episoade dure de depresie, a decis să ia o pauză nedefinită de la tenis. Și-a șters toate conturile de pe rețelele de socializare, a renunțat la tenis și a început să-și facă timp pentru ea. A început să petreacă mai mult timp cu cei dragi, a dat o mână de ajutor familiei sale în afacerea lor, s-a înscris la universitate, unde a început să studieze literatură, s-a înscris la cursuri de canotaj; ceva mai târziu, a început să antreneze la un centru de tenis din Canada. Și-a construit o altă viață și prioritatea ei a fost să aibă grijă de ea, în primul rând; să se pună pe primul loc pe ea.  

Până acolo, primul pas a fost să discute cu familia ei despre aceste probleme; le-a explicat ce se întâmplă cu ea, ce simte, de ce simte așa. „A fost teribil de greu să vorbesc, dar am înțeles că e important să cer ajutor. Acum, mulți ani după acele episoade, mesajul meu pentru oricine trece prin astfel de situații ar fi ăsta: e bine să începi să comunici, să vorbești cu cineva despre ce se întâmplă în viața ta. Întinde mâna și vei primi ajutor”. 

Din 2013 și până în 2018, Rebecca nu a mai jucat niciun meci. S-a întors în circuit în ianuarie 2018, cu pasiunea pentru tenis redescoperită, bucurându-se de viață și de tot ce i se întâmplă și, printre altele, fiind motivată de lupta câștigată de tatăl său contra cancerului. Tot ceea ce s-a întâmplat cu tatăl ei a întărit-o, i-a arătat că absolut nimic nu e imposibil. 

A redevenit jucătoare profesionistă de tenis cu o motivație reînnoită. Și-a dorit, în același timp, să fie și un exemplu pentru cei care se confruntă cu astfel de probleme: a scris, a vorbit, a ținut conferințe și a încercat să transmită, ori de câte ori a avut ocazia, că totul are o rezolvare. 

Revenită în circuit în 2018 fără clasament, Marino a reușit, în decurs de un an jumătate, să se întoarcă în apropierea topului 100: a jucat opt finale ITF și a câștigat șase dintre ele. 

În 2020, nu a jucat niciun meci oficial, în principal din cauza pandemiei. Dar a revenit în 2021, a câștigat toate cele trei meciuri de calificări la Australian Open și și-a asigurat prezența pe tabloul principal al unui Slam pentru prima dată după mai bine de zeci ani. Iar zilele trecute, după succesul cu Kimberly Birrell, a obținut prima ei victorie pe un tablou principal de Grand Slam din iunie 2011 încoace.

Lucrul de care e cel mai mândră, spune ea, nu sunt aceste victorii – sportul nu e doar despre victorii, insistă Marino. E mândră de persoana care a devenit în decursul acestor ani, de schimbările pe care le-a făcut în viața ei și de curajul avut. 

„Ce aș putea spune eu altor persoane e că acea perioadă grea pe care o traversezi la un moment dat nu e pentru totdeauna. Și atunci e important să faci lucrurile corect pentru a te duce într-o stare mentală mai bună, să faci pași pentru a-ți îngriji sănătatea mentală, să te preocupe acest aspect. Dacă nu aș fi făcut acești pași, nu aș fi fost niciodată în poziția în care sunt acum”, povestește Rebecca.

Tot ea completează: ,,Am trecut prin multe, iar o mare parte din viața mea a fost ca un roller-coaster, așa că sunt destul de mândră de toate aceste bătălii câștigate. Și pe teren, și în afara lui. Să revin și să am un moment ca acesta (n.a, e vorba de victoria obținută în primul tur la AO), e ceva de care sunt mândră și fericită; simt că totul a meritat. Simt că sunt deschisă să înfrunt orice se aruncă spre mine”. 

În turul doi, Rebecca Marino a pierdut cu Marketa Vondrousova, favorita 19, în două seturi, cu Rebecca luptând până la final.

https://twitter.com/beccamarino90/status/1359692460620845057?s=20

Radu Albot

În 2019, Radu Albot a ajuns până pe locul 39 ATP și a câștigat primul lui titlu ATP (la Delray Beach), o premieră pentru tenisul din Republica Moldova. Radu era încrezător, tenisul lui – din ce în ce mai bun. Însă doar un an mai târziu, totul s-a dărâmat. Și nu doar din cauza contextului actual. 

Radu a trecut prin două accidentări grele, dintre care cea suferită la umăr a fost și cea mai gravă. Cu toate astea, a continuat să joace – a participat anul trecut la ATP Cup, unde a pierdut toate meciurile – până când durerea nu i-a mai permis să o facă. S-a retras de la Australian Open 2020, a revenit în februarie și a pierdut apoi 11 meciuri unul după altul. 

„La un moment dat, îmi era atât de greu încât mă gândeam că îmi va fi aproape imposibil să mai revin. Am avut un 2019 incredibil, am reușit să ajung sus în clasament, am câștigat un titlu ATP și totul mergea bine. Apoi am avut două accidentări și asta m-a frânat. M-a făcut să nu mă mai regăsesc, să-mi pierd jocul. Jucam în primele tururi și pierdeam peste tot. Nu a fost deloc ușor”, spunea Radu recent, pentru tennis.com.

Radu a explicat cât de greu a fost să joace fără să simtă că jocul lui e acolo. „Pot să spun că mi-a luat aproape un an să-mi găsesc din nou jocul. Nu mi-a fost deloc ușor să joc în acea perioadă, pentru că e dificil să joci, dar de fapt să simți că nu ești acolo. A fost un an greu, am avut un pre-sezon greu, dar am încercat să muncesc cât mai mult. Am muncit la absolut orice capitol, încercând să înțeleg cum pot să fac să fiu din nou eficient și cum pot face ca jocul meu să meargă.”

Până la acest Australian Open, Radu, cel mai bun tenismen al Republicii Moldova (în prezent pe 85 ATP), nu câștigase nici măcar un set în cele două turnee pe care le-a jucat de la începutul sezonului. 

Iar când s-a făcut tragerea la sorți și l-a primit în primul tur pe Roberto Bautista-Agut, favoritul 12, o nouă înfrângere în minimum de seturi părea garantată. Bautista, un jucător excelent și experimentat, la fel de muncitor ca el și cu un stil de joc similar, nu mai fusese învins în primul tur la un Slam de mai bine de trei ani. 

Dar după trei ore și 15 minute și o revenire de la 0-1 la seturi, Radu l-a învins pe Bautista Agut (6-7, 6-0, 6-4, 7-6), la capătul uneia dintre cele mai frumoase și importante victorii ale carierei sale. 

În turul următor, Radu a trecut în trei seturi de Christopher O’Connell, beneficiar al unui wild card. A pierdut în turul 3 cu norvegianul Casper Ruud, favoritul 28 în Australia, dar Radu e sigur acum că munca depusă l-a scos la lumină. După o perioadă complicată, acest tur 3 atins (în premieră) la Melbourne îi poate da încrederea că se poate întoarce în top 40.

Thanasi Kokkinakis

Din 2015, anul în care a debutat în top 100, Thanasi Kokkinakis n-a avut niciun moment de liniște. A intrat într-un cerc vicios din care n-a mai ieșit până săptămâna asta, când a bifat prima lui victorie la un Slam după mai bine trei ani, respectiv prima victorie la AO din 2015. 

Ani de zile, Kokkinakis n-a cunoscut altfeva decât accidentări, pauze, reveniri, câteva meciuri câștigate, iar accidentări, iar pauze și din nou recuperare. Povestea asta s-a repetat an de an. Din 2015 și până în prezent. A ajuns foarte aproape de retragere, decizie la care s-a gândit serios la un moment dat.

În 2016 a ratat toate turneele de Grand Slam, după o accidentare și o operație la umăr. În 2017 a jucat prima finală ATP, urmată de o nouă pauză, după apariția unei alte accidentări. În 2018 l-a bătut pe Roger Federer la Miami, dar apoi a fost forțat să sară peste mai multe turnee și să ia o pauză de câteva luni pentru a se recupera după o nouă accidentare. În 2019 s-a retras de la AO, a revenit în circuit în aprilie, s-a accidentat din nou și a ratat mai toate turneele importante. A reușit să revină iar, câteva luni mai târziu, s-a calificat la US Open, a trecut de primul tur, însă s-a retras imediat după apariția unei noi accidentări la umăr. 

După doi ani chinuitori, a revenit în 2021, a reușit să joace – pentru prima dată după mult timp – două turnee consecutive și a obținut prima lui victorie importantă într-un Slam. „Am început să plâng, a fost un moment emoționat. Au fost atât de multe lucruri grele prin care am trecut, care nu se văd sau nu s-au văzut, pentru a reveni în acest punct. Știu că nu mulți oameni realizează, în afară de echipă, prieteni și familie, prin ce am trecut sau cum au stat lucrurile în culise. Deci, da, cu siguranță simt multă emoție”, a declarat Kokkinakis după meciul câștigat în primul tur. Un rezultat după care a primit felicitări și de la Roger Federer.

Joi, în fața unei tribune din care familia și prietenii l-au susținut fără încetare, Thanasi l-a împins în cinci seturi pe Stefanos Tsitsipas, colegul lui de generație. O generație pe care Kokkinakis încă visează să o prindă din urmă, o generație ale cărei vârfuri l-au complimentat pe Thanasi, vorbind zilele acestea despre potențialul său masiv. Cu talentul și cu ambiția lui de revenire, este încă posibil.

https://twitter.com/AustralianOpen/status/1359259691184979970?s=20

Carlos Alcaraz Garfia

Carlos Alcaraz nu e, firește, o situație nefericită. El inspiră prin precocitate. Numele lui nu spunea prea multe celor care urmăresc tenisul ceva mai selectiv. E vorba de un spaniol de 17 ani care se antrenează la Academia Rafa Nadal, care-l are drept model pe Rafa și care se apropie de intrarea în top 100, după ce anul trecut a jucat șapte finale de turnee challenger, câștigând cinci dintre ele. În prezent, Alcaraz e clasat pe locul 141.

Tenisul pe care-l propune Alcarez e tipic spaniol: intens, variat, cu multe nuanțe și opțiuni. Dacă-l urmărești atent, o să descoperi multe lovituri „împrumutate” de la Nadal. Începând cu modul în care execută scurta, continuând cu maniera în care accelerează cu reverul și cu intensitatea cu care lovește absolut fiecare lovitură. Pe de altă parte, însă, Carlos spune că încearcă să joace “un pic ca Federer”. 

Carlos, care e antrenat de JC Ferrero, a câștigat cinci turnee challenger anul trecut și e pe locul 141 acum. Alcaraz a intrat în Top 500 la 16 ani și 4 luni. Uite o comparație interesantă: Nadal a intrat în primii 500 la 16 ani și o lună; Djokovic la 17 ani, Federer, la 17 ani și 2 luni. 

Alcaraz a debutat în circuitul ATP anul trecut, la Rio Open, și a făcut-o cu victorie. Anul acesta, după ce a câștigat calificările AO de la Doha, a ajuns în optimi la unul dintre turneele pregătitoare de la Melbourne, învingându-l pe parcurs și pe David Goffin, locul 14 mondial – în cea mai importantă victorie a lui de până acum.

Cu locul pe tabloul principal câștigat după trei meciuri dure în calificări, Alcaraz a devenit cel mai tânăr jucător prezent pe tabloul masculin în proba de simplu de la această ediție a AO. Prin victoria obținută în primul tur, în fața olandezului Botic van de Zandschulp, să devină primul jucător născut în 2003 care câștigă un meci într-un Grand Slam. 

Alcaraz n-a mai reușit să treacă și de Mikael Ymer, un adversar care tocmai a câștigat un titlu ATP la începutul acestui sezon și care îl bătuse pe Hubert Hurkacz în prima zi. Ymer a fost mai bun, dar toți specialiștii ne avertizează să fim cu ochii pe tânărul Alcaraz. O să mai auzim de el.

Mayar Sherif

Mayar Sherif s-a născut în Egipt, a copilărit în Egipt, a fost acceptată la o universitate din California unde a jucat tenis și apoi a decis că e timpul să facă pasul spre tenisul de performanță. 

S-a mutat în Spania și, fără a avea clasament, a început să participe la turnee mici, în circuitul ITF. Povestea ei cu tenisul mare a început în 2013, când a și jucat prima ei finală ITF. Însă grijile ei cele mai mari nu erau cum să câștige un meci de tenis, ci cu câți bani mai rămâne la finalul unui turneu. Va mai avea ceva pentru următoarele deplasări, pentru antrenor, chirie și alte cheltuieli?

Pentru că nu a avut un reper în țara ei, i-a fost greu să creadă că ar putea reuși. În plus, subtil sau indirect i se reamintea, uneori, că nu poate și nu va reuși niciodată, în principal pentru că provine dintr-o țară ca Egipt, fără tradiție în tenis și fără vreun jucător care să o inspire. Să-i dea încredere că se poate.

Sherif, care a debutat în circuitul WTA în 2020, după doi ani în care a jucat nu mai puțin de 11 finale ITF în proba de simplu, a găsit inspirație în Ons Jabeur, o jucătoare ce provine din Tunisia și care a întâmpinat aceleași dificultăți. Jabeur s-a făcut remarcată cu adevărat încă din perioada junioratului, dar explozia a venit abia anul trecut, când a ajuns în sferturi la Australian Open, a făcut optimi la Roland Garros și a intrat în top 30 WTA. 

„Noi (n.a., ea și Ons Jabeur) nu am avut înaintea noastră pe cineva care să reușească rezultate și care să ne dea convingerea că și noi am putea. Nu știm cum, nu am știut cum să ajungem și noi acolo. Obișnuiam să mă uit la Ons și mă gândeam: <<Ons a ajuns în top 200, oare pot și eu? Ons a ajuns în top 100 după ceva vreme, oare pot să fac și eu asta?>>.

Am văzut cum Ons a urcat pas cu pas și asta m-a inspirat și m-a făcut să cred. Dacă ea a putut, atunci și eu pot face asta, mi-am zis de multe ori. În acest moment, în lumea arabă, suntem doar noi două. Dar eu sper ca generațiile următoare să ne vadă și să spună așa: <<Ei bine, dacă ele au făcut-o, înseamnă că și noi putem>>”, spunea Sherif în timpul Roland Garros, când a devenit prima jucătoare din Egipt prezentă pe tabloul principal.

Câteva luni mai târziu, Sferif continuă să facă istorie pentru Egipt, devenind prima jucătoare care câștigă un meci pe tabloul principal al unui Grand Slam, după victoria 7-5, 7-5 cu Chloe Paquet din primul tur de la Australian Open. Sherif și-a câștigat locul pe tabloul principal la AO după trei victorii în calificări, câștigate luna trecută, la Dubai. 

În turul următor, Sherif a pierdut cu Kaja Juvan, în trei seturi foarte echilibrate.

Venus

Venus Williams a pierdut, 1-6, 0-6, meciul cu Sara Errani. A fost învinsă, dar a reușit să termine acel meci în picioare. A făcut asta în ciuda unor dureri de genunchi vizibile nu doar în deplasarea ei, ci și pe chipul ei; și a făcut-o chiar dacă la 1-5 și-a sucit și glezna. A continuat, deși aproape că nu s-a mai putut deplasa. 

Nu puțini au fost aceia care au spus că ar fi trebuit să se retragă, știind că oricum nu mai are absolut nicio șansă. Sau faptul că nu s-a retras și a continuat nu a făcut decât să-i agraveze accidentările. Însă Venus a rămas pe teren, a rezistat și, ca de atâtea ori în cariera ei, a acceptat cu o eleganță remarcabilă înfrângerea și situația prin care a fost nevoită să treacă. I-a strâns mâna Sarei Errani, a felicitat-o și apoi a lăsat-o să se bucure de victorie. 

Reacția lui Venus sumarizează, de fapt, cam tot ce reprezintă și a reprezentat ea pentru tenis. Acel om elegant, discret, care întotdeauna a știut cum să-și poarte vulnerabilitățile și care a acceptat cu o nonșalanță incredibilă tot ceea ce viața i-a scos în cale. Nu a vorbit niciodată despre cât de greu i-a fost – în special în anii în care încă nu găsise un tratament pentru sindromul Sjogren –, ci despre cât de fericită e să joace din nou tenis. Nu a făcut caz niciodată din înfrângerile grele suferite (și au fost multe, în ultimii ani), deși vorbim de un fost lider mondial, o câștigătoare a șapte turnee de Grand Slam la simplu. A încasat totul zâmbind, acceptând căderea cu demnitate și continuând să se îmbunătățească – deși ecoul lui „e timpul pentru retragere, trebuie să se retragă din tenis, și încă cât mai repede” a fost acolo permanent în ultimii zece ani. 

Cu Errani, Venus ne-a amintit încă o dată că oricât de greu i-ar fi, nu e făcută să renunțe. Și asta ne arată de 27 de ani. Oricât de grele și incerte au fost perioadele prin care a trecut din 2010 încoace, de când a fost diagnosticată cu acel sindrom care afectează sistemul imunitar, Venus a rămas în picioare și a emanat o demnitate ieșită din comun; prin fiecare minge lovită, prin fiecare conferință de presă susținută, prin fiecare interviu oferit. Nu i-a fost teamă să renunțe, deși a avut motive să o facă. Nu s-a sfiit nici să spună că nu e bine, dar a făcut-o în același mod grațios cu care ne-a obișnuit de atâția ani, fără a transmite o secundă vreun sentiment de milă. 

În toată cariera ei, Venus s-a retras o singură dată de pe teren, în 2011, chiar la Australian Open, cu Andrea Petkovic, după doar un singur game jucat. 

„Nu te poți pregăti întotdeauna pentru triumf sau dezastru, nici în sport și nici în viață. Nu poți controla totul. Ceea ce puteți controla este modul în care gestionați urcușurile și coborâșurile. Indiferent de rezultat, țin mereu capul sus și las tot ce am pe teren. Nu mă uit niciodată înapoi cu regret, pentru că indiferent de șansele pe care le am, dau totul. Nu trebuie să te uiți în urmă când lași totul acolo. Priviți întotdeauna înainte, către cel mai profund vis pe care îl aveți”, a scris Venus, după meciul cu Errani. 

Francesca Jones

Francesca Jones, o tânără jucătoare de 20 de ani din Marea Britanie, s-a calificat luna trecută, la Dubai, pentru prima dată pe tabloul principal al unui Grand Slam, după trei meciuri câștigate în calificări. 

La debutul ei într-un Grand Slam la AO21, Jones și-a câștigat locul pe tabloul principal, acolo unde a înfruntat-o în primul tur pe Shelby Rogers. Ce nu știu mulți despre Jones e că aproape niciun medic nu i-a dat vreo șansă să devină jucătoare profesionistă de tenis. 

Francesca s-a născut cu opt degete la mâini și șapte la picioare, ca urmare a unei afecțiuni genetice rare numită displazie ectodermală. „Cred că cea mai evidentă barieră, încă de când eram copil, a fost să-mi mențin echilibrul, modul în care pun greutatea în picioare și aderența. A trebuit și trebuie să fac multe modificări la rachete. Acum primesc mult tratament, dar trebuie să am grijă la șold, din cauza modului în care îmi distribuie greutatea pe picioare. E foarte important să am grijă de restul corpului. Ca fiecare sportiv, și eu mă confrunt cu anumite provocări. Am și eu punctele mele forte, dar și puncte slabe, la care lucrez. Obiectivele mele sunt mult mai mari decât simpla calificare pe tabloul principal al unui Grand Slam”, mărturisea Francesca despre cum gestionează acea malformație, cât de greu îi e, dar și care sunt obiectivele ei pe termen lung.