Povești din Australia: Oceanul Indian şi zdrăngănitul nesupărător al tăvilor

În timp ce mai-marii clasamentelor erau prin Abu Dhabi, jucând demonstrative şi umplându-şi conturile, el era acolo: la cantina complexului de tenis preferat din Monte Carlo. După unii, se afla acolo împotriva voinţei lui, pregătindu-şi asaltul pentru Australia.

– Cum se numeşte atunci când plouă şi ninge în acelaşi timp? întrebă sparring-partner-ul băiatului.

Afară era urât, ei erau trei oameni servind o masă.

-Lapoviţă se numeşte, răspunse antrenorul, privindu-l urât.

-Lapoviţă saaau… zloată! completă şi tânărul nostru tenisman, erou al povestirii.

-Da, e acelaşi lucru. Hai, mănâncă, că dacă se răceşte nu mai e bun.

Cu taţii-antrenori nu te pui. Dar la ora prânzului, el o făcea adesea:

-Eu nu strivesc corola de minuni a Brassicăi Oleracea, din familia brasicaceelor, adică a cruciferelor,

tati!

-E doar broccoli, Bernard. Zi-i broccoli şi gata.

Bernard nu-l privi. Îl ura în timpul meciurilor, se temea de el la antrenamente, îl dispreţuia în rest.

-O să-i spun cum vreau eu, thank you very much, daddy! Apropo, ştii ce am observat? Unele femei …oh, daddy… unele femei sunt mai atrăgătoare când îşi suflă nasul decât atunci când mănâncă. Sunt unele pe care nu le poţi privi cu o felie de pâine prăjită, pe onoarea mea! La jocul lui Leyton te poţi uita, dar la cum îşi mestecă unele dumicaţii, ba!

Bernard ştia cât de mult îi displăcea părintelui său să-l audă vorbind despre orice altceva decât tenis. Despre sexul frumos, cu atât mai puţin. Însă despre sexul frumos, în timp ce serveau masa… asta era deja prea mult! John Tomic îşi dorea atunci nimic mai mult decât să se afle în altă parte; să pună distanţă între el, tatăl, şi fiul său ajuns la maturitate. “S-a copt prea repede băiatul ăsta şi e numa' vina ta, Adriano!” îi spunea John soţiei sale. Aceasta pleca ochii, iar tatăl-antrenor continua:

“Tu şi ideile tale geniale – hai să-l învăţăm să se îmbrace singur, hai să-l lăsăm să facă baie singur, că are deja 18 ani. Pfff… femeie fără viziune!”

Dar exista şi o parte bună. Pentru aceste momente fusese angajat Thomas, sparring-partnerul lui Bernard. Când John era scos din sărite de fiul său, se răzbuna pe Thomas. Un genunchi în coaste, un vârf de bocanc în tibie, sau ocazionalul cap in gură erau câteva din atacurile-surpriză ale lui John la adresa lui Thomas. Iată ce îşi spunea Bernard în acele momente: “Românii, săracii… Ce greu decantează limba lor “prietenul” de “amic”, şi “amicul” de “cunoştinţă”. Ce greu trebuie să le fie, câtă nesiguranţă, câtă irosire în nuanţe! Thomas este prietenul meu cel mai bun! Măcar atâta ştiu, deşi nu am decât 21 de ani”

Tatăl lui Bernand venea de pe planeta Baillauda1280, un corp ceresc minor, fără tradiţie în tenis. Plecat de pe o planetă săracă şi ajuns pe una bogată, John se stabili în Croaţia, un stat aflat în centrul continentului numit Europa. Apoi, emigră în Australia. Încă din ziua când ateriză în Sydney, John (pe numele său real, Ivica), remarcă două schimbări importante. Prima era că transpiraţia nu îi mai mirosea, deci era un fel de supraom, la fel ca şi ceilalţi australieni. Dacă ştia şi putea, ar fi devenit australian mai devreme. Cea de-a doua era că, dintr-o data, croaţii i se păreau mai bătuţi în cap. Şederea pe continentul australian îl făcuse mai deschis la minte, mai inteligent. Risipea vorbele de duh precum Noica la kilometrul doi în Păltiniş. Preferata sa, cu care hipnotiza efectiv masele, era următoarea: “Bă, voi sunteţi şi proşti, şi cu mai puţini bani decât mine, şi proşti!”

Fidel cutumelor de pe planeta sa, John obişnuia să lovească mai întâi, şi apoi să stea de vorbă. Fie că se afla la aprozarul de pe strada Steve Irwin, pe terenul de tenis sau pe forumuri pe Internet, John era pregătit să se ia la harţă. Printre ceilalţi părinţi, era deja faimos şi temut deopotrivă. De meserie inginer, John îşi dedicase ultimii 20 de ani din viaţă celor două mari pasiuni ale sale: tenisul fiului său, respectiv punerea virgulei între subiect şi predicat. Specie rară de om bogat, cu mult timp liber şi zero toleranţă faţă de specia umană, John Tomic era, de asemenea, inventatorul de drept al unor termeni foarte uzitaţi de muritorii zilelor noastre. “John Tomic a inventat cuvântul 'pedagogie'” spunea John Tomic. Sau, când se pilea şi se dădea franţuz, mai zicea: “John Tomic met le 'rêve' dans le rever”.

Când cei trei bărbaţi terminară de mâncat, din cer nu mai cădea zloată. Tăvile cărate de Thomas zdrăngăniră deranjant pentru câteva clipe, dar nu conta – sala de mese era pustie oricum. Aerul rece îl aduse pe tânărul Bernie cu picioarele pe pământ şi îl făcu să lăcrimeze în vânt. Îşi privi palmele, apoi încălţările, şi, într-un final, tatăl. Era o jigodie, dar îl iubea.

-Mâine, fiule, traversăm Oceanul Indian. Şi apoi ce facem?

-Antrenament. Muncim.

-Şi apoi?

-Antrenament. Muncim.

-Şi apoi?

-Şi apoi câştigăm.