Povestea finalei din 1972: cum au trăit americanii meciul de la București, "unul dintre episoadele faimoase ale Cupei Davis"

Serbia și Cehia își încep, astăzi, finala Cupei Davis 2013, o nouă poveste a unui serial cu care venerabila competiție continuă să își farmece fanii. În ciuda vârstei, Cupa Davis și-a păstrat însă farmecul, ba chiar pare să prindă puteri de la an la an, iar interesul în jurul ei rămâne intact. Sunt multe povești memorabile care se spun în astfel de ocazii, iar una dintre cele mai faimoase îi implică tocmai pe români, și e un context bun s-o reamintim.

Jucată într-un București ticsit de postere cu Năstase și Țiriac și de zvonuri cu teroriști, finala din 1972, dintre România și SUA, e considerată și acum unul dintre momentele cele mai controversate ale istoriei Cupei Davis. S-au scris și spus multe despre acea finală, prima din istoria Cupei Davis care se juca într-un alt teritoriu decât cele patru gazde ale turneelor de Grand Slam (SUA, Marea Britanie, Franța și Australia/Australasia). Era, de asemenea, prima finală de Cupa Davis jucată după noul sistem. Anterior acelui an, campioana era mereu calificată direct în finală, unde primea replica echipei ce se califica până acolo. Însă, din 1972, s-a abandonat această regulă. Dar nu numai pentru asta a rămas în istorie întâlnirea de la București, ci pentru un întreg amalgam de evenimente istorice, decizii, presiuni și gesturi care, toate la un loc, au transformat meciul într-o adevărată bombă cu ceas. New York Times a publicat, recent, un articol dedicat istoriei acelei finale, și e întotdeauna interesant să vedem perspectiva părții „adverse”, așa că mai jos este traducerea și adaptarea acestui articol.  
 

***

Cu ploaia lovindu-i geamurile în rafale, o aeronavă Air France ateriza la București, România. Era începutul unui octombrie. 1972. Două duzini de oameni așteptau avionul jos. Purtau jachete de piele și țineau mitraliere lipite de umeri. Unii aveau cuțite ascunse sub pantaloni, la gleznă.

O astfel de petrecere de primire era, de regulă, rezervată sosirii unui șef de stat sau a unui deținut politic. În cazul de față, securitatea excesivă era rezervată echipei de Cupa Davis a Statelor Unite ale Americii.

Finala Cupei Davis din 1972 a fost o confruntare dramatică, dacă nu cumva epică. Istoricii tenisului consideră meciul drept unul dintre cele mai bune momente petrecute de-a lungul anilor în Cupa Davis. Însă, dincolo de teren, a fost mai mult decât un simplu meci de tenis. A fost ceva mai mare, un adevărat eveniment geopolitic, disputat într-un context nu tocmai lămurit pe deplin (inclusiv o posibilă apariție cameo a președintelui Richard Nixon), cu o intrigă pierdută undeva prin istorie.

Cu șase săptămâni înainte de meci, întreaga lume privea la televizor cum teroriștii palestinieni ucideau 11 membri ai delegației israeliene la Jocurile Olimpice de la Munchen. Următorul mare eveniment sportiv mondial era chiar cel găzduit de România, o țară prietenoasă palestinienilor. Iar SUA avea doi evrei în echipă.

Precauțiile de securitate luate erau unele extreme pentru un meci de tenis – echipe SWAT pe acoperișul hotelului, coloane oficiale care nu opreau la lumina roșie a semaforului -, zvonurile despre un posibil atac al acelorași asasini îngroziseră Bucureștiul, iar teama de un eventual atac a fost suficient de puternică încât să-l facă pe căpitanul nejucător american, Dennis Ralston, să nu-l titularizeze pe Harold Solomon, în parte pentru că era evreu. Era o altă grijă în plus pe umerii unei echipe puse să joace un meci de o asemenea importanță pe zgură, o suprafață lentă și prea puțin familiară americanilor și singurei lor vedete, Stan Smith.

Ralston spunea că a fost avertizat să nu-și ducă echipa la București încă înainte de tragedia de la Munchen, de către Neale Fraser, antrenorul echipei Australiei, care jucase în capitala României în vara lui 1972. Fraser i-a spus lui Ralston că meciul cu pricina a fost furat de români, care au trișat în diverse forme și au beneficiat de ajutorul arbitrilor de linie. “Nu poți să câștigi acolo, pentru că nu te vor lăsa. N-ai idee în ce te bagi”, își amintește Ralston că i s-a spus de către partea australiană.

Dar forțe mult mai mari și mai puternice au împins echipa SUA către București. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, România și Statele Unite aveau o alianță precaută, dar care s-a dovedit esențială în timpul războiului rece. Americanii vedeau România și pe liderul ei, Nicolae Ceaușescu, ca pe o modalitate de a diviza blocul sovietic. Ceaușescu însuși se arătase oarecum independent de Uniunea Sovietică atunci când a refuzat să se alăture altor țări est-europene în ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, după Războiul de Șase Zile din 1967. Un an mai târziu, el n-a susținut invazia sovietică a Cehoslovaciei. Statele Unite și țările vest-europene ofereau românilor împrumuturi mari și tot felul de alte privilegii comerciale, permițându-le să se alăture GATT (n.r. Acordul General pentru Tratate și Comerț) în 1971, respectiv FMI, un an mai târziu. România era prima țară est-europeană care era acceptată.

Un alt avantaj era că Ceaușescu avea relații bune cu guvernul chinez și era perceput, alături de Pakistan, drept un culoar de care Nixon să se folosească pentru a-și impune politica externă. Una dintre primele vizite în calitate de Președinte făcute de Nixon a fost chiar în România.

În vremea asta, Ceaușescu, cunoscut drept Conducătorul Suprem, încerca să-și prezerve și relațiile cu rușii, și astfel să aibă totul. Voia să se arate drept un stalinist fidel, dar în același timp să se bucure de fructele capitalismului, iar atunci când asta îi convenea lui personal, să se bucure și de cultura capitalistă. Pentru el, sportul era un mijloc sigur ca să consolideze naționalismul.

Conform unui articol de la acea vreme din New York Times, federația americană de tenis a acceptat să joace la București doar după ce s-a consultat și a primit aprobarea Departamentului de Stat.

Sigrid Draper avea, la acea vreme, legături puternice la Casa Albă și povestește despre o serie de telefoane la nivel înalt, care vorbesc de la sine despre miza diplomatică a meciului. O susținătoare a republicanilor, Sigrid avea să se împrietenească bine de tot cu Michelle Smith Chotiner, soția unui apropiat al lui Nixon, Murray Chotiner.

După atacurile de la Munchen, Draper a discutat cu Bob Kellher, un alt cunoscut al lui Nixon, care îl numise judecător federal. Kellher fusese, printre altele, căpitanul echipei americane de Cupa Davis în 1963 și președinte al Federației între 1967-1968. Kellher i-a spus lui Draper că jucătorii sunt foarte îngrijorați de vizita la București. La rândul ei, Draper l-a sunat pe Murray Chotiner. “Imediat după aceea, Murray m-a căutat să-mi spună că însuși Nixon l-a sunat pe Ceaușescu, iar mesajul lui Nixon a fost: Da, trimite-i liniștit!”.

Dacă Nixon chiar l-a sunat sau nu pe Ceaușescu e greu de verificat. Dar mai mulți membri ai aparatului administrativ al lui Nixon zic că mai degrabă nu. Denis Clift, care s-a alăturat Consiliului Național de Securitate în 1971, spune că nu are cunoștință ca telefonul să se fi întâmplat, dar, dacă a existat, vede logica din spatele lui: “Era o mutare a unui pion pe o masă virtuală de șah. O mutare win-win. Nixon și-ar fi putut trimite oamenii liniștit la București, iar Ceaușescu i-ar fi putut face o favoare, garantându-i că nimic rău nu urma să li se întâmple”.

Davis Cup se joacă după o formulă cel mai bun din cinci meciuri, cu patru meciuri de simplu și unul de dublu. Românii au ales să folosească doar doi jucători: elegantul, dar atât de vulcanicul Ilie Năstase, un playboy de 26 de ani și campionul en-titre de la US Open, și vicleanul Ion Țiriac, membru al echipei olimpice de hochei a țării sale cu opt ani mai devreme.

Năstase și Țiriac, eroi naționali și experți pe zgură, au jucat fiecare câte două meciuri de simplu și au făcut pereche pentru cel de dublu. Câștigaseră, în 1970, titlul la dublu la Roland Garros, tot pe zgură: “Tenisul era viața noastră, mai ales pentru Năstase și pentru mine”, spune Țiriac.

Pentru americani, Smith, care îl bătuse cu trei luni în urmă pe Năstase la Wimbledon, era titular cert și la simplu, și la dublu. Alegerea celui de-al doilea jucător de simplu a fost, își reamintește Ralston, “cea mai grea decizie din tenis pe care am luat-o vreodată“. Ralston a optat până la urmă pentru Tom Gorman, semifinalist în acel an la US Open. Dar Gorman nu se simțea deloc în largul lui pe zgură, în plus pierduse opt meciuri la rând cu Năstase.

Alegerea mult mai evidentă ar fi fost Solomon, mult mai puternic pe zgură decât Gorman, care se impusese într-un meci decisiv pe această suprafață, în semifinala de Cupa Davis câștigată în Spania. Dar Ralston a motivat că Solomon era un pic nepregătit fizic, și în afară de asta, avea și alte griji în ce-l privea: “Nu cred că ar fi fost în stare să facă față amenințării care plana, cum că ar fi putut fi împușcat. Nu am vrut să intre pe teren cu gândul că cineva l-ar putea avea în cătarea puștii”. Celălalt evreu american, Brian Gottfried, nu era luat în calcule pentru a fi folosit. Din punctul lui de vedere, Solomon spune că nu îi era frică, ba chiar crede că Țiriac nu ar fi fost bucuros să joace cu el.

La dublu, Stan Smith a fost pus să facă pereche cu Erik Van Dillen, care făcuse un meci slab în finala Cupei Davis din 1971, când Țiriac și Năstase câștigaseră dublul jucat în Carolina de Sud.

Pe hârtie, chiar dacă Smith ar fi câștigat ambele meciuri, deznodământul n-arăta deloc bine pentru americani. În primul meci al primei zile, Smith a respectat prima parte a acestui calcul, învingându-l pe Năstase fără să piardă set.

În al doilea meci, Gorman conducea cu 2-0 la seturi când, potrivit martorilor vremii, Țiriac, cel care se autocaracterizează drept „cel mai bun jucător de tenis din lume care nu știe să joace tenis”, a început să apeleze la obișnuitele lui trucuri. I-a lingușit pe arbitrii de linie, obținând o serie de decizii îndoielnice din partea acestora și s-a așezat din senin pe un scaun în mijlocul unui game, ca să-i rupă ritmul lui Gorman. Când americanul servea, Țiriac se uita necontenit în pământ, încercând să-l oblige pe adversar să-și amâne serviciul. Cu teama unor decizii de arbitraj potrivnice, Gorman spune că simțea terenul micșorându-se pe minut ce trecea.

În timpul unei pauze din setul patru, Țiriac s-a făcut provocator către Ralston, care a luat una dintre rachetele lui Gorman pe post de armă, dar s-a abținut: “Dumnezeu mi-a dat gândul bun, pentru că dacă m-aș fi lăsat provocat, acela ar fi fost sfârșitul. Ne-ar fi omorât românii din tribune”. În uralele publicului, “Ți-ri-ac!”, “Ți-ri-ac!”, acesta a întors și a câștigat meciul în cinci seturi. Arbitrul de scaun era Enrique Morea, din Argentina, cunoscut pentru imparțialitatea lui și pentru curajul de a corecta deciziile eronate. Morea spune că n-a văzut în viața lui așa trișori și că arbitrii de linie strigau “orice voia Țiriac să strige”.

În vestiarele de pe Progresul, Van Dillen a susținut că echipa ar trebui să plece acasă. Atunci s-a petrecut un moment demn de finalurile fericite din filme. Solomon le-a vorbit colegilor, cerându-le să joace mai departe: “Come on, guys! Dacă abandonăm și le dăm lor trofeul, e ca și cum îl vor fi câștigat de două ori”. Practic, Solomon spunea că dacă tot și-au asumat riscul de a veni în România, abandonul ar fi transformat acel risc într-unul inutil.  

Americanii nu erau singurii cu nervii întinși la maximum. “Românii au o combinație de mândrie și teamă, speranță și disperare specifică Balcanilor”, spunea, într-un interviu recent, Jonathan Rickert, pe atunci consul la Ambasada Americană.

E foarte posibil ca în Țiriac, spre exemplu, să se vadă pe ei însuși: supraviețuitori care au făcut tot ce era nevoie pentru a rezista și pentru a-și păstra neatins spiritul românesc, după ce au fost dominați sau cotropiți de tot felul de nații de-a lungul timpului: de turci, de nemți, de unguri, de ruși.

Toma Ovici, un membru al echipei de Cupa Davis a României înainte și după finala din 1972, spune că trofeul le luase mințile românilor. Când Năstase a pierdut cu Smith, “oamenii îi căutau mașina lui Ilie ca să-i dea foc“, povestește Ovici.

A doua zi, la meciul de dublu, americanii au avut nevoie de doar 68 de minute ca să câștige, cu Van Dillen reușind ceea ce a fost descris drept meciul vieții. Și iată-i pe americani conducând cu 2-1 înainte de ultimele două meciuri de simplu: Smith vs Țiriac și Gorman vs Năstase.

Unele surse jurnalistice îl creditează pe arbitrul Morea cu o muncă titanică în încercarea de a ține lucrurile sub control. Argentinianul a dat afară un arbitru de linie și se spune că era foarte furios la cabine, din cauza românilor. Ca să fie totul în regulă, Morea a dormit cu un bodyguard în fața ușii de la hotel. Acum în vârstă de 89 de ani și cu un infarct suferit în urmă cu șase ani, fostul oficial ne-a spus prin telefon, cu ajutorul fiicei sale, că-și amintește că i-a zis lui Ralston: “Vă rog, faceți tot ce puteți să loviți cât mai mult în teren. Lucrurile vor fi mult mai simple așa”.

Scena era pregătită pentru o ultimă zi infernală.

Diametral diferiți în stil și temperament, Smith, un surfer-boy californian și Țiriac, cu părul lui mare și negru, au jucat un meci precum o minciună gogonată. Țiriac a câștigat primul set, Smith pe următoarele două. Apoi Țiriac l-a luat pe al patrulea, folosindu-se de toate trucurile posibile. La un moment dat, un serviciu al românului a fost în out, dar Smith a returnat direct câștigător. Decizia arbitrilor de margine? Mingea lui Țiriac a fost bună, dar cea a lui Smith a ieșit afară. “Am primit două decizii aiurea într-un singur punct”, își amintește Smith despre un moment în care a luat foc: “În clipa aia mi-am ieșit din minți, Am început să cred că, orice aș face, oricât de bine aș juca, nu mă vor lăsa să câștig”.

Dar Smith s-a răzbunat pe teren în setul cinci, despre care se spune că este unul dintre cele mai bune seturi făcute vreodată în Cupa Davis. Smith a jucat un tenis perfect, cu lovituri direct câștigătoare incontestabile și l-a învins pe Țiriac cu 6-0, pentru a 5-a Salatieră de Argint din istoria SUA. Mai apoi, Năstase l-a învins pe Gorman în ultimul meci, unul fără miză.

În momentele de după final, americanii se simțeau prea obosiți ca să mai sărbătorească triumful. În plus, după cum își reamintește căpitanul nejucător Ralston, ofițerii români de securitate descoperiseră doi arabi prin preajmă și “pur și simplu ne-au aruncat în mașini și ne-au zis să plecăm. Am pornit în goană”.

În vârstă de 74 de ani, Țiriac, care a fost inclus în International Hall of Fame în iulie, a declinat să răspundă unei întrebări despre metodele folosite atunci de români. Într-un email, Țiriac spune: “Finala din 1972 a fost doar o altă finală pe care, din nefericire, am pierdut-o”. Într-un interviu acordat Tennis Channel în mai, el declara că n-are regrete vizavi de purtarea lui. De altfel, în 2002, Smith și Gorman au acceptat invitația lui Țiriac de a se întoarce la București pentru reeditarea demonstrativă a acelei finale.

Rickert, consulul american, spune că Țiriac și românii din spatele lui au dus o luptă peste puterile lor, bazându-se pe acel mix de supraviețuire și fatalism. “Strict din punct de vedere sportiv, Țiriac nu era nici pe departe la nivelul lui Stan Smith, n-avea ce căuta lângă el. Însă, cumva, a făcut în așa fel încât meciul a avut o poveste. S-a autodepășit, apoi s-a folosit de toate resursele și trucurile posibile, ștergând din diferențele valorice dintre el și adversar. Într-un final, însă, a rămas fără puteri. Ceea ce a făcut el în ziua aceea a fost un fel de tribut pentru ceva sau cineva, doar că nu-s sigur ce-i acel ceva”. 

Imagini din finala România – SUA 1972

Rejucarea finalei – Meciul demonstrativ din 2002