Povestea emoționantă a unei tinere bolnave de cancer și cum a decurs surpriza pe care i-a pregătit-o Roger Federer

Fără niciun alt comentariu suplimentar, mai jos este povestea lui Beatriz, spusă chiar de ea.

***

„Eu am avut cancer în 2011 și 2012, perioadă în care am descoperit o fundație care se numește Make a Wish Foundation. Ei încearcă să le facă viața mai frumoasă copiilor și adolescenților care suferă de boli care le pun viața în pericol, îndeplinindu-le o dorință. Mi-am pus și eu o dorință în 2012, iar ea era să-l întâlnesc pe Roger Federer. Am așteptat mai mult de un an, și nu-mi trecea prin cap că vor putea să îmi îndeplinească această dorință (puteai să-ți alegi și două dorințe de „rezervă”, în cazul în care prima nu era posibilă), dat fiind că Roger are un program atât de încărcat și deja trecuse mult timp. În iunie, mi s-a spus că ESPN pregătește un material despre tenisul în școli și că vor veni să filmeze și cu echipa liceului meu. Așa că m-am dus la acțiunea respectivă și am făcut lucrurile obișnuite, ne-am antrenat, iar la final ne-au spus că urmează cel mai important moment al zilei, un fel de test despre cunoștințele fiecăruia dintre noi în ce privește tenisul. Ne-au dat câte un iPad, să urmărim un material, și era vorba despre mingea de meci de la Wimbledon 2012, ceea ce deja mă făcuse tare bucuroasă. Când, în clipul respectiv, Roger cade la pământ după victoria cu Murray, materialul s-a întrerupt brusc, iar în cadrul următor, fără nicio trecere, apare chiar Roger, într-un fel de home-made video, și spune: Bună, Beatriz! Am auzit că ești un mare fan al meu, așa că te invit pe tine și familia ta să veniți să mă vedeți jucând la Wimbledon. Fugi și fă-ți bagajele, să ai un zbor liniștit și ne vedem acolo!!!

Evident că m-am panicat din cale afară, nu-mi venea să cred. Tot ce puteam să spun era 'Oh my God, Roger Federer îmi știe și îmi pronunță numele!' Toate astea s-au întâmplat într-o zi de luni, iar zborul meu către Londra (eu trăiesc în State) era joia – nici n-am avut timp să realizez prea bine ce se întâmplă. Dar apoi am aflat că, de fapt, ESPN făcea un material despre dorința mea, care o să intre pe post în august 🙂 În fine, și ajungem la Londra și chiar a doua zi l-am întâlnit! Întâi am mers la Nike, locul de unde jucătorii își iau echipamentul și toate cele, și mi-au dat o mulțime de bunătăți, toate albe, că era Wimbledon, deh. Apoi am mers la All England Club unde urma să-l întâlnesc. Așteptam acolo unde jucătorii își petrec timpul, mănâncă și stau împreună. Însă tipul de la ESPN mi-a spus că s-ar putea să nu-l mai pot vedea în acea zi, pentru că programul se tot schimbă din diverse motive. Așa că nu mă mai așteptam la nimic, stăteam acolo și mă uitam la cineva antrenându-se, când cineva îmi strigă numele. M-am întors și era ÎNSUȘI ROGER FEDERER! Vine la mine, mă ia în brațe și mă pupă pe obraji, apoi se așează lângă mine și începe să vorbească foarte natural. Făceam eforturi mari să nu mă pierd cu firea, eram complet panicată, heh. Am vorbit preț de un sfert de oră (iar ulterior mi s-a spus că nu ăsta era planul, că el trebuia doar să vină și să mă salute și atât, apoi să plece la antrenament, dar el a stat atât de mult cu mine și am vorbit!).

După toată discuția, el s-a dus la antrenament, dar mi-a spus înainte de a pleca să mă duc să mă schimb, deoarece o să mă invite să îi urmăresc antrenamentul, iar după ce se termină, poate vom schimba câteva mingi. Mi-a spus că va trimite pe cineva să mă aducă pe teren, întrucât nimeni n-are voie să intre pe teren, în afara jucătorilor și antrenorilor. Așa că m-am schimbat și așteptam din nou acolo, când aud iar pe cineva strigându-mi numele și, incredibil, era Paul Annacone. Nu-mi venea să cred: deci Roger l-a trimis pe Paul Annacone să mă aducă pe mine, cam cum vine asta! Așa că am intrat pe teren, și mi-au fost prezentați Severin (n.r. Luthi, co-antrenorul lui Federer) și Stephane (n.r. Vivier, trainerul lui Federer) și am început să privesc antrenamentul lui Fed cu Hewitt (alte !!!). După ce s-a terminat antrenamentul, mi-a spus că putem să dăm câteva schimburi, moment în care Severin zice: Dar n-are rachetă, la care Roger, prompt: Păi poate să folosească una de-a mea. Așa că merge pe bancă și îmi dă una dintre rachetele lui Wilson ca să joc tenis cu el. Eram foarte speriată, nu e ca și cum sunt extraordinară la tenis, joc destul de bine, dar nimic ieșit din comun. Și chiar dacă aș fi fost extraordinară, era însuși Roger Federer (n.r. textul original, mult mai savuros: it was the freaking Roger Federer!) cel cu care jucam. Dar Paul și Roger mi-au zis să stau liniștită, să nu mă sperii. Era așa de drăguț cu mine! Așa că am lovit pentru o vreme, apoi mi-a zis să urc la fileu, să exersăm voleul. Paul mi-a spus să nu mă las impresionată de Federer la fileu, pentru că totul e doar presiune, nu e chiar atât de bun 🙂 Apoi a servit, și, Doamne, cât de repede mi s-a părut că vine mingea, și nici măcar nu a servit full-power. După toate astea, ne-am salutat la fileu și m-a pupat iar. Apoi am ieșit împreună și am mers pe alt teren, unde urma să se mai antreneze în continuare cu Hewitt. Am urmărit și al doilea antrenament, după care Roger vine la mine și-mi zice: Cam așa arată o zi pentru mine. Am mai vorbit diverse, apoi îmi zice „ne vedem duminică! (era vineri)”. În gândul meu, Doamne, nu îmi vine să cred, deci o să-l văd din nou?

Duminică, echipa ESPN mi-a spus că o să fac un fel de tur al complexului de la Wimbledon. Eram foarte bucuroasă, deși mai făcusem unul când am venit la Londra în vacanță. Dar când așteptam să începem turul, mi se spune că însoțitorii mei vor fi Roger Federer și Chairman-ul Wimbledon! Deja nu mai știam ce să mai zic. Așa că m-au plimbat prin tot complexul, am mers inclusiv pe drumul pe care îl fac jucătorii dinspre vestiare spre Centre Court, apoi am intrat chiar pe Centre Court, cu Roger și omul numărul 1 din structura Wimbledon pe post de ghizii mei personali. Când am plecat de pe Central, mi s-a spus că Roger trebuie să plece un pic mai devreme, pentru că are conferința de presă, dar înainte de a pleca, l-a rugat pe însuși responsabilul de terenuri de la Wimbledon să mă lase pe teren. Cu alte cuvinte, am călcat chiar pe iarba de pe Central, grație lui Roger. În timp ce mă plimbam, managerul lui Fed o întreabă pe fata de la ESPN dacă suntem gata, pentru că Roger așteaptă după mine ca să-și înceapă conferința de presă (!!!). Surprizele nu mai conteneau. OMG, he is perfect! Așa că am mers și la conferința de presă, am văzut totul, iar la final, Roger vine și-mi zice: „Ți-a plăcut cum mă mănânca presa de viu?” A fost atât de amuzant și de simpatic.

După toate astea, oamenii de la ESPN m-au dus la Players Lounge, unde Roger urma să semneze câteva materiale promoționale pentru mine după ce termina cu interviurile (avea o groază programate) și după ce primea un premiu (știți voi, lucruri obișnuite la el). A fost grozav cât am așteptat, pentru că am văzut atât de mulți alți jucători. Tsonga a venit să ceară un scaun de la masa noastră. I-am văzut pe Murray, pe Rafa, pe Haas, pe Ferrer, pe Benneteau, pe Tipsarevic, pe Serena, pe Wozniacki, pe Radwanska, pe Lisicki și mulți alții. Erau atât de aproape cu toții, parcă eram într-un rai al tenisului. Între timp, Roger a terminat cu interviurile și a venit la masă cu noi. Aveam atâtea lucruri pe care le adusesem ca să le semneze, dar mi-am dat seama că e ocupat, așa că nu i-am dat decât patru poze (câte una pentru fiecare din familia mea), 4 hârtii albe și geanta mea de tenis. Incredibil, dar chiar a scris câte un mesaj pe fiecare dintre ele. Iar pe a mea a scris mai mult, inclusiv un Happy Birthday! (Nu v-am spus: împlineam 18 ani) Când a terminat, m-a întrebat: Astea-s toate? Am zis Da, dar nu m-a crezut: „Ești sigură? Să nu-ți fie rușine să-mi zici dacă mai ai”. Era incredibil de bun cu mine, incredibil. Așa că i-am dat restul lucrurilor, și stăteam acolo și semna, râdeam și vorbeam. Dar managerul lui le-a spus celor de la ESPN că Fed trebuia să meargă să servească prânzul, iar Roger probabil că știa asta, dar ar fi stat acolo cât mai mult, doar ca să vorbim. Sigur ar mai fi stat, dar cei de la ESPN au început să dea semne să închidem până nu se supăra managerul lui pe ei. Așa că Fed s-a dus și a îmbrățișat-o pe mama, apoi pe tata și pe sora mea, și apoi a venit rândul meu. Mi-a spus că știe povestea mea, știe că am trecut prin atât de multe lucruri rele și mi-a dat o îmbrățișare atât de strânsă încât am început să plâng, pur și simplu, pe umărul lui. Era atât de înduioșat! Apoi i-am dat drumul, încă mai suspinam, m-am întors către el și mi s-a părut că și el lăcrima. I-am mulțumit mult pentru tot, apoi a plecat”. 

| Sursă text și foto