Povestea treizecizero.ro

Unul dintre comentariile de pe site sună așa: „Tenisul e o Sahara, jucătorii de tenis sunt nişte tuaregi, iar finalele turneelor nişte oaze în deşert”. Sugestivă comparaţia, eu aş duce-o şi mai departe: şi noi, fanii tenisului, tot un fel de tuaregi călători prin deşert suntem. Sportul şi presa sportivă românească nu sunt decât două dintre domeniile în care se manifestă deşertificarea galopantă care cuprinde România. (Să vă pun o întrebare: în afară de treizecizero.ro, ce site-uri româneşti de tenis cu conţinut editorial original mai consultaţi?)

Nu-s nişte vremuri grozave pentru ţara asta. Dar când au fost? Dacă vreţi o lectură scurtă, la obiect şi care să vă deschidă ochii asupra a cine suntem ca popor, de unde venim şi de ce ne tot poticnim de la daci şi romani încoace, vă recomand această carte de o seară: “De ce este România altfel?” de reputatul istoric Lucian Boia.  N-are legătură neapărat cu tenisul, dar are legătură cu noi, românii. Şi cu felul în care facem lucrurile. Toate lucrurile. De la cum ne organizăm instituţiile, cum ne comportăm, cum vorbim şi cum ne ţinem de cuvânt (sau nu). Autorul listează motive întemeiate pentru toate neajunsurile noastre: motive istorice, economice, sociale, politice, culturale.

Dar. Au trecut 23 de ani de când suntem liberi să ne mişcăm prin lume, să citim ce vrem, să învăţăm, să vorbim cu cine vrem în ce limbi vrem, să avem iniţiative, să ne asociem între noi, să avem idei şi să ne dezvoltăm în ce direcţie dorim. 23 de ani. O viaţă de om tânăr. Şi majoritatea românilor îşi frâng în continuare mâinile exasperaţi sau emigrează. Nu-i nimic în neregulă nici cu una nici cu cealaltă, doar că niciuna nu e o soluţie care să îmbunătăţească ceva pe termen lung. Prima este de fapt aşteptarea rezolvării problemelor de către altcineva („autorităţi” sau „foruri”), a doua e o soluţie de retragere, asemănătoare cu prâjolitul lanurilor şi otrăvitul fântânilor.

Realitatea este că „forurile” şi „autorităţile” româneşti nu mai au autoritate: de la guvern până la Poşta Română şi CFR, de la spitale şi Administraţia Financiară până la o mare parte a presei-establishment, avem de a face cu nişte cochilii supradimensionate, depăşite şi incapabile, care mai mult te încurcă decât te ajută. Realitatea e că majoritatea românilor se roagă să nu aibă de a face cu ele şi acolo unde pot, le evită cu străşnicie. Cât despre emigrat, problema este că  odată ce ai emigrat nu dispar ca şterse cu buretele amintirile, moştenirea sufletească, mâncarea şi muzica, limba şi cultura. Rămâi tot român chiar şi după ce emigrezi, de obicei un român cam trist şi nostalgic.

Vestea proastă este deci că ţara e într-o criză a competenţei organizate. Oameni competenţi există, dar sunt răspândiţi pe te miri unde, solitari ca Don Quijote, făcând fiecare ce poate şi închipuindu-şi că e singur în acest deşert fără oaze.  Vestea bună este că există soluţii. În acest secol 21 avem două instrumente pe care înaintaşii noştri din alte secole nu le-au avut: tehnologia şi libertatea. Putem comunica doar ridicând efectiv un deget. Putem citi, scrie, trimite contracte, vinde şi cumpăra, schimba opinii cu oameni de pe cealaltă parte a planetei. Ne putem coagula mai uşor decât pe vremea porumbeilor călători, a telegrafului sau a scrisorilor din perioada comunistă, care ajungeau deja deschise la destinatar. Iar cuvintele şi ideile sunt scânteia iniţială necesară oricărui proiect care vrea să se întrupeze. Aşa a început şi povestea Treizecizero: cu revolta lui Adrian provocată de insuficienţa presei sportive existente, revoltă materializată în acest site, şi cu un blog de tenis/pagină de facebook făcute de mine din pasiune. Şi când revolta şi pasiunea se întâlnesc şi încep să schimbe mailuri, se întâmplă de obicei lucruri interesante.

O caravană alcătuită din doi oameni

Şi eu, şi Adrian am lucrat/lucrăm în „instituţii”, în „establishment”, şi avem prieteni şi cunoscuţi răspândiţi prin administraţia de stat şi multinaţionale. Adrian a stat în tranşeele presei româneşti mai mult de 10 ani: a început cu fotbalul, a trecut la presa generalistă, apoi a trecut la presa online. A lucrat în trusturi mai mari, mai mici. A prins şi perioada „de aur” a presei, când se scria consistent şi lumea cumpăra ziare. A prins şi epoca recentă a tabloidizării galopante, unde „ştire” înseamnă un titlu, o poză şi o inepţie răutăcioasă scrisă sub poză. A plecat pentru că şi-a dat seama că e o cauză pierdută şi direcţia în care se îndreaptă toată turma nu e o direcţie sănătoasă.

Eu sunt trainer de limba engleză la o corporaţie americană care face de la aparate de aer conditionat până la motoare de nave spaţiale. Această corporaţie are o fabrică în Bucureşti care este cea mai performantă în categoria ei la nivel mondial, şi unde toţi angajaţii sunt români. Legătura mea cu tenisul este că am jucat în copilărie la Târgovişte, dar am renunţat pentru că şcoala a avut întâietate. Am terminat engleză-română la Universitatea Bucureşti când încă nu devenise o maşină de făcut bani şi diplome şi am avut noroc să prind nişte profesori buni pe ici pe colo. Dar în principal am avut singură curiozitatea de a explora: cărţi, locuri, evenimente, muzică, oameni, conferinţe, călătorii. Asta cred că lipseşte multora dintre noi: spiritul aventurii, al explorării curioase (atât fizice cât şi metafizice), fără să aştepţi să te ia cineva de mânuţă şi să te treacă strada. Odată ce ai curajul să ieşi din zona ta de confort, o să ai surpriza să descoperi o grămadă de spirite înrudite, „exploratori” porniţi şi ei pe acelaşi drum: să descopere lumea şi în acelaşi timp, pe ei înşişi.

Cum începi explorarea? Pui o întrebare

Pe 11 februarie 2012 am găsit în inbox următorul mesaj:

„Buna,

Adrian – Treizecizero.ro here.

Cum se face ca nu scrii mai mult? Adica si pe blog, nu numai pe FB? Eram curios. Thx”

A doua zi a avut loc următorul dialog:

“Bună Adrian,

Cred c-am făcut blogul ca să comunic cu oamenii despre tenis, şi asta se face mai usor pe fb. Oamenii postează mai usor un comment pe fb decât pe un blog. Apoi, stilul meu este destul de familiar şi laconic. Numai bun pt status updates, nu? 🙂

Şi-n plus, sunt leneşă 🙂

Astea-s toate motive foarte valide, nu? Dar

De fapt cred că adevăratul motiv este că mă uit la tenis ca să învăţ ceva despre natura umană, şi implicit, despre mine, din lupta dintre cei doi jucători. Şi nu toate meciurile/jucătorii mă învaţă ceva, ca să mă inspire să scriu ceva.

Camelia”
“I see. Pai, daca ai vreodata chef sa scrii despre ceva ce te inspira atat de mult incat simti ca facebook-ul e prea mic, si vrei sa apara undeva, stiu eu un site de tenis care s-ar bucura 🙂

Îmi plac unghiurile din care abordezi tu lucrurile, am fost jurnalist si mi-a ajuns, incerc sa scriu cat mai altfel si cat mai non-boring permite momentul si subiectul, si cred ca stilurile noastre sunt complementare. 

Vreau un site cu un cuvant de spus, la propriu si la figurat, unde atmosfera sa fie ca la un meci bun din sferturile Roland Garros: finalul turneului e inca departe, totul se joaca atunci, dramatism, spectacol, plus relaxarea aia pe care o ai cand stai si te uiti la un meci bun 🙂

Adrian Toca”

 

Următorul mesaj, pe care l-am trimis pe 14 februarie, conţinea ataşat un text despre Andy Murray. Răspunsul lui Adrian:

I’ll take that as a “Yes” 🙂 Cum vrei sa te semnez?

 

Şi gata. De pe 11 pe 14 februarie eram deja sus pe cămilă, înarmată cu un laptop şi un abonament la Eurosportplayer, uitându-mă la un imens deşert care mi se întindea în faţă şi sperând că e plin de oaze ascunse.

Călătoria

a fost ca orice călătorie, fascinantă şi enervantă, grea şi uşoară, teribilă şi incitantă. A necesitat în primul rând ajustări exterioare: mi-am dat peste cap somnul şi programul cu diferenţele de fus orar pe care se desfăşurau meciurile. Eram deja branşată la tot ce se scria în presa anglo-americană: de la site-uri serioase gen ESPN, Sports Illustrated şi tennis.com până la bloguri şi frivolele twitter, facebook şi tumblr, dar acum mi-am aruncat năvodul până în cele mai obscure cotloane ale internetului. Mi-am luat smartphone şi am descărcat n app-uri cu scoruri, statistici, ştiri. Am început să regret că nu vorbesc spaniola, ca să înţeleg singură interviurile lui Tio Toni, fără s-o mai bat la cap pe soră-mea să mi le rezume. Am obligat-o pe mama să-şi scoată de la naftalină rusa învăţată la facultate şi să-mi traducă articole despre Marat Safin. Am instruit toată familia şi reţeaua de prieteni despre motivele pentru care pierde Federer la Nadal şi Nadal la Djokovic. Mi-am modificat vacanţa de vară ca să pot să acopăr BCR Open. Am întârziat la serviciu ca să termin de scris articole. Am schimbat sute de mailuri şi am stat până noaptea târziu pe Google chat cu Adrian comentând meciuri şi punând la cale articole şi strategii, schimbând opinii despre eventuale subiecte, jucători, turnee, colaboratori, într-un cuvânt, făcând Hist30ry 🙂

La fel de interesante au fost ajustările interioare: am învăţat să am curajul propriilor convingeri şi să-mi asum responsabilitatea pentru ce scriu, în primul rând semnând cu numele real şi apoi răspunzând calm şi nepanicându-mă când lumea mă mai critica în comentarii. Am învăţat să mă gândesc de două ori înainte să mă avânt într-o direcţie sau alta, şi am învăţat să cred în competenţa mea de comentator al acestui sport (deşi mă mai apucă aşa, o uşoară senzaţie de ameţeală când îmi aduc aminte că suntem citiţi şi de jucătorii înşişi – Horia, Alex, sunt mare fană, să ştiţi!)

Am învăţat cu alte cuvinte ceea ce majoritatea românilor trebuie să înveţe: să nu mai aştepte „aprobare de sus” (sus-ul ăsta este din păcate destul de jos în zilele noastre) şi să devină ei înşişi o autoritate, propria lor autoritate în domeniul pe care şi-l aleg. Să ia lucrul care le place cel mai mult pe lumea asta, să muncească la el, să devină competenţi şi apoi să-şi asume responsabilitatea de a clădi ceva cu această competenţă, oricât de mic, dar concret şi vizibil. A trecut timpul “autorităţilor” şi “forurilor” care monopolizau accesul şi expunerea. Tehnologia şi internetul au schimbat lucrurile. Acum, tot ce ne mai opreşte să ne facem auzită vocea sunt propriile noastre limite.

Nu e uşor

să faci un pas în faţă şi să te apuci să zici: “Ascultaţi-mă pe mine, eu am ceva important/interesant/valoros de spus/făcut”. În primul rând chiar trebuie să ai ceva important/interesant/valoros de spus/făcut. Apoi trebuie să ai curaj. Dar curajul se şi creează pe parcurs, creşte şi este alimentat de întâlnirile şi feedback-ul oamenilor care-ţi ies în cale. „Sari, şi plasa de siguranţă va apărea de la sine”. Ca-n basme, în orice călătorie apar oprelişti, dar apar şi „ajutoare”. Iar ajutoarele noastre aţi fost în primul rând voi, mai întâi câteva zeci, apoi sute, apoi câteva mii de oameni care citesc, şi apoi comentează, dezbat şi se contrazic pe Treizecizero. Toate în numele unui sport care ne place tocmai pentru că întrupează într-un fel foarte concret şi vizibil acele valori vechi de mii de ani care ţin laolaltă lumea şi sufletul omenesc: curajul, adevărul şi munca.

V-aţi întrebat vreodată de ce vă plac atât de mult Federer, Nadal, Djokovic, Roddick, Sampras, Clijsters, Graf et co? Pentru că ei sunt exemplul viu că „se poate”. Se poate să ai succes, să te realizezi, să fii „cineva” contribuind cu ceva de calitate la lumea asta, dând ceva înapoi, nu numai luând cu ambele mâini. În toate interviurile acestor jucători de naţionalităţi, vârste şi culturi diferite, apar aceleaşi cuvinte: „work hard”, „improve”, „fight”, „accept the pain”, „try your best” „trust yourself” şi mai ales „love what you do”. Sunt atitudinile care au împins în fond umanitatea înainte şi care sunt prezente în fiecare dintre noi, pentru că altfel nu am fi atât de impresionaţi şi mişcaţi şi uimiţi şi inspiraţi atunci când le vedem exprimate într-un meci de tenis.

Lucrurile bune sunt ca un magnet

Atrag oamenii. Bine, şi lucrurile rele atrag ca un magnet, dar spre deosebire de cele bune, ele nu te şi hrănesc pe termen lung. Lucrurile bune, făcute fără aere de superioritate, au avantajul de a-i inspira și pe alții, creează un fel de undă care se propagă, un fel de „avalanşă” bună. Mai ales lucrurile bune care devin o „platformă”, care pot să atragă şi să promoveze alţi oameni. Şi dacă platforma asta, de orice fel ar fi ea şi din orice domeniu, prinde greutate şi viteză, poate să formeze opinii, să educe, să ridice nivelul şi pretenţiile, să influenţeze lumea din jur. Devine o autoritate, dar nu una găunoasă, bazată pe nimic, cum sunt atâtea azi, ci una autentică, bazată pe un conţinut de calitate. Şi conţinutul sunt tot timpul oamenii. Tot timpul. „Build it and they will come” „Construieşte-o şi vor veni”. E adevărat.  Noi am construit site-ul acesta platformă şi ne-am apucat să scriem cu onestitate şi consecvenţă. Şi voi aţi venit, aţi văzut, aţi apreciat şi aţi început să puneţi şi voi umărul, pornind discuţii, punând link-uri şi oferindu-ne nu odată idei şi material pentru articole. Colaboratorii mai noi, Codruţ şi Dana Maria, au venit tot ca mine: mai întâi cititori, apoi comentatori şi acum contributori. Iar platforma e deschisă în continuare. Criteriul e unul singur: calitatea.

Bun, deci iată-ne acum. A trecut aproape un an. Nu suntem încă în sfertul de Roland Garros preconizat de Adrian în mailul lui către mine, dar aş zice că am câştigat calificările şi suntem pe tabloul principal. Sperăm să câştigăm turul întâi odată cu noua versiune îmbunătăţită a site-ului, care va avea lansarea în perioada Australian Open. Şi după ce ne odihnim în această oază a sărbătorilor de iarnă, vom porni din nou la drum, pe cămilele upgradate şi inscripţionate cu logo-ul Treizecizero [ sperăm să avem şi buget de publicitate 🙂 ] prin deşertul cel promiţător. Diferenţa faţă de februarie trecut este că acum nu mai suntem o caravană făcută din doi oameni, ci mult mai mulţi.

Vă mulţumim deci tuturor, vă urăm toate cele bune de Crăciun şi Anul Nou şi să ne vedem sănătoşi şi voioşi în sezonul 2013, echipaţi cu geanta cu rachete sau laptopuri, loţiune de soare şi o doză sănătoasă de curaj, adevăr şi muncă. Vamos, Allez, Come on şi, nu în ultimul rând, Haide!