Patricia e la răscruce. Cum gândește și se vede pe sine Patricia Țig, jucătoarea cu tenisul de viitor, dar încă neaccesat

Articolul a apărut în revista 30-0 Pe Curat, Ediția 2017; îl oferim cadou tuturor cititorilor 30-0.

Dacă vrei să citești și alte asemenea articole și vrei să susții 30-0, ia-ți unul dintre abonamentele 30-0+ și beneficiezi de conținut exclusiv și alte beneficii și surprize pregătite abonaților.

*

Fotoliile din zona de presă a Centrului Media de la Roland Garros sunt mari, încăpătoare, zgomotoase și martore la multe dileme existențiale, la bucurii și tristeți. Acolo au loc interviurile făcute pe fugă. E un furnicar, un Turn Babel cu multe cabluri, în care se vorbește de la chineză la slovacă, de la rusă la flamandă.

Patricia Țig stă într-unul, aproape înghițită de fotoliul imens și gălăgios. E echipată ca pe teren, mușchii sunt calzi încă, pentru că abia ce a încheiat meciul. Adrenalina tot mai pompează, iar contrastul cu aerul rece și forfota impersonală din jur nu-i de natură să-i calmeze stările. E apăsată. Deși neantrenată și departe de nivelul ei maxim, fizic și tehnic, a stat în puncte cu adversara ei din turul întâi, rusoaica Pavlyuchenkova, dar până la urmă durerile au năpădit-o. Își stăpânește cu ceva dificultate lacrimile atunci când explică sursa problemelor ei recente de sănătate. Apoi, la finalul discuției, dă să se ridice, însă, la jumătatea drumului, rămâne așa, înțepenită și blocată de spate. Fata de douăzeci și ceva de ani arată, pentru un moment, ca o persoană apăsată de ani. Cu o mână se ține de un braț al fotoliului, pe cealaltă o duce instinctiv, dar în zadar, către spate, însoțind arcul desenat în aer cu un icnet surd de durere. Fața-i trădează un amestec de chin, jenă și dezolare față de postura în care e pusă.

Rămânem așa, nemișcați preț de câteva secunde, într-un sincron al tăcerii. Sportivul – încremenit; jurnalistul – martor mut la una dintre acele secvențe pe care tabăra din partea asta a ecranului, care-l cuprinde și pe el, nu le vede aproape niciodată pe viu și, în mod cert, nu atât de aproape. O atletă tânără, abia la începutul drumului în sport, contorsionată de durere după un meci de tenis.

*

Patricia Țig se confruntă cu asemenea dureri de ceva vreme și a învățat, vrând-nevrând, să trăiască cu ele. În ultimele luni, necazurile de sănătate au fost, parcă, mai numeroase, iar cariera ei a trebuit să-și caute cumva drumul printre ele, ca un pârâu șovăielnic și firav, care sapă pe unde-i permit pietrele muntelui. Patricia iubește muntele, îi place humusul din Dubai și urăște aglomerațiile urbane. E dezinvoltă, e curajoasă, are opinii puternice și nu se sfiește să și le argumenteze clar și apăsat. E tânără și ar vrea, peste toate, să poată juca fără dureri. Să afle singură – așa cum, într-o oarecare măsură, a și ajuns până aici – de ce este în stare. Deocamdată, însă, învață să aibă răbdare și privește la ce-ar putea fi. Nu știe cât de bună poate deveni, însă tot ce vrea e să ajungă să afle.

Lucrurile n-au fost tot timpul așa. Anul acesta, ce-i drept, Patricia abia dacă a adunat o lună de circuit așa cum se cuvine, cu antrenamente și turnee. Când a putut juca, s-a simțit. A câștigat patru meciuri la rând și a ajuns până în turul trei la Miami, unde a pierdut la experimentata Venus Williams; anterior, o bătuse pe Kristina Mladenovic, una dintre revelațiile sezonului. În rest, n-a apucat să stea pe teren prea mult. Intersezonul l-a cam ratat, din cauza unei intervenții la nas menită să-i rezolve problemele de respirație, iar lipsa de pregătire s-a simțit în primele turnee ale anului. Apoi, după Miami au reapărut problemele la genunchi, care se manifestaseră încă din toamna trecută. A mai jucat două turnee, la Monterrey și Bogota, dar la ambele mai mult s-a chinuit. După ce a pierdut la Bogota, a decis împreună cu antrenorul ei, Răzvan Sabău, să ia o pauză și să se trateze corespunzător. La Roland Garros a încercat din nou; așa cum a putut, a intrat pe teren contra Pavlyuchenkovei. A simțit că, deși nepregătită cum ar fi trebuit, poate oricum juca cu rusoaica. N-a putut, însă, câștiga duelul cu propriul ei corp și a trebuit să se retragă. S-a întors la tratament și acum încearcă să revină mai puternică, atunci când se va înzdrăveni.

În iulie, Patricia împlinește 23 de ani, ceea ce înseamnă că este, la cum merg lucrurile în tenisul zilelor noastre, încă în prima treime a carierei. Jucătoarele moderne intră în perioada de prime, adică acea combinație de formă fizică ideală, maturitate emoțională și sportivă, abia după 24, uneori chiar la 25 de ani. De acolo și până la 30 de ani ar trebui să fie vârful. Patricia mai are mult timp la dispoziție, deci teoretic n-are motive să se panicheze, să se grăbească. Își poate acorda timp și răbdare ca să poată reveni puternică pe teren și să-și pună în valoare potențialul pe care destui specialiști și fani i l-au întrezărit.

*

Patricia e în preajma tenisului mare din 2015, când fanii au descoperit-o la București, la BRD Bucharest Open, unde a și debutat oficial în circuitul WTA, cu o victorie. A venit imediat după în studioul Treizecizero de la Arene, unde și noi ne făceam debutul în transmisii live. Patricia a mers apoi până în finală în turneul de dublu, alături de Andreea Mitu, și a mai venit o dată la noi în emisiune, de astă dată cu trofeul de finalistă. În ambele ocazii a ieșit în evidență cu discursul ei proaspăt și diferit, dar impactul real asupra noastră l-a făcut pe terenurile de antrenament și în meciuri; rând pe rând, a atras atenția fiecărui membru al echipei editoriale. Andrei a fost primul care i-a semnalat loviturile, iar eu și Camelia ne-am asumat, mai în glumă, mai în serios, un pariu cu cititorii noștri, credința noastră fiind că Patricia va ajunge la un moment dat în Top 10.

În toamna aceluiași an, Pati a dat primele semne că ideea nu ar fi tocmai trăsnită: a câștigat cinci meciuri la rând la Tashkent, ultimul chiar cu aceeași Pavlyuchenkova (6-3, 6-2, semn că realmente putea să joace cu mai titrata rusoaică) și a ajuns în prima finală a carierei. A pierdut-o în trei seturi cu Margarita Gasparyan, care a negociat mai bine miza întâlnirii, dar Pati dăduse deja un prim semn că e pe cale să apară.

Al doilea, chiar mai puternic, l-a dat în primăvara anului următor, pe o scenă mult mai mare, la Madrid. Un turneu în care patru românce ajungeau spectaculos în sferturi, atrăgând atenția presei internaționale prin efortul de grup; dintre ele, cea mai surprinzătoare apariție era a Patriciei. După două victorii în calificări, ea le-a bătut, pe rând, pe Daria Kasatkina, Sloane Stephens și Madison Keys, înainte de a ceda cu experimentata Sam Stosur. A fost o serie care a smuls exclamații de mirare și încântare din țară. În sfârșit, publicul larg afla de Patricia și începea să-i suspecteze potențialul. A încheiat anul cu o semifinală la Seul și o finală la challengerul de la Shenzhen. Obiectivul ei mai vechi, acela de a intra în Top 100, era în același timp atins și învechit. Deja fanii sperau la mai mult.

*

Ne-am întâlnit în București, puțin înainte ca turneul de la Madrid, ediția 2017, să pornească. În loc să fie acolo, Patricia stă într-un alt fotoliu, de astă dată mult mai relaxată și-mi râde când aduc vorba despre turneu. “Nu-mi mai zice și tu!”, spune, cu un aer ca și cum ar vrea, totuși, să vorbească despre el. Ar vrea, evident, să fie pe teren, nu aici.

Pati nu s-a antrenat în zilele precedente discuției, dar își comandă humus, o salată, un croissant, o prăjitură și un ceai, toate deodată. Se înconjoară de farfuriuțe, sub privirile ușor disperate ale băiatului de la casă, clar nefamiliarizat cu porțiile de sportiv, și până să încep eu cu întrebările, are propria ei listă. Cum merge site-ul? De când scrii despre tenis? De când ești în București? Cum e la turnee din perspectiva jurnaliștilor? Ai apucat să vezi orașele în care ai mers la turnee?

Și ea s-a gândit că i-ar plăcea să locuiască la Melbourne, e orașul ei preferat. Chiar dacă uneori diferențele de temperatură sunt foarte mari de la o zi la alta. În schimb, e dezamăgită de turneele din SUA. De New York nici nu mai zice. Da, orașul are farmec, recunoaște, dar cum nu suportă aglomerația, n-ar putea trăi acolo. Indian Wells e pe gustul ei, pentru că e foarte liniștit și o amuză bătrânii care se uită mirați că te-ai îmbrăcat în pantaloni scurți pe stradă.

Nu-i place la francezi, încă mai simte că vrea să plece repede de la competițiile jucate acolo. Oarecum e o legătură între cum percepe un oraș și cât de bine joacă acolo. În plus, contează și vremea. I-ar fi plăcut Praga, dar nu se descurcă prea bine când este frig. Începe să o doară spatele și nu se mai poate mișca. Preferă mai degrabă să fie extrem de cald, cum a fost la Baku, unde s-a prăjit, dar n-a deranjat-o.

Durerile de la spate apar pentru că Patricia are coloana foarte tasată. “Spațiile intervertebrale care ar trebui să fie egale, sunt foarte mici, e aproape vertebră pe vertebră, pe partea cealaltă sunt mai mari decât e nevoie și aproape toată coloana e așa. Și când am dureri de spate e groaznic, abia pot să merg, nu pot să mă leg la șireturi, nu pot să mă aplec, nu pot să fac nimic.”

Durerile astea nu se pot rezolva decât cu exerciții și pauză, iar durata ei depinde. Uneori, poate să stea o săptămână și să nu-i treacă, alteori e suficientă o zi și se rezolvă. Își amintește de zborul de la Baku către casă, care a fost un chin. N-a putut să stea jos de dureri de spate. “Era și noapte, am crezut că înnebunesc. Eu de obicei suport bine, dar am început să plâng, pentru că nu mai puteam, pur și simplu. Da, deci e complicat“, conchide ea, și-și amintește despre cum toamna trecută, după sfertul jucat la Seul, a rămas înțepenită o jumătate de oră pe masa de tratament din vestiar.

Afară de spate? Mai bine să dăm la o parte încă de la început toate veștile proaste. Patricia oftează, se uită-n ceai, apoi pe geam, și începe. S-a operat în decembrie la nas, dar încă nu e prea bine, tot mai respiră cu dificultăți. A mai avut problemele știute la cot, au încurcat-o anul trecut. Iar după Miami s-a ales cu “o nenorocire la genunchi”, care i-a impus pauza forțată de acum. “Am o fractură la ceea ce se cheamă platou median tibian”, explică ea. “Mă va ține încă… nu știu cât timp pe tușă. Cică se întâmplă numai la motocicliști. Am avut ‘noroc’”, spune ea, iar tăcerea se lasă câteva secunde, invariabil.

A simțit prima dată dureri anul trecut, la US Open, după ce stătuse, din cauza cotului, aproape două luni. Cu două zile înainte de meci, a simțit că trosnește genunchiul când mergea. Apoi totul a fost bine, până primăvara asta, după Miami, când la antrenament a simțit o durere în mijlocul rotulei, “așa, scârțâită”. A urmat un șir de zile în care durerea ba o lăsa, ba o lua din nou. A făcut recuperare, s-a simțit cât de cât bine pentru Monterrey, dar după meciul de acolo au luat-o iar durerile. La Bogota, următorul popas, a făcut un RMN și l-a trimis acasă, la Brașov, pentru interpretări. I s-a spus că genunchiul e inflamat, așa că a decis să aștepte, în speranța că inflamația se va retrage, și să joace. A dus meciul, deși neantrenată, iar după ce a pierdut, a plecat în Suedia, în vizită la o verișoară. Alternanța zile bune – zile rele a continuat. De probă, a făcut 300 de genuflexiuni într-o zi fără să simtă nici măcar o jenă. Toate bune, până la un antrenament ușor în Brașov, de reintrare în ritm, la capătul căruia genunchiul i s-a umflat ca niciodată. Doi doctori i-au confirmat că e fractură, unul i-a zis că-s doar mici inflamații.

“Va trebui să stau acum. Vine os, menisc și os deasupra. E cumva fisurat undeva aici, iar aici e ciupit”, arată Patricia, preocupată. “Ca și cum s-a desprins o bucățică de os. Mă gândesc să nu risc și meniscul. O să stau cât e nevoie, iar când nu va mai fi inflamație, mă apuc de injecții cu plasmă. Se simte inflamația când pui mâna.”

De fiecare dată când a fost un lucru bun, a trebuit să vină o nenorocire, spune ea și mai trage adânc aer în piept. “Când a fost Baku, ți-am zis, spatele. Anul trecut, după Madrid, nu am putut să dorm o săptămână. Nu știu de ce. Eram atât de obosită, că… După aia du-te și joacă la Roland Garros, în calificări. Am avut șansa mea acolo, dar s-a dus și aia. Știi care e faza? Lumea zice: vai, Patricia Țig nu are continuitate, nu știu ce. Băi, da, dar se întâmplă chestii pe care oamenii nu le știu. Poate și eu aș spune, ‘wow, uite ce rezultate a făcut la Madrid, iar pe urmă pierde în calificări la RG.’ Dar cumva zici fără să știi ce s-a întâmplat în perioada aia, de fapt.”

Patricia nu e obișnuită să aibă răbdare, ca atare, experiența de acum e foarte complicată pentru ea. “E foarte frustrant. Trebuie să am răbdare, știu, dar nu știu câtă răbdare pot să mai am. Eu sunt foarte impulsivă. Nu îmi place să aștept pentru ceva. Urăsc. Adică ori vine, ori nu mai vine. Poate că și asta e o lecție, să mă învețe că trebuie să am răbdare și mai știu eu ce lecții mai trebuie să primesc.”

Ar încălzi-o cu ceva ideea că poate o așteaptă ceva mai bun dincolo de tot calvarul pe care îl suportă acum? “Da, m-am gândit la asta. Cum ți-am zis și în Australia, trebuie să schimb mai multe chestii. Cam la asta mă refeream atunci, la răbdare.”

*

În Australia, după ce a pierdut la scor, nepregătită fiind, în primul tur, Patricia făcuse, într-adevăr, o serie de declarații din acelea revelatoare pentru mindset-ul ei. Stilul ei e să vorbească direct, să nu ascundă nimic sub preș, chiar și dacă e mai puțin flatant, fie pentru partenerul ei de discuție, fie chiar pentru ea. Aerul copilăresc o ajută să îndulcească mesajul.

“Eu trebuie să mă schimb”, spunea atunci. “Dacă rămân așa, cred că mi-am dovedit de nu știu câte ori că nu e nicio șansă. Adică da, sunt două, trei, patru, cinci turnee pe an unde joc bine, pentru că, na, se leagă jocul după atâtea luni de muncă. Dar cu atâta lucru rămâi în jurul locului 100. Pentru mai mult, ai nevoie de mai mult. Eu trebuie să găsesc soluția”, spunea la Melbourne. “Și trebuie să-mi dovedesc mie. Chiar dacă dovedesc oamenilor ceva, e egal cu zero, că dacă n-am eu încredere în mine, tot degeaba. Mai trebuie să aflu și cum să fac asta.”

Patricia nu e primul sportiv care gândește și vorbește așa. În general, auzi acest tip de discurs de la sportivii care știu că au de unde să ceară, care au, implicit, pretenții mari de la ei. Dar care au nevoie, în egală măsură, să se convingă, să conștientizeze, să încerce, să adauge cu grijă fiecare piesă la un întreg care răspunde la alte criterii decât cele văzute din fața televizorului. Jucătorii de tenis își aleg repere distincte, poate mai profunde, mai orientate către imaginea de ansamblu. O victorie nelămuritoare îi poate pune pe gânduri mai mult decât un eșec la limită; un an decent îi poate nemulțumi mai mult decât un an cu rezultate slabe, dar în care au muncit bine.

Pati a fost mereu independentă, self-made, interesată să-și croiască singură drumul și să descopere ea ce funcționează pentru ea. Dacă-i vine ceva din exterior, gata servit, nu se va investi în totalitate. Are nevoie să vadă ca să creadă.

De exemplu, acum s-a convins că stresul pe care și l-a pus singură pe umeri, cel legat de clasament, n-a fost tocmai sănătos. Știa teoria – clasamentul e o consecință a jocului, nu invers – dar trebuia să se convingă. De-a lungul anilor, a fost cantonată în ideea că trebuie să ajungă în Top 100. Și-a dorit enorm, încă de când era mică, deși nu a avut mereu încredere că e în stare.

“Dar asta am învățat abia acum, în ultima perioadă. Atât îmi doream și cumva îmi pusesem atâta presiune, mă gândeam numai la asta. Foarte nasol. Cred că nu e ok. Presiunea e normală. Important e să nu o duci la nivel extrem, să nu o mai poți controla. Asta am făcut eu și n-a fost bine. Acum iar am pierdut puncte, dar mă gândesc că dacă o să fiu sănătoasă și o să-mi fac treaba și stau bine și cu capul, o să vină până la urmă de la sine. Important e să muncești.”

Când a ajuns până la urmă Top 100, a realizat că, de fapt, această țintă nu putea, n-avea cum să fie aia finală. Totuși, e oarecum mirată că lumea din jurul ei nu pare să fi apreciat. “Acum, când mă gândesc, nu s-a schimbat mare lucru că am fost Top 100, dar cumva, așteptam ca și oamenii din jurul meu să realizeze chestia asta. Anume că eu chiar mi-am realizat obiectivul.”

Acum știe că trebuie să-și propună o nouă țintă, mai înaltă, mai semnificativă. “O să fie complicat”, murmură ca pentru sine. Dar deocamdată, e devreme. Singurul obiectiv pe care și-l poate stabili e să fie sănătoasă. “Până n-o să simt că într-adevăr pot să fac ceva…. Poate atunci o să-mi stabilesc obiective. Acum mă simt așa, a nimănui. Ca și cum, ok, am jucat și eu tenis, sau ceva de genul ăsta…”

E parcă surprinsă de cum a ieșit fraza, așa că revine imediat cu o completare: “… chiar dacă poate sună prea dramatic. Eu nu-mi fac probleme că o să fie prea ușor, îmi fac probleme că o să fie foarte greu.” Dar nimic nu a venit ușor pentru Patricia.

A început tenisul la 7 ani și jumătate, de inițiere, iar mai serios, de la 8 ani. Întâi cu o antrenoare din Galați cu care “ba făceam, ba nu făceam, așa că m-am mutat la altcineva.” Atunci a început să meargă constant la pregătire, de trei ori pe săptămână. Tatăl, antrenor de volei în oraș, își făcea programul în așa fel încât să poată să stea cu ea. Mama venea și ea la antrenamente. Întreaga familie s-a mutat la Galați când Pati avea 5 ani și jumătate. În Caransebeș, unde s-a născut, exista un teren, dar nu erau antrenori. Așa că familia Țig a rămas în Galați.

I-a plăcut mult, dar la început a fost groaznic, râde Patricia, pentru că avea emoții mari. Nu și le explică, pentru că altminteri era o curajoasă, se bătea cu băieții. Acasă era cuminte. “O singură dată am făcut ceva. Eram pe scăunelul meu în bucătărie. Mi-a pus mama ciorbă să mănânc și eu am dat cu farfuria pe jos. De atunci, n-am mai făcut.”

Prima dată a simțit că e ceva serios cu tenisul la 12 ani, când a ajuns numărul 1 pe țară. La 14 ani a câștigat naționalele de sală și a fost finalistă la cele pe zgură. Pe atunci, i se părea că naționalele sunt ceva de neatins, ca un Grand Slam, sau ceva asemănător.

Financiar, le-a fost greu când ea era mică. Primea foarte puțin de la club și ca atare juca numai turnee în țară. Își amintește că a ieșit o singură dată în străinătate, la 11 ani și jumătate, la Petit As, unde a mâncat bătaie de la Laura Robson. “Ea era toată o fițoasă și nu mi-a plăcut de ea de atunci, și nici acum nu mi-am schimbat părerea”, râde Patricia. “Ea și încă una erau cu un manager, avea deja contract cu adidas, iar eu parcă eram picată de pe lună, a fost foarte aiurea.” A mai ieșit pe afară abia de la 15 ani în sus, cu diverse turnee de juniori. Până când, într-o zi, a trecut la cele de 10k. De la 10k a trecut la 25k. Iar de la 25k a sărit direct la turneele WTA. Tranziția s-a făcut aproape pe nesimțite. Nici n-a apucat să se gândească vreodată la tenis ca la o carieră adevărată, pe termen lung. A fost totul natural.

-“Au fost alternative?”

-“Nu, a fost doar alternativa că dacă nu mai am bani, n-o să mai joc tenis”. Returul ei vine implacabil, așa că, fără menajamente, intrăm într-o lungă discuție despre destinul școlii românești de tenis. Te vei bucura să auzi că Patricia are păreri puternice și despre acest lucru.

Înainte de asta, ea nu lasă loc de interpretări: cariera ei este posibilă pentru că a existat un sponsor care și-a asumat cheltuielile. Mihai Humă e numele lui. După ce a câștigat titlul național la 14 ani, domnul Humă, care ajuta mai mulți copii, a început să-și canalizeze eforturile înspre ea.

– De ce crezi că a avut așa încredere în tine, Patricia?

-Pentru că taică-meu a mers în fiecare zi la domnul Humă ca să-l roage. Nu știu ce-au discutat, cum a făcut, dar a reușit să-l convingă să mă ajute. Și … asta a fost tot. Mult ajutor. Și mult efort din partea tatălui meu, pentru că îmi închipui că nu e foarte plăcut să mergi să te milogești în fiecare zi de un străin să-ți ajute copiii. Dar a făcut lucrul ăsta.

Patricia a păstrat o relație apropiată cu domnul Humă, “un om foarte special”, pe care-l mai vizitează atunci când mai ajunge la Galați. Ea locuiește acum în Brașov, unde își amenajează o casă și unde intenționează să-și aducă și părinții.

Ideea de a regla conturile a venit după ce a devenit clar că Patricia are potențial, și a venit mai degrabă de la ea, așa că nu se sfiește să vorbească deschis. “Da-da, am un contract cu el, oricum făcut mult prea târziu, adică el niciodată n-a vrut să-mi ia mie banii înapoi. Niciodată. Dar, evident, am simțit că trebuie să se întâmple și chestia asta. Așa că avem un contract pe care eu îl respect și îl voi respecta în continuare. Din banii pe care îi voi câștiga, o parte vor merge înapoi. Îl apreciez foarte tare, pentru că e un om care nu e pentru bani. A vrut să mă ajute și atât. El a ajutat și alți copii, care nu au ajuns nimic. Chiar și dacă n-am fi avut contractul, oricum i-aș fi înapoiat.”

Patricia face o paranteză și e una din rarele momente când o surprinzi căzând în visare. “Taică-meu își dorea mult. Înainte să mă nasc eu, nu se știa dacă e fată sau băiat, ca acum. Și a visat că avea o fetiță cu ochi albaștri și creață (cum am și fost când eram mică), care a câștigat Roland Garros. Știi? Acum nu știu, poate s-o împlini și chestia asta cândva.”

*

“Dacă merge jocul, ai încredere în tine. Dacă ai încredere în tine, se întâmplă numai lucruri bune”. Patricia spune că a ajuns la concluzia asta după frământările legate de clasament.

La Madrid, în 2016, a fost punctul ei maxim. “Am avut așa o încredere în mine… Când am jucat cu Stephens eram atât de calmă, cât nu am fost în viața mea. De obicei, am gânduri în cap și din cauza asta se întâmplă atâtea altele. Răzvan, săracul, nu mă mai văzuse niciodată așa de liniștită. Și tot striga de pe margine, ‘hai Patricia, hai nu știu ce!’ Și m-am enervat și i-am zis, ‘auzi, dar lasă-mă în pace, nu mai fă așa’. Mi-a zis după aia că a crezut că nu-mi pasă de meci! Dar, de fapt, eu am simțit atât de bine meciul ăla… Cu Keys, la fel. Și uite, am revenit la emoțiile mele în meciul cu Stosur. Când nu era cazul.”

Ca și cu Venus, la Miami, anul acesta, când gândurile au revenit. Povestește că înainte de meci nu putea sta locului. Știe că n-avea nimic de pierdut, deci teoretic ar fi trebuit să fie liniștită. “Jucam pe central, făcusem treabă bună până acolo… Dar am avut atâtea emoții înainte și după meci. Iar când am emoții atât de mari, când îmi doresc foarte tare să câștig, joc foarte prost, groaznic joc.”

Când a intrat pe teren și-a zis “ok, respir adânc și mă liniștesc”. A făcut o încălzire cum n-a făcut niciodată. Răzvan Sabău i-a spus după meci că a văzut-o pe Venus aruncând priviri lungi către terenul româncei. “Băi, cine e asta?”. Dar planul cu respir adânc n-a ținut prea mult. “Am jucat bine câteva game-uri, iar după aia am dat-o în bară. M-a rupt. Nu, serios, m-a rupt, pe bune. E mișto că am avut experiența asta, să vezi cum trebuie să fii ca să ajungi o jucătoare bună, să iei GS-uri și așa mai departe. De la nimeni nu am mai primit senzația asta ca de la Venus. Nivelul a fost prea ridicat pentru mine.” Dar când o asculți descriindu-și sentimentele de după ultima minge, fruntea ți se descrețește aproape instant. “Când am mers la fileu, m-am uitat așa în ochii ei și mă gândeam: Doamne, vreau să mai jucăm! Că vreau să fac mai bine de atât. Că eu nu-s așa ca azi, azi am fost slabă, eu nu sunt așa!”

Patricia are o idee destul de clară de ce se adună emoțiile acelea copleșitoare, care o apasă așa de rău: “Cred că e vorba, exact ce mă întrebai mai devreme, de presiunea pe care mi-o pun eu în plus față de aia care oricum există.”

Dar așa cum vin emoțiile, vine și nivelul acela de liniște supremă, precum cel experimentat în meciul cu Stephens. “Nu știu de unde am găsit liniștea aia. Că dacă aș ști, aș mai chema-o pe la mine, că e foarte frumoasă senzația. Foarte plăcută. Pur și simplu, simțeam că pot. Simțeam că pot. Cred că asta e cel mai important lucru, când un om simte că poate, atunci reușește să facă. Și atunci nu te mai gândești la rezultat. În schimb, când te îndoiești un pic față de tine – din cauză că n-ai muncit prea bine, că n-ai făcut la maxim antrenamentul, că nu mai știu ce – atunci cred că vin gândurile alea. Iar gândurile alea fac ca presiunea să vină.”

Știe ce se întâmplă într-o asemenea situație. “Am discutat chestia asta cu un psiholog acum ceva timp, anume că nu poți să fii foarte atent la mai mult de un lucru într-un moment dat. Și de obicei la mine în cap nu-i vorba că-i un lucru sau două. Sunt douăzeci. Adică, numai când te gândești că ai greșit mingea aia ușoară, deja nu mai ești prezent la mingea care vine. Și cred că de aici vine și lipsa de concentrare și apoi lipsa de constanță. Dar mă străduiesc foarte tare să mă îmbunătățesc și să lucrez la chestia asta. Și sper să-mi iasă și mie.”

În teorie e ușor, dar Patricia îți reamintește că lucrurile nu-s matematică în tenis. Nu-i atât de simplu și de clar precum într-o adunare. Sunt tot felul de sentimente și frici și îndoieli și gânduri care-și fac loc și cu care un sportiv trebuie să lupte zilnic.

“Chestia știi care e? Mi-aș fi dorit și eu să am de mică pe cineva care să mă învețe totul corect.”

Schimbarea de direcție a Patriciei e surprinzătoare și intrigantă. Vorbeam despre cine o inspiră, despre modele; tocmai spunea că obișnuia să o inspire Sharapova, dar acum a dezamăgit-o, așa că îi împărtășește părerea lui Eugenie Bouchard. Venus, după lecția primită la Miami, i se pare la nivelul “vai de mine”. Și ea, și Serena sunt “super tari”.

Apoi, Patricia începe dintr-o dată să explice ce i-ar fi plăcut să fi fost învățată la timpul potrivit. “Uite, de exemplu, loviturile să fie executate corect, fără nicio greșeală. Să învăț chestii de poziționare în teren. De deplasare, cum să îți câștigi jocul. Degeaba le înveți când ai 20 de ani – eu la 20 am început să fac cu Răzvan și cât de cât s-au legat lucruri – dar mi se pare târziu. Eu n-am jucat niciun Grand Slam de juniori, deși mi-aș fi dorit să joc. Dar… a fost vorba că ce-mi trebuie mie GS, ce să caut eu acolo?”

– Așa ți-a zis cineva?

– Da!

Dar nu vrea să zică cine. “Da, regret, pentru că de acolo pleacă multe lucruri. Dacă faci treabă la un Slam de junioare, și poate câștigi, nu știi niciodată ce s-ar fi putut întâmpla. De acolo vine încrederea pe care o au toate fetele. Vin și contracte, vin bani. Uite, Bouchard de la juniori a venit direct pe locul 5 în lume, sau cât a fost. Ai chestia aia că tu ești…”

– Crezi că se schimbă mai ales felul în care te privești tu pe tine?

– Cred că da. Cred că se schimbă. Îți dai seama că da, într-adevăr, ai făcut o chestie în viața ta. Pe care nu mulți au reușit-o.

– Și cum crezi că ai putea să compensezi ce n-ai avut? Adunând experiențe? Sau înconjurându-te de oameni valoroși? Sau muncind de 10 ori mai mult decât alții? Adică, ok, acum ești într-o postură în care începi să realizezi lucruri.

Patricia se animă. În ea regăsești fiecare copil român care a ajuns vreodată printre străini, care a avut de pierdut pentru absența de know-how, care s-a pregătit cum a putut, care a depășit lipsuri mari, sau sărăcie, de-a dreptul. Unii au reușit. Pentru fiecare care a ajuns la mal, sunt însă zeci în spatele lui care s-au rătăcit.

“Nu știu ce să zic, pentru că și eu eram așa un pic pierdută, neștiind cum e, adică neavând pe nimeni lângă mine care a fost acolo, care a fost pe tur. S-a ajuns la concluzia că ce-mi trebuie mie antrenament duminica, că e zi de pauză, nu? Sau ce-mi trebuie mie forță? Și, uite, mi-am nenorocit spatele pe chestia asta, pentru că n-am făcut mușchi care să-mi susțină coloana. Și tot așa. Adică nu am făcut chestii la fel de bine cum le-au făcut alții. Cum e Keys, de exemplu, care a fost de la 10 ani la Academie. Sunt jucătoare care au avut cercul ăsta de oameni care se pricep și au putut să-i întrebe. Și mi-aș fi dorit și eu să am, cred că ar fi fost mai bine pentru mine, pentru încrederea mea.”

– Deci e vorba de o problemă de sistem la noi, nu?

Zici că abia aștepta să fie întrebată.

– “Aoleu, deci dacă ajunge chestia asta în revistă, sau oriunde trebuie să ajungă… Eu cred că la noi în primul rând copiii nu mai fac sport. Și e în primul rând din cauza părinților, pentru că ei preferă să îi dea un iPad sau mai știu eu ce copilului ca să stea cuminte. Mă uit în mall-uri; toată lumea e în mall-uri. Lumea vrea să meargă la film, să-și cumpere haine, dacă-și îmbracă copilul în ultimele haine va fi mai fericit copilul ăla, dar nu, eu cred că va fi nefericit. Ca să mergi la sport, mai ales la tenis, trebuie ori să ai bani, ori să fie sistemul pus la punct, ca să le ofere copiiilor o șansă. La noi ce sistem să fie pus la punct, că abia au schimbat suprafața la Federație în sală, iar terenurile de afară sunt vai de capul lor. În America, unde ai terenuri pe gratis, sunt de 10 ori mai bune decât astea de la noi. De la Centrul Național. Mna. Ce sistem? Că tuturor le pasă de bani. Banii, tată! Banii contează. Nu, nu banii contează! Dar, din păcate, asta e. Vezi șapte copii pe un teren, la inițiere. Nimeni nu îi învață lovituri, nimeni; îi lasă să facă ce vor, e normal?

Iar un copil care n-a învățat la timp… Ok, normal că nu toți ajung tenismeni. Dar din ăia șapte sau 14, poate că e unul care-i talentat, sau poate-s doi, sau trei. Nu poți să-i bagi pe toți în aceeași oală. Nu poți să faci asta pentru bani. De asta zic că totul a devenit un business, pentru că în primul rând nu e normal să ai 7 sau 8 copii pe teren, că nu ai cum să te ocupi de 8 copii. Nu într-o oră.”

Patricia e dezlănțuită.

“În primul rând, părinții când vin și văd așa ceva se gândesc că așa-i normal să fie. Nu e așa normal, or lumea nu știe, pentru că nu vede și altceva. Nu vede și cealaltă parte. Keys, care s-a dus la 10 ani la Evert, poate și de aia a ajuns ceva în sportul ăsta, pentru că a fost învățată corect. A fost învățată să aibă grijă de ea, să fie așa cum e, de fapt.”

– Și atunci cum se explică că voi, jucătoarele de top de acum, ați ajuns ce ați ajuns?

– Eu, dacă nu-l aveam pe sponsorul meu, care m-a ajutat de la 14 ani, eu nu mai jucam tenis, he-he, de atunci. Am avut șansa mea. Adică mulți copii se lasă din cauză că părinții nu au bani. Fetele astea…nu știu cât o să mai joace. Sper, cât mai mult. Dar nu mai au 20 de ani nici ele. Peste câțiva ani, nici fetele de vârsta mea nu vor mai fi tinere. Va veni momentul în care ne vom lăsa și noi. Cu ce rămânem?

Rant-ul Patriciei, surprinzător și nu prea, rămâne fără un răspuns. Ea continuă însă; în rezumat, deplânge lipsa de pasiune, lipsa de interes și lipsa de viziune, toate ducând la lipsa perspectivei. Nu vede însă vinovați doar într-o parte a baricadei. Despre părinți spune că păcătuiesc pentru că vin să se bage peste antrenori, pentru că nu au curaj să lase copiilor o mai mare libertate de acțiune. “Nu trebuie să câștigi când ai 12 ani și 14 ani, ce contează asta? Trebuie să câștigi când ai 20! «Am fost campion european la 12 ani» Cui îi pasă? Contează ca acel copil să aibă încredere, să zică chestii părinților. La noi, cred că copiii nu zic chestii părinților, pentru că părinții reacționează mai mult decât e cazul. Așa că mai bine tac”.

S-ar vedea lucrând cu copiii? “Când eram mai mică, îmi ziceam, ‘eu, antrenoare? Niciodată!’ Dar acum, când văd cât de tristă e situația și când știu că e plăcut să ai un aport în educația unui copil…”

Îi povestesc despre proiectul lui Victor Hănescu, și el detaliat în paginile acestei reviste, iar Patricia aprobă. Crede că e genul de inițiativă de care tenisul românesc are nevoie și se bucură când aude că planul lui Victor prevede o pregătire integrată. “Din proprie experiență, cel mai bine e să faci cu un copil încă de la început și pregătire psihologică. Copilul ăla să învețe să aibă încredere în el încă din start. Poate nu va ajunge să joace tenis, dar oricum va fi o persoană mai bine dezvoltată.”

*

Din punct de vedere al jocului, Patricia are arme rare în tenisul de azi, implicit, un potențial enorm. Însă e un potențial încă crud, nerotunjit, neșlefuit. Jocul ei e structurat pe serviciu și pe forehand, de pe care poate obține o accelerare greu de găsit în circuitul feminin. De asemenea, se deplasează foarte bine pentru înălțimea ei. Nu-s primele ei opțiuni, dar Pati poate lovi bine scurte și slice-uri și se poate apăra decent. Mare parte din minusurile ei sunt legate de cum anume își aranjează și armonizează aceste arme, cum decide să le folosească.

Alina Tecșor-Cercel, om de bază în Federație și o antrenoare care le cunoaște și le analizează excelent pe fiecare dintre jucătoarele românce de top, crede la fel. “Este o jucătoare care încă nu și-a atins potențialul adevărat. Are multe de îmbunătățit. Are un joc de viitor, bazat pe forță: serviciu bun, dreapta, la fel. Asta e o armă pe care o poate face și mai periculoasă. De când lucrează cu Răzvan, a îmbunătățit partea mentală, dar e loc de mai bine și aici. Nu joacă de mult în top, deci experiența pe care o va aduna o va ajuta. Acum a început și ea să conștientizeze că, de fapt, poate să joace cu fetele puternice. Dar are nevoie de meciuri tari”, spune Alina, confirmând ceea ce și Patricia intuia că îi lipsește. “Accidentările au dat-o până acum înapoi. Acum s-a mai înzdrăvenit, dar probabil că trebuie să fie și mai puternică fizic. După câteva perioade în care joacă bine, are câte o accidentare… Are nevoie și de puțin noroc. E greu cu accidentările. Va trebui să găsească cauzele și să le îndepărteze. A fost mereu înaltă și slabă, dar acum arată mult mai fit. Se și deplasează mai bine decât atunci când era mică. Trebuie să susțină munca asta. Pe lângă înălțime și joc, dacă devine mai puternică fizic, atunci va avea mare spațiu de creștere. Pentru că are arme. Iar asta e mare lucru”.

Mai important, spune Alina, e că Patricia are elementul necesar pentru a pune cap la cap toate aceste calități: “Este foarte ambițioasă, foarte determinată să ajungă în top. Asta se vede destul de clar la ea. Și în joc. Se vede că e dorința ei, nu doar a altora. Și are și doza de ‘nebunie’ benefică performanței. Asta vedem la jucătoare din Top 20, Top 10, Top 5. Are potențialul să ajungă acolo, fără discuție.”

Însă antrenorul echipei de Fed Cup în seria de victorii care au dus România în Grupa Mondială a Fed Cup atrage și ea atenția asupra mentalului: “Patricia e luptătoare. Dar îi lipsește exercițiul să rămână mental puternică, săptămână de săptămână. Nu este produsul final. Însă, dacă te gândești, are pe ce să construiască. Dacă își ascute armele, va ajunge fără probleme sus. Poate să fie dominantă, îi place să aibă inițiativa și are atitudine. Sunt niște calități care o recomandă.” Și apoi, spune Alina, Patricia mai are ceva doar al ei, ceva rar și prețios: “E carismatică, e haioasă, are aerul ăsta naiv, dar e destul de matură și se descurcă singură. E independentă, părinții i-au dat o educație foarte bună, au lăsat-o să ia decizii. I-au dat o disciplină pentru sport, are puncte de vedere, știe ce vrea și spune ce vrea. Îmi plac oamenii ăștia care știu să ceară ce vor de la oamenii din jur. Când vrei să ajungi sus, când vrei să ajungi să te bați cu cele mai bune, îți trebuie o doză de independență. Să știi cine ești, care-i drumul tău, și să-ți vezi de ale tale. Ea știe ce are de făcut și face ce trebuie alături de Răzvan”, spune Alina Tecșor, care conchide: “E următoarea jucătoare pe care o văd de viitor.”

*

Da. Doar că Patricia încă nu găsește ușor să se alinieze la aceste convingeri. “Uite, când am avut prima discuție cu Răzvan și am hotărât că vom lucra împreună, el îmi zicea că e foarte sigur că voi fi nu doar Top 10, ci și mai bine. Și eu eram ceva de genul, ‘ceeee, pe buneee!? Eu nu cred asta.’ Adică… De asta zic că mi-aș fi dorit să am pe cineva când eram mai mică. Cineva în care să fi avut încredere și care să-mi fi zis: ‘Hai că poți, hai că o să faci mai bine, trebuie să muncești mai bine’. Să-mi alimenteze încrederea.”

Cu Sabău, fostul jucător de Top 100 ATP, la prima experiență majoră ca antrenor, se fac trei ani de parteneriat. Patricia are numai cuvinte de laudă pentru antrenorul ei, la fel ca și alte voci, care-i văd pe cei doi potriviți unul pentru celălalt, mai ales la acest stadiu al carierelor lor. Într-un fel, învață împreună. “E super implicat, e super perfecționist, să fie totul bine, trage de mine când eu nu prea vreau să trag. M-a învățat multe lucruri bune. Dacă îmi zicea niște baliverne în care să nu cred… evident că nu-l luam în seamă. Dar el a zis chestii care s-au dovedit a fi adevărate. Și când vezi chestia asta tinzi să ai încredere. E important să ai încredere în omul cu care lucrezi.”

De când lucrează cu el, și-a modificat aproape toate loviturile. “Deschideam mult mai larg mâinile, mult mai larg decât Sharapova. La rever era foarte închis, exact opus. Acum încercăm ceva care să aducă echilibru, și pe o parte, și pe cealaltă. Reverul începe să fie bine. Am avut ceva probleme cu încrederea în rever.”

Îi place că au făcut tot felul de schimbări. De exemplu, când a avut problema cu cotul, cei doi au realizat că jucătoarea făcea ceva greșit la serviciu. Acum e ok cu el. Îi plac și scurtele, îi place și voleul, deși admite că nu prea vine la el. Per total, simte că e pe drumul cel bun.

Se bazează pe Răzvan pentru sfaturi și îi place și că e descurcăreț pe treburi administrative. Găsește bilete de avion mai ieftin ca agențiile, la fel și hoteluri. Având experiență de tur, se pricepe la chestiunile astea. Dar de crezul lui Răzvan în ce privește viitorul ei a avut însă rezerve. “Asta, sincer, n-am crezut. Mi-aș fi dorit să cred, dar nu puteam. El îmi zice el Top 10, dar e mult de muncă până acolo. Dar când o să ajung 50, probabil n-o să mi se mai pară atât de greu. O să fie așa o chestie continuă și sper să reușesc să fac asta. Să nu mă mai accidentez, e foarte important.”

Patricia admite franc și rapid că, afară de Răzvan, e foarte reticentă în a cere sfaturi. Alina Cercel intuise bine: e independentă și preferă să facă lucrurile în stilul ei. Și nu-i doar asta; mai e și suspicioasă în ce privește intențiile unor outsideri. “Nu pot să iau în considerare alte păreri decât dacă știu că mi se potrivește, sau după ce mă conving că am greșit, iar ideea lor fusese mai bună. Dacă o să simt nevoia cândva, o să încerc. Dar deocamdată mai am până acolo.”

S-au făcut patru ore de când discutăm și au trecut ca și cum n-ar fi fost.

În multe feluri, Patricia se descrie ca fiind o outsideră. N-a jucat în Slamuri de juniori, n-a crescut într-un sistem centralizat, n-a avut pe cineva să-i fi spus ce intuiește acum că îi lipsește. Și-a croit un drum al ei și a ajuns în circuit. Dar minusurile pe care și le descrie când vine vorba de felul în care a fost crescută ca jucătoare de tenis pot foarte bine să se demonstreze în timp a fi, de fapt, plusuri. Pentru că au călit-o și au condus-o la acea independență de care vorbea Alina Tecșor. Și nebunie pozitivă.

Poate și de asta, nu mai e atât de surprinzător când o auzi vorbind în termeni aproape sharapovieni despre locul ei în lumea tenisului. Spune că nu e în tenis ca să-și facă prieteni, pentru că e o competiție. Oricum, ea are puțini prieteni, dar buni. Mai spune că îi pasă prea puțin ce crede altcineva despre ea și nu are de gând să se străduiască vreodată să fie drăguță dacă nu simte să fie. “Aș fi falsă, iar eu nu-s falsă. Dacă am ceva să-ți spun, îți spun în față”, spune ea, dând indicii din belșug că aplică deja această abordare fără reținere, indiferent de numele celui în cauză.

Glumește, imaginându-și cum ar da replici la o conferință de presă mare, în stilul Serenei. Deschide pe telefon o conferință clasică, în care Serena face un jurnalist să-și ceară scuze și-mi arată, râzând: “Uite, așa o să fac și eu”.

Cu fanii e tot rezervată. “Lumea îmi scrie – am doar Instagram – felicitări, astea, dar eu nu prea răspund; poate nu-i tocmai frumos din partea mea, dar nu vreau să mă bag așa în seamă, știi? Să răspund la toți. Adică lumea oricum știe că le mulțumesc așa, fără să le scriu. Bănuiesc că știe.”

Dar dincolo de toate astea, de rant-uri și de glume, de contexte fericite sau nefericite, rămâne o jucătoare încă necoaptă, cu un potențial masiv, aproape ascunsă de ochii lumii, ca un zăcământ știut, dar neexploatat. Asta nu garantează, însă, nimic. Când o întrebi cât crede că și-a atins din posibilități, ezită și apoi exclamă: “Whoa! Să zic că…60 la sută?” Știe că un motiv important pentru care nu se văd cu ochiul liber progresele e că schimbările s-au făcut din mers, în paralel cu turneele. La turnee și la meciurile oficiale, jucătorul revine la ce știe, la obiceiurile vechi. “Și să schimbi obiceiuri vechi și proaste și să le faci noi și bune în timp ce joci turnee e complicat. Durează. Iar acum, cu accidentarea, e complicat. Dar voi trece eu și peste asta”.

Cu toate dilemele despre încredere, cu dificultatea gestionării accidentărilor repetate, cu frustrările care vin când înveți despre răbdare, cu schimbările din joc și cu impactul pe care-l au competițiile și adversarele mari asupra ei, Patricia Țig este într-un punct delicat. Posibila următoarea mare jucătoare a României e la răscruce. Ca până acum, drumul ales va depinde numai de ea.

– Ți se pare că ești la o răscruce? Simți că lucrurile ar putea deveni, brusc, foarte spectaculoase în ce te privește?

– Da, chiar acolo mă simt.

Patricia argumentează apoi că, de fapt, lucrurile deja au fost spectaculoase, chiar dacă doar ocazional. “Dar ce vreau eu e să găsesc momentul ăla în care să le fac să fie poate nu toate spectaculoase, dar majoritatea să fie bune.”

Vorbim despre armele ei. “Păi, ce naiba am eu și n-au altele?!” Îi argumentez: dreapta, serviciul…“Serviciul? M-ați văzut în meciul cu Mladenovic?”

Și se ridică iute de pe fotoliu râzând cu poftă, ca de o glumă bună.