Părinți și copii în tenis. De ce marii campioni nu-și încurajează copiii să le urmeze exemplul

La 29 de ani, Edouard Roger-Vasselin a atins abia recent cel mai bun loc în clasamentul ATP din carieră – 48. Nu a câștigat încă un titlu la simplu, iar în carieră a câștigat un pic peste 2,2 milioane de dolari, simplu și dublu combinat. Are 1,88 m înălţime, este subțire şi nepretențios, chiar și cei mai înfocați fani ai tenisului nu l-ar remarca sau recunoaște pe stradă. În tenis, totuși, Roger-Vasselin este un jucător special: este fiul unui fost jucător de top mondial. Dintre toți jucătorii și jucătoarele care au apărut în acest an la turneele de Slam, Roger-Vasselin este singurul clasat în top 100 al cărui părinte s-a clasat, de asemenea, în top 100.

Alte sporturi sunt recunoscute pentru dinastiile de familie. În baseball am avut familia Griffey, în fotbal american, familia Manning, în cursele de maşini, familiile Earnhardt, Andretti și Unser. Combinația de gene sportive și ”antrenamente gratuite” pare una perfectă pentru tenis, un sport ce necesită o pregătire complexă încă din copilărie. Cu toate acestea, în discuții cu numeroşi foști și actuali jucători profesioniști de tenis, toți afirmă că le vor prezenta copiilor sportul pe care îl iubesc și l-au practicat, însă niciunul nu și-ar îndemna copilul să devină profesionist. Vorbim despre părinți care ar putea transmite copiilor lor absolut „tot pachetul”: înțelepciunea, secretele în stăpânirea tehnicii, tacticii si a presiunii psihice în tenis, dar care, cu toate acestea, sunt reticenți în a-și îndrepta odraslele către în tenis. Cunosc prea multe despre dezavantajele unei cariere de profesionist.

Șansele de succes în tenis sunt mici și în scădere de la an la an, pe măsură ce tenisul se dezvoltă în tot mai multe zone de pe glob. Jocul cere acum mai multe calităție atletice, mai mult antrenament și mai multă răbdare de la jucători, care încep să culeagă rezultatele mai degrabă în jurul vârstei de 20-25 de ani, decât în adolescență. Tenisul a fost mereu un sport dominat de puțini, iar dificultatea de a sparge monopolul, tot mai mare. 

Competiția este foarte obositoare, atît din punct de vedere fizic, cât psihic, iar aici nu există colegi de echipă cu care să împarți greutățile. În autobiografia sa, Andre Agassi a numit tenisul „cel mai singuratic” sport. Comparativ cu alte sporturi individuale, în tenis te lupți cu alți jucători, nu cu niște timpi, cu un barem sau cu un juriu. Antrenamentul, concentrarea și rutina nu-s suficiente. Faptul că sunt zi de zi la mâna unui alt adversar le supune mintea jucătorilor la cazne dintre cele mai grele. Jucătorii tineri suferă. La orice turneu de junori la care asiști, exclamațiile micilor tenismeni frustrați variază de la „Nu pot!” la „Nuuuuuuuu!”. La turneele de vârf, nivelul de joc e mereu excelent: se servește puternic și se schimbă lovituri tehnice. Cu toate acestea, puțini dintre acești juniori au șanse să devină profesioniști. Și chiar dacă o fac, câștigurile nu sunt garantate. O accidentare înseamnă o scădere a câștigurilor, iar ieșirea din top 50 este echivalentă cu bani foarte puțini.

Lindsay Davenport, fostul număr 1 WTA, acum mama unui băiat și a două fete, explică: ”Îmi place sportul, aşa că mi-aș dori ca ei să învețe să joace, dar am emoții groaznice în ce privește perioada de juniorat și de turnee”. „Junioratul în tenis e ceva foarte dur. Oamenii trişează, părinţii se ceartă și țipă unii la alții, și cu toții la copii. La un meci de-al meu am văzut un părinte care a intrat pe teren și a pălmuit-o pe adversara mea. Chiar în fața mea”.

Tracy Austin, fostul număr 1 mondial, considerată cândva un copil-minune al tenisului, are trei fii care practică tenisul și alte sporturi. Unul dintre copii este un junior de top, iar ceilalți doi joacă mai rar. E fericită întrucât copiii ei nu au pornit de la ideea că trebuie să câștige US Open la vârsta de 16 ani, așa cum a făcut-o ea. Tracy este de părere că „tenisul este un sport greu. Este nevoie de mai multă pregătire decât la alte sporturi. Jucătorul de tenis nu poate să își ia o săptămână liberă. Eu mi-am dorit să fac acest sport, dorința a fost foarte puternică și simţeam că nimeni nu mă putea opri”.

Kim Clijsters, alt fost număr 1 mondial, a cărei fiică de 5 ani, Jada, a început să practice tenisul, spune că nu ar vrea să o antreneze. „Va fi antrenată de un antrenor” spune ea. „Cred că este important să am o relație normală părinte-copil cu Jada”. Pentru fostele glorii din tenis, există această grijă permanentă a creșterii unui copil pe care se pun, de către public, așteptări incorecte, doar pentru că „este fiul cuiva important”. „Văd cum vorbesc oamenii despre copiii lui Andre şi Steffi”, spune Clijsters, referindu-se la Agassi și Graff, care au doi copii pe care nu i-au îndreptat către tenis.

Roger Federer, ale cărui fiice gemene au început să pună mâna pe rachetă, spune că este fericit că primii săi copii au fost fete și nu băieţi, pentru că nu vor trebui să suporte comparații neîncetate cu el. „Ele nu vor resimți presiunea că trebuie să fie la fel de bune ca tatăl lor”.

În tenis trebuie întotdeauna ținut cont și de aspectele financiare. Jucătorii trebuie să plătească, printre altele, antrenorul, fizioterapeuții, medicii, echipamentul și deplasările la turnee. În 2012, doar 58 de jucători ATP și 37 de jucătoare WTA au câștigat mai mult de 500.000 de dolari premii în bani. Prin contrast, salariul minim pentru un jucător de baseball din Major League este de 490.000 de dolari în acest sezon, iar în NBA este sub 474.000 dolari. În aceste două sporturi sunt însă sute de sportivi care câștigă aceste sume, sau poate chiar mai mult. Cheltuielile de deplasare, pregătire și medicale nu sunt suportate de ei, ci de echipele la care sunt sub contract.

Cele patru turnee de Grand Slam au crescut recent premiile în bani la cerința jucătorilor, cei mai slab clasați, jucătorii din afara topului 100, continuă să se chinuie. Jamie Murray, fratele lui Andy Murray, a câștigat 64.103 dolari în primele șase luni din 2013 și abia un pic peste 900.000 de dolari de când a intrat în circutul profesionist, în 2004. „Câștig doar cât să rezist”. Alți britanici n-ar rezista fără subvențiile și ajutoarele de tot felul de la Federație.

Edouard Roger-Vasselin a jucat tenis încă din copilărie, dar a trăit cea mai mare parte cu mama sa (părinții săi sunt divorțați), a mers la şcoala normală şi nu a cerut sfatul tatălui său decât după ce a decis să devină profesionist la vârsta de 16 ani. Dacă ar avea un copil, nu i-ar recomanda o carieră în tenis. „Este un drum lung și foarte greu. Poate că este mai bine să te faci altceva”, spune el.

Tenisul mai are o istorie în ce-i privește pe părinți, e vorba de acei părinți cu un comportament neadecvat. E un risc pe care actualii campioni nu vor să și-l asume.

De exemplu, lui Jim Pierce, tatăl lui Mary Pierce, i-a fost interzis accesul pe arenele de tenis din cauza comportamentului perturbator din timpul meciurilor ei. Mary, care în prezent trăieşte în Mauritius, a declarat într-un interviu acordat recent că ea l-a iertat. „Eu știu că el a vrut ceea ce a fost cel mai bun pentru mine”.

Tatăl Jelenei Dokic, Damir, i-a fost, de asemenea, interzis accesul la meciurile fiicei sale, după o serie de incidente perturbatoare. În 2006, Christophe Fauviau, un tată a doi jucători juniori din Franța, a recunoscut că a pus droguri în băuturile adversarilor copiilor săi. A fost condamnat pentru omor prin imprudență de un tribunal francez în 2006, după ce unul dintre adversarii fiului său a suferit un accident de maşină, iar la analize s-au descoperit urme de droguri în sânge.

Ultimul incident a avut loc anul acesta, când John Tomic, tatăl și antrenorul lui Bernard Tomic a fost acuzat de un tribunal din Madrid de agresiune după ce l-a lovit pe partenerul fiului său (Tomic afirmă că a acționat în legitimă apărare). I-a fost interzis accesul la Open-ul francez, Wimbledon și toate evenimentele ATP World Tour până în luna mai 2014. Fiul său are mari dificultăți să joace fără el. „Datorită lui am devenit bun la tenis de la o vârstă fragedă. Normal că îi ţin partea. E tatăl meu și îl iubesc”, a spus, în repetate rânduri, Tomic JR.

Pentru alți copii, însă, să fie împinși din spate de părinți  este în mod cert formula de succes. Este cazul lui Richard Williams și Oracene Price, părinții surorilor Williams, Venus și Serena. Este cazul lui Yuri Sharapov, care s-a mutat în Statele Unite cu fiica sa, Maria Sharapova, şi a ajutat-o să devină o mare campioană. Sau cel al lui Toni Nadal, unchiul lui Rafael Nadal, care l-a antrenat pe nepotul său de la vârsta de 4 ani. 

„Părinții au un rol crucial”, spune Judy Murray, mama lui Andy și Jamie Murray, ea însăşi o jucătoare profesionistă pentru o perioadă scurtă. „În tenis trebuie să plateşti practic pentru tot – antrenamente, deplasări etc. În sporturile de echipă majoritatea lucrurilor sunt organizate pentru tine”.

Jelena Jankovic, 28 de ani, ajunsă numărul 1 în clasament în 2008, a vrut să renunţe la tenis când a pierdut 10 meciuri la rând în 2006. Mama mea mi-a spus: „Cel mai ușor lucru de făcut atunci când lucrurile nu merg bine este să renunți. În felul acesta arăţi că eşti un ratat”, povesteşte Jankovic. „Eu nu aș fi devenit niciodată numărul 1 în lume, nu aș mai fi jucat azi, dacă nu ar fi fost acele cuvinte”.

Pentru părinţii jucătorilor de tenis de succes ajută să ignore realitățile dure ale competiției. Angajamentul, persistența și încrederea uneori aproape irațională în talentul unui copil sunt cele mai comune trăsături ale părinților de campioni.
Părinții lui Novak Djokovic s-au „agățat” de cuvintele primului antrenor al lui Djokovic, Jelena Genčić, care l-a numit pe Djokovic un „copil de aur”, când l-a văzut la vârsta de 6 ani (moartea lui Genčić în timpul Open-ului francez l-a impresionat profund pe Djokovic). La fel, John McEnroe povestește cum tatăl său a fost mereu cel care i-a spus că trebuie să meargă mai departe și că el crede în șansele micului John. „Era atât de convins încât am început să cred și eu”, spune acum McEnroe. 

Tatăl lui Edouard, Christophe Roger-Vasselin, este un fost semifinalist la Openul francez. Acum este antrenor coordonator la un club mic de tenis în Paris. De-a lungul anilor le-a spus mereu părinților: „Ai doar o șansă la un milion ca fiul tău să fie jucător de top. Și toți spun da, ai dreptate, dar toți cred că fiul lor este excepția”.

Nu trebuie să ai neapărat experiență în tenis ca să antrenezi. Josh Eagle, antrenorul de Cupa Davis al Australiei, este uimit de ce minuni a făcut John Tomic cu fiul său, Bernard, și fiica sa, Sara, un junior de top. „S-a documentat, a citit mult”, spune Eagle. „Dar nu sunt foarte sigur că o relație părinte – antrenor mai este eficientă în cazul unei persoane de 20 de ani”.

La Wimbledon, Edouard Roger-Vasselin a pierdut în primul tur in trei seturi. Conform Federației Internationale de Tenis au existat doar trei cazuri de perechi tată-fiu în top 100, de la introducerea sistemului computerizat de clasificare în 1973: Fred și Sandon Stolle, Phil și Taylor Dent, Leif și Joachim Johansson.

În tenisul feminin sunt chiar mai puține exemple de perechi de părinte-copil, Vera și Helena Sukova fiind cel mai cunoscut. Ambele au jucat în finale de Grand Slam.

Cu toate succesele și avantajele pe care i le-a adus ei tenisul, Jankovic spune că nu și-ar încuraja copiii să urmeze o carieră ca a ei. „Nu este ușor să fii pe drum 11 luni pe an. Aș vrea să-i învăț să joace tenis, să învețe disciplina, să aprecieze efortul, munca. Dar nu aș vrea să devină profesioniști”.

Întrebat dacă și-ar îndrepta fiul sau fiica către o carieră de jucător profesionist, Jamie Murray, care s-a căsătorit în 2010, a fost categoric: „Recompensele sunt foarte mici pentru sacrificiile pe care le faci” spune el. „L-aș îndrepta mai degrabă spre golf pe fiul meu. Ar fi mult mai distractiv și pentru mine”.

*Traducere și adaptare din Wall Street Journal.