Palma pălmașului sau coliba Unchiului Toni

Prim plan cu el în picioare, corpul tremurând, capul în prosop și-n chinuri. Mâinile bandajate îi acoperă fața pentru ca lumea să nu vadă că el plânge. Ar vrea să arunce prosopul, dar știe că el, bravul Rafa, nu poate să facă lucrul ăsta și că trebuie să lupte mai departe, așa cum s-o putea. N-are de ales… Chipul lui, înfășurat ca într-o burka, lasă treptat vederii ochii înlăcrimați ai celui care nu plânge niciodată.

Corpul îi este fără vlagă, mișcarea – într-o stază de ebrietate, concentrarea – în stare de avarie, bateriile – 10 la sută remaining. Cere mingi ca să servească. E chiaun, se observă mirat din exterior și nu-i vine nici lui să creadă. Complet anesteziat, și-a pierdut până și ticurile luate cândva în derâdere de analiștii competenți, campionii bunelor maniere.

Nu l-am văzut niciodată așa. Nici măcar atunci când, acum câțiva ani, în sfertul de finală cu Ferrer, răpus de febră, se clătina resemnat, dar conștient. În finala de duminică, ceea ce m-a șocat a fost nu lipsa lui de energie, explicabilă ca efect al afecțiunilor fizice, ci incapacitatea lui de a-și trăi resemnarea. Îmi dau seama că nu mai rezist, că organismul meu nu mă mai poate ajuta, că trebuie să mă împac cu ghinionul, dar nu pot accepta asta. Pe ultima sută de metri a maratonului pentru al 14-lea mare titlu al carierei, el, luptătorul Rafa, taman el, n-a mai putut lupta.

Dar, de fapt, nu neșansa lui Rafa este motivul intervenției mele. Și nici impulsul de a mai adăuga o analiză a finalei sale cu Stan The Man, Stan Stantastic. Ceea ce m-a provocat să scriu aceste rânduri este tocmai reacția unor competenți analiști, campionii bunelor maniere în tenis.

Când Rafa a plecat la vestiar după primele trei ghemuri ale setului doi, am fost asaltat de mesaje: inadmisibil, așa ceva nu se face, de fapt nu e prima oară când ciomăgarul tău trișează, halal fair-play, încă o dovadă că acuzațiile de dopaj la adresa lui ne amintesc că nu iese fum fără foc și, dacă la toate astea adăugăm faptul că el e campionul tragerilor de timp la serviciu (nu-i așa, Cornel?), avem tabloul complet al explicațiilor succesului spaniolului. De asemenea, după meci, competenții analiști, campionii bunelor maniere în tenis, s-au întrecut pe ei înșiși, pe forumuri și-n diverse agore virtuale, cu analize ale regulamentului, unele mai temeinice ca altele. Concluzia lor, fermă și inconturnabilă: Nadal, trișorul.

Nu o să încerc să-i iau apărarea lui Rafa invocând în pledoarie modestia sa, buna-creștere și spiritul de fair-play, atuuri care-i sunt recunoscute ca notorii în circuitul ATP. Nici faptul că, în finala de duminică, așa cum s-a văzut după reluarea partidei, el nu încercase, în fapt, vreun tertip de zăpăcire a adversarului. Voi zăbovi, în defensivă, doar asupra a două argumente, cu speranța să le fac contraofensive.

1. Campionii și regulamentul. Structural (și zodiacal, zic unii) sunt croit să dau valoare regulilor. Indiferent de tipul lor, ele ne ordonează viața socială, conduita morală, manierele. Competițiile sportive sunt, și ele, reglementate, iar normele au aplicabilitate universală, indiferent că supusul lor e Federer, Messi sau Phelps. Sunt însă situații în care strictețea normelor pălește uneori în fața marilor campioni, aceia care fac istorie în sportul lor, aceia care inspiră copiii și ridică tribune în picioare, aceia care aduc acasă cupe și audiență, aceia care dăruiesc oamenilor emoție și bucurie. Nu, ei nu se ridică deasupra regulilor, însă așa sunt de uriașe realizările lor, încât cartonașele galbene încasate pe parcurs, oricât de roșii or fi fost, nici nu contează. Iar a le căuta nod în papură întruna pe motiv că nu poartă șapcă este o abordare care riscă să cadă în ridicol. Maradona a fost atât de mare ca fotbalist, încât golul cu mâna înscris cu Anglia la mondialul mexican intră în istorie la note de subsol. Atât de uriaș a fost Zidane pentru istoria sportului francez, încât capul lui în pieptul lui Materazzi din finala mondialului de la Berlin rămâne un fapt divers. La fel și în tenis, abaterile de la regulament ale unora ca Năstase, McEnroe, Connors și alții. Ce facem acuma, ne-apucăm să-l punem la zid pe Federer că și-a pierdut la un moment dat capul și a început să urle neregulamentar, ca un dement, la spectatorii care vociferau neîntrebați în tribuna de la Roland Garros? O exmatriculăm pe Serena pentru că, în nu mai știu care meci de la US Open, a înjurat golănește un biet arbitru de linie? În același registru al întrebărilor retorice, ne răzvrătim scandalizați, precum competenții analiști ai bunelor maniere din tenis, că Nadal “fură” câteva secunde în pregătirea serviciului ori că unchiul îi mai șoptește, din când în când, idei “subversive” din tribună? Bună ocazie să revenim la Rafa și la Toni.

2. Transpirația pentru succes. În cazul particular al lui Rafa Nadal, acuzațiile de lipsă de sportivitate aduse de competenții analiști de bune maniere sunt de un ridicol întreit. Și spun asta, din nou, nu pentru că el a probat un autentic fair-play în momente de joc mult mai importante și mai grele decât banala regulă a secundelor de pregătire a servei. Am în vedere, înainte de toate, cel mai important și emoționant mesaj adresat nouă dar și copiilor care iubesc sportul și transmis de întreaga carieră și de palmele de pălmaș ale lui Rafa Nadal: oricât de pompos ar suna, succesul înseamnă trudă, sudoare, bătături în palmă, un permanent efort de autodepășire, cazne crâncene și sacrificii uluitoare. Nici un alt tenismen de azi nu dă glas acestui adevăr cu atâta forță cum o face, cu palmele sângerânde, Rafa. Citiți-i biografia, vă rog… Eu unul mă aplec cu respect și prețuire în fața omului ăstuia și a unchiului Toni pentru că, da, ei sunt cei mai destoinici sclavi ai stăpânului Tenis și pentru că, da, separat de mesajul de mai sus, penetrant și vibrant, în subtextul lui mai citesc ceva, răspunsul la o întrebare ipotetică: cine credeți că ar fi numărul 1 mondial într-o competiție organizată între tenismenii din circuitul ATP dar care nu ar fi una de tenis, ci de atletism, fotbal, handbal, rugby sau înot?

Poate ne ajută cu un pronostic competenții analiști de bune maniere…

* * Florentin Ţuca este avocat, Managing Partner la Țuca Zbârcea & Asociații și Special Guest pe Treizecizero.ro