Opt momente cu jucătoarele românce. Episodul 3: Play-off-ul familiei mele nebune de la Galați

De la fiecare turneu, meci sau interviu rămân lucruri nespuse. Sau nescrise. Pe moment, chestia asta poate fi super frustrantă, mai ales dacă ai senzația că era ceva de completat acolo, o anume valoare în episodul respectiv. Episod care, vai, s-a risipit printre firele de cărămidă ale zgurii. Însă ele nu se pierd, de fapt, la fel cum nu se pierd cărțile pe care le citim sau conversațiile pe care le purtăm.

Când mi-a spus Camelia de o serie în 8 episoade dedicate fetelor din tenis, nu am fost foarte încântat. E drept, nici nu am înțeles prea bine ideea ei. M-am gîndit că nu are rost, din moment ce scriem despre Buzărnescu, Begu și restul eroinelor în fiecare zi pe site. Pe Treizecizero e ziua lor zilnic. Ușor neghioabă și răsuflată exprimarea mea, sorry, dar așa mi se pare. Deci de ce am face-o acum, în tușe groase de roșu și alb, în 1-8 martie?

Păi nu o facem, de fapt. Pentru mine, seria asta de articole este despre Halep în aceeași măsură în care este despre fetele care comenteaza pe site, dau un RT pe Twitter, își duc copiii la tenis, vin până la Ostrava sau explică răbdător familiei lucruri despre tenis. Habar n-au ele cât ajută. Dar noi avem. Așadar, în partea mea de teren, n-o să găsiți, zilele astea, anecdote și întâmplări de la fața locului despre jucătoarele profesioniste de tenis. Ci despre fetele care mi-au atras atenția în afara terenului, la turneele pe la care am fost.

Prima este din 2015, când echipa de Fed Cup a României a jucat cu Spania, la Galați. Mai țineți minte? Tot așa, cu Moni și Irina în zi de grație la meciul decisiv. Cu Muguruza și Medina-Garrigues favorite, dar depășite. Era o vreme destul de urâtă afară, din ce-mi amintesc, iar ca să ajungi la patinoarul/sala care găzduia meciurile, trebuia să parcurgi niște străzi pline de gropi și băltoace. În prima zi am fost cu mașina, apoi am lăsat-o la hotel. Cititorii gălățeni nu au niciun motiv să se supere pe mine, pentru că adevărul e ăsta: mi-au plăcut mai mult taximetriștii și restul oamenilor decât orașul.

Centrul de presă de la patinoar a fost amenajat undeva la etajul sălii, iar locurile în tribune dedicate ziariștilor sunt tot undeva pe sus, în zona înaltă. Și cum sunt deja câțiva ani deja de când sunt impostor prin lumea jurnaliștilor de sport, tot de-acolo am văzut și eu meciurile. Nu am memoria lui Federer, dar țin minte că meciurile de simplu s-au terminat toate în câte două seturi, iar dublul ne-a extaziat pe toți, în trei. Însă povestea Galațiului mi-a rămas în minte nu doar prin efortul fetelor de a ne califica în play-off-ul de-atunci. A mai fost ceva.

În ultima zi, pe rândul din fața mea, se afla o familie care venise la tenis. Trei generații. Clasic – mamă, bunică, nepoată. Și nu păreau să se înțeleagă deloc bine. Mama își apostrofa copila, care se alia pe rând cu cele două, erau gelozii și pufnituri stârnite între game-uri, iar unii dintre noi nu voiam decât să urmărim meciurile în tihnă. Nu ajuta nici faptul că jumătate din spectatori primiseră la intrare niște batoane umflate cu aer. Pe care, dacă le izbeai unul de celălalt, se auzea de parcă tocmai s-au tamponat două furgonete lângă tine.

Propriile mele relații de familie mi-au dat mereu bătai de cap, așa că încerc să nu le judec pe alte altora. Dar uneori, e greu, serios. Singurul dialog pe care l-am priceput cap-coadă între cele trei viza orele de vioară pe care cea mică le făcea. Bunica spunea că nu a exersat suficient pentru nu-știu-ce serbare, în vreme ce mama spunea că „așa ai făcut toată viața, mamă, lasă copilul în pace”. Și că nu e nevoie să ajungă mare artistă de operă, că nu e cazul s-o stresăm, că fiecare își crește copiii cum crede de cuviință și așa mai departe. O frumoasă după-amiază petrecută în familie, ce să mai.

Apoi, după câteva ore de reproșuri, ceva s-a întâmplat. Româncele din teren au început să câștige. Iar cu cât tensiunea din meciul de dublu creștea, cu atât parcă se domolea cea acumulată în fața mea. Când Begu și Niculescu au egalat la seturi, ostilitățile deja încetaseră de tot în înaltul tribunei. Eu eram cu un ochi la teren și unul la familia mea adoptată din față – ca atunci când joacă Fed și Simona la aceeași oră, așa că pornești și laptopul, și televizorul.

Alte detalii nu-mi mai amintesc. Dar la final, eram convins că am bătut Spania pentru ca fetele astea trei, pe care acum le vedeam la unison senine, să se îmbrățișeze cald într-o duminică.

*

Fotografia este simbol / Foto: SportPictures

*
8 Momente este o serie de mici povestiri despre femei din tenisul românesc, așa cum le-am văzut noi în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Din aceeași serie:

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

Episodul 2: Tenisul, o afacere de familie

*

Vrei să-i iei ceva diferit? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.