Opt momente cu jucătoarele românce. Episodul 2: Tenisul, o afacere de familie

Tenisul e o afacere de familie. Chiar și în țările cu federații mai înstărite, care se implică în dezvoltarea jucătorilor, copiii se apucă de obicei de tenis prin intermediul familiei: fie sunt jucători amatori părinții (cazul lui Federer sau surorilor Williams) sau o bunică (Gulbis), fie sunt antrenori părinții (Murray, Radwanska, Zverev), sau un unchi sau o mătușă (Nadal, Begu), fie un frate sau o soră mai mare trezesc curiozitatea celor mai mici (Niculescu, Svitolina, Osaka, Halep). Familia ține flacăra aprinsă în primii ani, familia duce copilul la antrenamente și turnee, plătește cheltuielile și face strategia. Părinții cu veleități autodidactice devin uneori antrenori chiar dacă nu erau de la început (Richard Williams, Tsitsipas Sr, Wozniacki, Bencic, etc).

Modelul familial continuă și mai departe în carieră, când antrenorii devin ei un fel de părinți. Echipa unui jucător este o familie extinsă, alcătuită din familia biologică, partenerul de viață, antrenori și familiile acestora. Acesta este sistemul de suport al jucătorilor, portul în caz de furtună, prima linie și la bine și la rău.

Uneori avem senzația că jucătorii există într-un vid – în majoritatea timpului îi vedem singuri pe teren, portrete ale stoicismului sau înverșunării competitive. Toți încearcă să proiecteze o imagine cât mai puternică, deghizându-și pe cât posibil slăbiciunile. Dar dacă te nimerești prin preajmă după ce ies de pe teren, vezi deodată o altă latură a lor, înduioșătoare prin universalitatea ei.

La BRD Bucharest Open studio-ul nostru TV în care se întâmplă BRD Tennis Insider ocupă jumătate din cortul BRD, iar cealaltă jumătate e un fel de lounge dotat cu fotolii și catering pentru oficialii, echipa și invitații BRD. În fața cortului, mese cu umbreluțe. În ziua finalelor, de obicei cantitatea de mâncare prisosește.

E curios, dar și jucătorii profesioniști au aceleași nevoi ca noi toți. Trebuie, printre altele, să mănânce, mai ales după un efort susținut. Așa că după finala de dublu, când dădea să se întunece, așteptam fetele să vină pentru interviul post-match. Au venit, într-un grup vesel și gălăgios alcătuit din antrenori, prieteni, copii ai antrenorilor, curteni, oșteni, popor. Nu avuseseră timp nici să se schimbe, veneau direct de la ceremonie și erau cu toții hămesiți. Subiecții interviului trebuiau hrăniți mai întâi. Au trântit pe jos muntele de genți, rachete și trofee, au unit rapid două mese minuscule și au început să le alimenteze metodic cu farfurii pline.

Ne-am trezit în mijlocul unui zaiafet în toată regula, știți genul, că toți participăm de mici la ele periodic: mese gălăgioase de familie, în timpul cărora toată lumea vorbește în același timp, copiii aleargă în jurul mesei, iar câinele este hrănit clandestin. Noi nu aveam câine, dar dacă am fi avut, sigur ar fi fost hrănit clandestin.

Imaginea mea favorită este cu Irina făcând slalom printre cei doi băieți ai antrenorului ei de atunci, Artemon Apostu-Efremov, care alergau și strigau că au câștigat trofeul; Irina se oprea de fiecare dată, îmbrățișându-i și aprobând bucuroasă: ”Da, bravo, ați câștigat trofeul”. Trofeul ei, trofeul lor, al tuturor.

Dacă era după mine, aș fi dat asta în locul interviului. Deși nici interviul n-a fost rău deloc, dacă mai știți.

*
8 Momente este o serie în care vorbim despre femei din tenisul românesc, așa cum le-am văzut noi în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Din aceeași serie:

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

*

Vrei să-i iei ceva diferit? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.