Opt momente cu femei din tenis. Episodul 7: Hoții de mingi și rozmarinul anilor 90

În spatele blocului unde am copilărit, aveam așa: Liceul Eminescu și terenul său de sport, ceva instituție publică ai căror angajați erau gentili și se uitau la noi cum jucăm fotbal, o grădină de unde unde furam struguri și dude, respectiv un perimetru periculos, lipit de terenul de sport, unde nu ne aventuram decât dacă era musai. Despre acesta din urmă aș vrea să vă vorbesc azi. Teoretic, el ținea tot de liceu, dar practic, era lăsat în paragină în fiecare an. De-a lungul timpului, locul ăla a servit drept loc de chiul, loc de pipi, loc de ascuns, loc de spectacole, loc de fumat și loc de pierdut vremea. La un moment dat însă, a fost transformat în teren de tenis. Era suficient de mare, avea o mică centrală unde se putea da la perete. Pe jos era un beton crăpat, de sărea mingea când ți-era slice-ul mai drag.

Profesor de tenis peste tot grupul era un un mustăcios neplăcut, cu zero pricepere de pedagog. Cine-i buzoian trecut de 30 de ani și citește aceste rânduri, probabil știe despre cine-i vorba, că n-aveam noi prea mulți antrenori în oraș. În fine, iar pe post de învățăcei erau prietenii mei de prin cartier, plus vreo doi-trei care chiar știau tenis. Era o aglomerație de nedescris pe tereneul ăla, pentru că, deși antrenorul nu vorbea prea frumos și-l durea la bască de 90% din copiii de-acolo, cursurile erau gratis. Sau, mă rog, au fost o vreme.

Eu aveam o rachetă de tenis Reghin, de un alb-gălbui bestial. În casă, iubeam racheta aia. Afară, la antrenament, mi-era rușine cu ea, pentru că ceilalți aveau rachete noi, ușoare. Împrumutam o rachetă de la un prieten și dădeam la perete, alături de alți patru băieți. Care, la fel ca mine, veniseră de la fotbal la tenis și se întrebau ce mama naibii caută acolo. La fotbal, eram un ochelarist precoce, cu gura mare, care-și lua frecvent bătaie – atât de la coechipieri, cât și de la adversari. La tenis însă, nu aveam niciun fel de talent. În plus, cum spuneam, nu aveam nici antrenor, pentru că tipul juca numai cu ai lui. Cursurile au început cu vreo 20 de inși, iar după două luni, mai rămăseseră doar vreo șase inși. Subit, terenul era gol, aveai loc să schimbi niște mingi pe acolo. Eu am părăsit corabia printre primii, de îndată ce Cioară și Vio au apărut cu o minge nou-nouță de fotbal, pe terenul de alături. Știam că o furaseră din prin cartier, știam că o să apară vreun părinte nervos să o recupereze în maximum o oră. Dar tot mă bucuram. Aveam 9 ani, de-aia nu mai puteam eu că tovarășii mei de 12 furau șepci și mingi.

Din cei 6-7 copii care am văzut că au rămas la tenis, doar o fată se număra printre ei. Mihaela. Cred că avea vreo 10 ani atunci. Avea ochii verzi ca rozmarinul și părul tuns scurt. Nu râdea niciodată, ceea mă făcea să-mi fie foarte frică de ea. Astfel, nu intram în vorbă cu ea decât pe teme ce-l priveau pe Raton, frate-său, care mi-era prieten de miuțe.

Trăgeam cu ochiul mereu la terenul de tenis, ca să văd dacă Mihaela este acolo. Mereu era. Vecinul și prietenul meu Costin, o altă tânără speranță a tenisului, care nu a ezitat să dea racheta pe un cornet de înghețată la prima ocazie ivită, îmi spunea: „Fata asta o să ajungă departe, o să se facă jucătoare de tenis”. Îi dădeam dreptate, pentru că Mihaela chiar lovea bine, dar mă și enerva, pentru că speram să fiu singurul care vede potențialul unei cariere acolo. Iar Mihaela chiar a ajuns să aibă un traseu excelent.

Venea prima și pleca ultima de la antrenament. Atunci când n-avea cu cine juca, dădea singură la perete. Terenul ăla devenise al ei, iar când cursurile de tenis s-au mutat într-o sală a Liceului de Chimie și au început să coste bani, Mihaela a rămas mult timp să joace singură sau cu frații mai mari acolo. Nu-și permiteau ai ei să o lase să continue cursurile cu dom’ profesor, așa că a jucat tenis pe apucate. Iar sutele de ore pe care le-a băgat în terenul ăla, pe ploi, arșiță și în compania a zeci de băieți care înjurau ca pe stadion au contribuit, sunt convins, la cariera pe care și-a clădit-o pe brânci.

N-am mai vorbit cu ea de vreo 20 de ani, dar știu că e medic pediatru pe lângă Munchen.

Sursă Foto: Matthew LeJune on Unsplash

Ți-a plăcut acest articol? Contribuie la un jurnalism mai bun abonându-te la 30-0+, programul lansat de 30-0 și care oferă abonaților, sub forma a cinci pachete diferite, conținut premium, cadouri și beneficii suplimentare. Detalii despre inițiativă, aici și aici. Abonamentele pot fi făcute aici.

8 Momente este o serie de mici povestiri despre femei din tenisul românesc și nu numai, așa cum le-am văzut noi în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Din aceeași serie:

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

Episodul 2: Tenisul, o afacere de familie

Episodul 3: Play-off-ul familiei mele nebune de la Galați

Episodul 4: Culoarea portocalelor de Estoril

Episodul 5: Păi bine, măi mamă

Episodul 6: Andy Murray: „A fi feminist înseamnă a lupta ca toți să fim egali”

___________

30-0 Shop

Vrei să-i iei ceva diferit? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.