”O să ne călcăm pe picioare”. Povestea primului job

Fotbalul nu e pentru fete

Avem vântul cel sărat al orașului Constanța și copiii care se joacă și țipă ascuțit. Parcă țipă pe rime, dar asta e sesizabil numai dacă le știi jocurile. Nu le știm jocurile. E o nebunie de nedescris în spatele unui anume bloc 2D din zona Brotăcei și e cald rău. Copiii nu simt căldura, nici privirile adulților. A venit vacanța, iar una dintre fetițele mai băiețoase din grupul gălăgios tocmai a spus că o să se facă sportivă. „Daaaa, maaare sportivă”, o iau la mișto părinții de la geamuri și balcoane. Sunt părinți și bunici, sunt autobuze vechi ale orașului, care se aud în depărtare scârțâind cam macabru. Pot râde ei cât vor, dar ea deja are deprinderi de sportivă profesionistă, deși nu știe încă. La fiecare 15 minute, este singura care se oprește să bea apă. Are o sticlă un pic cam mare pentru ea, alcătuită dintr-un plastic dubios. Anul este 1998, ea are 7 ani.

-Fotbalistă sau tenismenă, le răspunde copiilor interesați de cariera ei viitoare.

Campionatul Mondial de Fotbal este în plină desfășurare, iar Franța este o gazdă foarte pricepută. Grupa României este nebună de tot, cu Anglia, Columbia și Tunisia; dar băieții noștri deja au luat primele trei puncte, grație lui Adrian Ilie. Săracii columbieni nici nu au știut ce i-a lovit. Și sunt doi jucători pe care ea îi urmărește în mod deosebit. Hagi, pentru că e cel mai bun, și Adrian Ilie, pentru că… nici ea nu știe de ce, dar e ceva la băiatul ăsta de 24 de ani, e clar.

-România e foarte bună la fotbal, spune ea. Printre cele mai bune. Stefi Graff e la tenis. Cea mai bună.

Știe să jongleze cu mingea de fotbal mai bine decât jumătate din băieții care râd de ea, și are inclusiv reflexe de portăriță.

-Mai bine la tenis, să știi. Fotbalul nu e pentru fete.

Replica lui George (10 ani, blonduț) o doare, pentru că George este, în general, un băiat simpatic. Până și tatăl ei îl place. Dar când se strâng mai mulți copii, se transformă într-un răsfățat și-un răutăcios. Cu toate astea, ea nu se lasă afectată, așa cum nu se lasă, în general, afectată de lucruri. Uite, de exemplu, ultima oară când a plâns a fost în urmă cu vreo șase-șapte luni, când și-a spart buza. A alunecat în cadă și poc, sânge peste tot. Nu durerea sau roșul aprins au făcut-o să urle. Nu, nu. Reacția maică-sii a speriat-o.

-Puteai să-ți spargi capul!!!
-Dar nu mi l-am spart!!!

Răcneau amândouă în baie, frate-său s-a speriat și el, tocmai venise de la antrenament, vreo doi vecini au chemat poliția. În rest, avea momentele ei când se supăra și se întrista, ca orice copil. Pe terenul de fotbal sau pe cel de tenis, stătea mai mult încruntată. La bazin, se enerva când o întreceau băieții. Temele și le făcea pe fugă.

La nouă ani, făcea deja două antrenamente pe zi, plus un al treilea la care privea: cel al fratelui ei. Fotbalul venea acum pe locul doi, Hagi și Adi Ilie rămăseseră în topul sportivilor ei preferați. Un top în care tocmai își făcuse loc o tipă scundă care avea să câștige totul: Justine Henin. Vecinii erau aceiași.

-Tenismenă și fotbalistă, clar.

Într-adevăr, totul pare posibil când e vară și încă n-ai împlinit un deceniu de viață. Totul, chiar și cariere paralele în sporturile grele și frumoase ale oamenilor.

Proiect oferit de

Să n-ai pe nimeni

La 16 ani, s-a mutat la București.

-Ai grijă pe-acolo, că sunt tot felul de….
-Las-o, dragă. O s-o vezi din trei în trei zile.
-Taci, domn’e!
-Sunt tot felul de…
-Oameni, mamă?
-Oameni, da…

Bucureștiul e urât, e mare, e trist, e plin, e totul. Bucureștiul e viitorul și ea îl iubește din clipa în care Fordul familiei găsește un loc de parcare în el. Mașina asta are zgura întregii Constanțe în ea, toate amintirile, toate renunțările, toate carierele care n-au fost niciodată băgate în seamă. Tenisul a amputat, milostiv și fără afectare, orice alt curs al vieții. Iar dacă ea ar fi fost ca noi, toată umezeala Dobrogei s-ar fi strâns în ochii ei acum, la acest prim contact cu trotuarul înzăpezit din mahalaua lui Vitan-Bîrzești. Numai că ochii ei nu se umezesc atât de ușor. Suntem cu toții niște prețioși pe lângă fata asta.

Cinci luni de zile s-a antrenat numai pe zgură, cu gândul, mereu, la următorul prânz, la următorul „stretching”. Iar în vară, a intrat pe tabloul junioarelor de la Paris ca a noua favorită a turneului. A învins în finală o prietenă și a câștigat titlul.  

Vecinii nu mai făceau mișto, iar ea scosese fotbalul de pe lista carierelor sale.

-Tenismenă.

România rostea, pentru prima oară, numele ei: Simona Halep.

Iar aici, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, fiți atenți. Neașteptată, dar nicidecum extraordinară; deci nu e vreo poveste de Hollywood, din simplul motiv că nu e rară. În sportul profesionist, oamenii se accidentează, suferă, o iau de la zero mereu. Îți pui toate ouăle într-un singur coș, tragi de corpul tău, zilnic, lași totul în urmă, și apoi vin gândurile: dacă nu-s suficient de bun? Dacă mă trezesc la 28 de ani că n-am pe nimeni și nimic? Dacă era mai bine să aleg fotbalul? Sau Dreptul. Sau Medicina.

Aceeași întrebare

Simona Halep s-a accidentat în data de 20 februarie 2010 și nu a mai jucat tenis profesionist niciodată. Roland Garrosul câștigat la junioare a rămas cel mai important titlu al ei, iar de la 18 ani încolo, totul s-a schimbat pentru ea.

Pentru că nu se întâmplă în fiecare zi ca o româncă să câștige un Grand Slam, chiar și numai la nivel de juniori, povestea ei a atras atenția tuturor. De la presă și diaspora, până la oamenii importanți ai țării și ai tenisului. Iar aceasta este povestea de care vă spuneam. Cu bune, cu rele și cu ce a urmat.

Mai întâi, au curs opiniile și părerile de rău. De exemplu, Ilie Năstase, care se afla la Paris pentru a-l vedea pe Rafa egalându-l pe Borg în anul acela, nu a apucat să o vadă jucând, însă după accidentare, a spus: „E mare păcat de fata asta. Ar fi putut ajunge mare. Ok, sigur că nu lider mondial sau de-astea, dar oricum, top 100 sigur. Tenisul românesc are nevoie de rezultate. Dar nu-s rezultate, asta e.”

Unii s-au arătat profund dezamăgiți de decizia Simonei de a nu continua cu tenisul. Iar cum internetul mergea din ce în ce mai bine în România, presa de online nu putea să nu-și pună întrebări:

„Accidentări la genunchi s-au mai văzut, iar la vârsta asta, ligamentele se repară ușor. Oare să fie ceva mai mult în spatele acestei „accidentări”? Să fie Simona Halep însărcinată?”.

Noroc că durerea din genunchi, acolo unde femurul, tibia și patela nu mai puteau asigura niciun fel de echilibru piciorului, nu îi permiteau Simonei să citească presa.

În anul imediat următor, Sorana Cîrstea, o jucătoare cu forehand plat și eficient, a ajuns în sferturile de finală ale Roland Garros. La senioare. Cel mai important rezultat al tenisului feminin de la Irina Spîrlea încoace, iar accidentarea Simonei, dată uitării: „se pare că vom avea, totuși, o campioană de Grand Slam”. Sorana a pierdut însă la Sam Stosur, cu 6-1, 6-3. A fost un turneu foarte bun pentru ea, și până în ziua de azi rămâne cel mai bun rezultat al tenisului feminin recent.

La 2D, în Brotăceii de nord, Simona nu mai este în cârje, ci cu cărțile în față. A intrat la facultate, iar fiecare pagină întoarsă vine cu tot felul de senzații. Buricele degetelor ating colțul unui volum sau altul, în timp ce, pe vremuri, cu aceeași delicatețe își punea singură overgripul pe rachetă. Oftează după un capitol greu, la fel cum, nu demult, greșea 3 voleuri din 10, la câte un antrenament. Inacceptabil, de la capăt!

Primești aceeași întrebare. Și la 7 ani, și la 20. Ce vrei să te faci când o să fii mare? Au mai murit din vecini, au răsărit mai multe mașini în spatele blocului, iar jumătate din flota autobuzelor din Constanța a fost înlocuită prin licitații trucate. Dar întrebarea e aceeași. Iar răspunsul este acesta:

– Jurnalistă.

În 2011, o jucătoare de tenis cu numai patru ani mai în vârstă decât Simona a reușit să capteze atenția întregii prese de sport de la noi: Monica Niculescu. Ajunsă la New York pe o căldură de ți se topeau opincile, Moni a ajuns până în turul 4, o performanță pe care nimeni nu a mai reușit să o egaleze. Monica a trecut, pe rând, de Mayr-Achleitner, Alex Dulgheru și chiar de Safarova. A pierdut la Kerber, în două seturi strânse, însă până-n ziua de azi, Monica este un model pentru ce poți face pe hardul american, chiar și cu un joc atipic.

Patru ani mai târziu, în 2015, Moni a făcut același lucru și la Wimbledon. Săptămâna a doua de concurs, România aplaudând frenetic victoriile la Puig, Cepelova și Pliskova. Dar dincolo de tenisul fetelor noastre, care creștea văzând cu ochii și aducea aproape lunar sferturi de finală pe la turnee, românii rămâneau cu televizorul și internetul. Cel mai vocal era Țiriac, care, între timp, își pierduse apetitul pentru organizat tenis.

–Avem 4 jucătoare în Top150, domnilor. Oare nu putem face și noi un turneu de tenis la București? Sau o sală ca lumea în țara asta?

Într-adevăr, au existat discuții în acest sens, dar au murit din fașă, cum se spune. La băieți, turneul de tenis se mutase de la București, dar barem existase, lumea avea amintiri. Însă la fete, nicio șansă. Nimeni care să mute proiectul – din teorie în practică. Virginia Ruzici, care devenise, între timp, managerul echipei de dublu Peers/Kontinen, a încercat și renunțat de mai multe ori să se implice în punerea pe picioare a unui turneu WTA în România. De fiecare dată, aceleași argumente: nu-s bani, nu-i interes pentru tenis.

Și mai era ceva. Un vibe ciudat și neplăcut. Meciurile de Fed Cup ale României au devenit un fel de circ Orlando, cu fetele jucând prin toată țara. Fără șanse reale să câștige vreo întâlnire, ci mai mult ca să le vadă lumea. Dar din păcate, s-a constatat că lumea asta are lucruri mai bune de făcut decât să vină la tenis, astfel că președinta FRT și căpitanul nejucător al României, Ruxandra Dragomir, a decis ca toate meciurile să se joace la Sala Sporturilor din Pitești, să fie mai aproape de casă pentru ea.

Cu toate problemele, echipa de Fed Cup a României s-a nimerit să aibă un suporter-supriză: Darren Cahill. Nu e foarte clar de ce, dar ceva l-a atras pe Darren, ani la rând, la meciurile României, la fel cum Prințul Charles își păstrase bizarul obicei de a-și face concediile prin Transilvania. Și era cu atât mai ciudat, pentru că Darren avea un job cu adevărat solicitant: după retragerea lui Toni Nadal, Rafa a încercat câteva luni cu Carlos Moya pe post de antrenor, însă, până la urmă, alături de Darren Cahill a reușit să câștige al 12-lea Roland Garros și al doilea Australian Open din carieră. Paradoxal, contribuția australianului a fost una destul de mică, după spusele sale. Un jucător ca Nadal nu are nevoie de un profesor, ci de altceva. Iar aici e miezul paradoxului: poți oferi acel ceva jucătorului pe care-l antrenezi, dar să nu fii nici tu prea sigur ce este el. Șapte luni și două slamuri câștigate mai târziu, Darren și Rafa se despărțeau prieteni. Iar la Darren, după Hewitt, Agassi și Nadal, nu a mai fost nimeni și nimic care să-l motiveze. S-a retras în Tasmania, unde joacă padel și face snorkeling cu prietenii, și unde a acceptat rolul de director al turneului Challenger de-acolo.

Însă povestea lui Rafa, care a devenit și povestea lui Darren, i-a ambiționat (pentru a câta oară?) pe toți. Marius Copil, deși nu a reușit să-și împlinească visul de a intra în Top100, a devenit un jucător bunicel de dublu. Și l-a angajat pe Teo Cercel, pentru un fitness mai bun. Iar Mihaela Buzărnescu, cea mai bine clasată româncă, a încercat, fără succes, să-l aducă în echipa sa pe Andrei Pavel. Răspunsul lui Andrei a fost că nu se vede antrenând iarăși în circuitul feminin. „Nu după tot ce a fost”.

Înapoi acasă, posturi TV precum Digi Sport sau Telekom Sport au continuat să dea tenis (chiar și în direct, uneori), însă prioritate au avut, în continuare, hocheiul, automobilismul și fotbalul. Plus baschetul, unde România urcase recent până pe locul 58 la băieți și pe 79 la fete. În fiecare lună, una sau două familii își dădeau copiii la baschet, iar entuziasmul se afla pe un trend ascendent. Iar trendul a fost alimentat de către „Baschet Club Gabi”, o echipă de baschet înființată recent de Primăria Capitalei. Peste 20.000 de oameni au asistat la tăierea panglicii pe Arena Națională, iar aplauzele și bucuria au fost îndreptate frenetic spre Primarul General. Primar pe care sondajele îl dau, se pare, favorit nu doar la un doilea mandat, ci și la Președinția României.

Are cineva un stream?

Covorașul este gri, dar nu a fost întotdeauna așa. Mai întâi, acum mai mulți ani, fusese verde. Apoi, țesătura împrumutase o nuanță de albastru obosit. Ajunsese la gri-ul cel de pe urmă, așa că fusese coborât de la etajul 3 la parter. Mic, de doi metri pe doi. Pe acest covoraș călca acum Simona. Avea emoții, pentru că era primul interviu de angajare la care mergea; dar și pentru că părul nu îi stătea prea bine. După facultate, a antrenat, vreme de trei ani, copii, adolescenți și adulți. Iar acum, venise vremea: avea trei etaje de urcat până la primul job pe care și-l dorise după mult timp.

Clădirea e o casă veche din Cotroceni. Mare, albă cu totul, unde vegetația fusese încurajată să crească în toată direcțiile. Cald în tot orașul, însă luna iulie era suportabilă în căsuța aceasta de păpuși care adăpostea două-trei firme și o familie; adică vreo 20 de oameni, cu totul. La parter, nu e nimic altceva decât o flotă mică de biciclete și trotinete. Miroase a cauciuc și a cafea, iar muzica de saxofon și răcoarea pereților dau locului un prestigiu misterios.

La etajul 1, în spatele unei uși albe, se află o firmă de contabilitate. Muzica nu vine de-aici. Simona privește atent tocul ușii, interfonul modern și cutia poștală. Recent, citise povești amuzante ale fostelor prietene din circuit, despre cum își făceau singure check-in-ul și check-out-ul la apartamentele AirBnB. Ea nu apucase să vadă cum e, pe vremea ei nu era AirBnb sau Uber, dar își închipuia că așa ar trebui să arate cutiile poștale unde lași cheia proprietarilor, la plecare. Brusc, se simți obosită după un singur etaj urcat. Ea, care alerga 3 ore pe teren și servea cu 150 la oră.

La etajul doi, un televizor mic și plat, cu sonorul dat la minim, este suspendat într-un colț. Tot etajul e un open space scufundat în alb-neon, unde oamenii se agită tot cu sonorul dat la minim. Din câte-și poate da seama, era o firmă de avocatură. Cravate multe, fuste strâmte & lungi, cămăși albe, tocuri, multe dosare și foi. Printează la greu avocații, nene, își spune. În urmă cu vreo 5 ani, Elena Bogdan îi spusese un banc bun; și-l amintește acum, pentru prima oară.

-Simo, ce înseamnă 1.000 de avocați pe fundul oceanului?
-Nu știu, ce?
-Un început bun.

Zâmbește, oboseala îi trece la fel de repede cum o împresurase și se trezește la etajul 3. Mansarda. În stânga, o ușă veche pe care stă scris „Ing. Dr. Mihalașcu Ion”. Nu, nu acolo trebuie să intre. În dreapta, o ușă transparentă, dar cam murdară de amprente. E semideschisă. Aha, deci aici trebuie să… Mirosul puternic de cafea și versurile lui David Gilmour îi amintesc de un turneu micuț din Aix-en-Provence pe care l-a câștigat, acum o eternitate, fără să piardă decât 7 game-uri toată săptămâna. Stomacul mic cât ochiul de pisică. Da, existaseră, la un moment, alt tip de speranțe.

The grass was greener
The light was brighter
With friends surrounded
The nights of wonder

Simona Halep are 1,68 și adidași New Balance în picioare. Se apropie de ușă, iar la nivelul sprâncenelor, câteva autocolante colorate îi atrag atenția. Mesaje simpatice acolo: „Are cineva un stream?”, „La cât începe Buzz?”, „Să facem greșeli neforțate împreună!”.

Împinge ușa cu două degete, iar scârțâitul o face să tresară. Rezidenții mansardei tastează de zor, în ajun de Wimbledon, la ceea ce va fi o ediție specială a revistei pe care vor să o scoată. Specialul constă în faptul că România are iarăși două jucătoare în Top 50 WTA, iar momentul se cuvine a fi marcat cum se cuvine: 50 de pagini color, interviuri, opinii, vreo două reportaje tari.

-Bună, sper că ai nimerit ușor adresa, îi spune cineva.
-Ăăă, da. Destul de ușor.

Patru oameni se opresc din scris. Paranoici și trecuți prin multe, dau „save” documentului și se ridică în scaun. Cum se face că toți stau cocoșați când îi uită Dumnezeu în fața Word-ului deschis? Misterele vieții, chinul coloanei. Apoi purced spre a se holba la ea un minut întreg. O știu din poze și din filmulețele de pe YouTube. I se alătură la singura măsuță din încăpere. O măsuță de la Ikea, pe care își face veacul, de obicei, Roger; pisoiul bătrân și semi-orb al mansardei.

O cafea, o apă? O bere din aia cu lămâie? E cam nasolă la gust, dar când e rece, parcă merge, haha. Nu, nu vrea nimic. Nimic altceva decât limpezime, deci un răspuns cât se poate de clar. La finalul acestei discuții, va ști, probabil, dacă o carieră promițătoare în tenis poate fi înlocuită cu o alta. Tot în tenis, dar în care scrii despre sportul ăsta. „Despre sportul ăsta idiot” pe care-l iubea mereu și-l blestema sub duș.

Când se lasă seara peste Cotroceni

Roger se prelinge printre cutiile în care se află tricouri, cărți și rachete de vânzare. Magazinul online al site-ului de tenis i-a servit adesea drept punct de observație. S-a înserat, iar foamea l-a făcut să vină acasă, după ce a tot ezitat ore în șir. Nu-i plac străinii. Nu-i plac interviurile de job. Nu-i plac oamenii simpatici și scunzi, care l-ar mângâia non-stop. Este joi, deci este pregătit să-și primească mixul de rață și orez (40%) și pulpă de sfeclă cu ton în ulei de soia (60%). Acceptă că măsuța de la Ikea i-a fost ocupată abuziv, nu e prima oară, însă ceva este diferit de data asta. Intrusul cu părul lung și blond pare că… da, intrusul îi pregătește cina. Ca ce chestie premiera asta?!

În secunda următoare, o voce feminină îl cheamă la masă:

-Haaaai, Roger, treci încoa, că nu te mănâncă fata asta.

Motanul cască ochiul zdravăn, iar lucrurile îi sunt tot mai clare. Ceea ce la un moment părea imposibil devine, dintr-o dată și pe nepusă masă, oficial: încă un om în mansarda asta și-așa prea mică. O să ne călcăm pe picioare, își spuse el. O să ne călcăm pe picioare!, mieună și cu voce tare. Epuizat de deciziile discutabile ale unui colectiv imatur, se așează în fund și se lasă scărpinat pe sub urechi de venetica asta mică din Constanța. Iar apoi, cu gura plină, mai lansează un ultim protest: Pe bune, deja purtați tenisul prea departe!

Articol apărut în Simona. Povestea Primului Slam.