O cruce mică la piept și-o cruce imensă-n spate. Rafa, între momentele Soderling și Djokovic

Acum câțiva ani, când Rafael Nadal părăsea arena Philippe Chatrier înfrânt de Robin Soderling, atmosfera generală era încărcată de stupoare, tensiune și speranță. Rafa, încordat și nervos, vocifera frustrat că nu găsise soluția potrivită în fața bombardamentelor suedezului. Unchiul Toni boscorodea întruna la adresa pretinsei lipse de sportivitate a spectatorilor. Cât despre aceștia, ei răsuflau vinovat-ușurati în speranța că mărețul Federer avea, ca efect al eliminării  favoritului, calea deschisă spre trofeul atât de râvnit de la Roland Garros. Reacția publicului părea să fie o expresie de vanitate franțuzească, sclifoseala unei prințese alintate care, deși măritată de ani buni cu Prâslea cel Voinic, și-l dorea, totuși, pe Făt-Frumos. Era cererea ca reduta pariziană să fie trecută pe listă de RF drept cucerită chiar în lipsa din cetate a împăratului. Iar mărețul prinț Federer n-a ratat ocazia și și-a graseiat-o pe răboj. În lipsa confruntării directe cu Rafa, victoria lui Roger de atunci a fost însă ca un punct făcut grație bandei fileului. Cununie cu mireasa în contumacie.

Acum, Nadal a fost răpus din nou și azvârlit din cetate. Eveniment istoric cu majuscule.  Rafa e amărât, evident, cum supărat a fost și la prima izgonire din rai, Unchiul Toni, necăjit, cu siguranță, și el. Alungarea asta însă nu mai seamănă cu precedenta.

Asta întâi pentru că atmosfera de ieri de pe arena Chatrier a fost încărcată de tristețe solemnă și de apăsător respect pentru regele Roland Garrosului. Supușii lui, deși încrezători la începutul confruntării,  simțeau cum, treptat, li se scurge toată speranța din vine până la ultima picătură, dusă pe pustii. Adversarii, deși fericiți, jubilau cu măsură (dacă ar fi să acceptăm că există și entuziasme prudente) și scandau în pumni, atenți să nu cadă în păcat de lèse majesté. Neutrii păreau mai degrabă mișcați de abdicarea lui Nadal decât de descălecarea lui Djokovic și, peste toate, toată lumea era pătrunsă de ținuta istorică a momentului (ca să-l citez pe crainicul britanic al Eurosportului, the crowd feels deeply sorry for Rafa). Cel mai trist liant al aplauzelor de final a fost însă aerul lor de epitaf și sentimentul că gata, monarhia a căzut, Roland Garrosul redevine republică.

O altă diferență este că Regele însuși a trăit o supărare mai apăsătoare decât la prima și unica înfrângere de până acum. Plusul de amărăciune vine întâi din faptul că ea era cumva previzibilă: eșecul cu Soderling din 2009 a fost o imensă surpriză, pe când victoria lui Nole nu surprinde pe nimeni câtă vreme Rafa a tot cedat din zgura lui favorită și unora pe care, până anul ăsta, îi mânca pe pâine și la micul dejun, și la prânz, și la cină. Apoi, amaru’ e și mai amar pentru că învingătorul nu e un fitecine: cu tot respectul, Soderling nu e Djokovic. Primul, deși îl învinsese pe Rafa, nu reușise să spulbere mitul invincibilității lui la Roland Garros, iar Nadal s-a hrănit multă vreme, inclusiv ieri, cu acest mit. De aceea, înfrângerea lui de acum echivalează cu o detronare, fie ea, Doamne-ajută, una temporară. Apoi, necazul e întreit de tristețea aniversării zilei de naștere exact ieri: 03 iunie – 03 tort-seturi. În fine, cum să nu fii înzecit supărat când știi că ai ratat șansa fabuloasă de-a intra în istorie cu 10 trofee de Roland Garros? Când Rafa ieșea din arenă după finalul meciului mi-am amintit de înfrângerea de la Wimbledon în finala cu Roger din 2007, câștigată până la urmă de elvețian în cinci dramatice seturi. Citeam cândva că, după ratarea acelei imense șanse de a cuceri prima oară Grand-Slamul ierbii, ajuns la vestiar, Rafa s-a refugiat în duș și-a bocit jumătate de ceas. Nu știu dacă a plâns și ieri, dar îmi imaginez că durerile sunt comparabile.

În fine, nu putem omite o a treia imensă diferență față de accidentul Soderling. Cum ziceam, învingătorul de ieri nu e de-alde Robin, ci însuși Novak Djokovic. Acela care a tot pierdut la Roland Garros finale și semifinale în fața lui Rafa și a acumulat o imensă frustrare (ca și Roger, de altfel) că nu poate răzbi, că se îneacă la mal, că e trimis meru în banca lui, că monopolul lui Nadal îi dă întruna peste mână. Prin urmare, rezultatul de ieri a consemnat nu doar eliminarea lui Nadal (ca-n cazul Soderling), ci imensa și dreapta victorie a lui Nole Djokovic. Nu l-am văzut niciodată să se închine în timpul jocului și să-și pupe cruciulița de la gât cu atâta patimă și simt că ar fi dat trei din trofeele de la Melbourne pentru izbânda asta. Odată scăpat de balaur, Nole nu are decât să se năpustească înspre trofeu. Sunt sigur că mintea lui a jucat deja finala și că nu-i va sta în față nimeni, iar Wawrinka, Tsonga și Murray nu-l vor putea opri chiar de-ar juca laolaltă, la trio. În concluzie, victoria lui Soderling e istorică doar în statistici, a lui Djokovic e istorică în istorie.

Iar manualul de istorie a tenisului, volumul Roland Garros 2015, va fi îmbrăcat în imagini de epocă. Prima copertă cu Nole pupându-și cruciulița de la piept și coperta ultimă cu Rafa, cărându-și crucea-n spate. Pe golgota lui, care duce la Roland Garros nr. 10.

* Florentin Țuca este avocat, Managing Partner la Ţuca Zbârcea & Asociaţii și Special Guest pe Treizecizero.ro.