Novak Djokovic mai are doar un pas până la 20. Matteo Berrettini este omul care va încerca să-l oprească

Concurs 30-0 de final de Wimbledon!

Câștigă

2 x Prosoape oficiale Wimbledon

3 x exemplare din “Între faimă și onoare se așterne întunericul”, cartea de povestiri autobiografice scrisă de Andrea Petkovic – exemplare oferite de Pilot Books.

5 x Vouchere de 100 de lei în 30-0 Shop
1 x Abonament pe un an la 30-0+

Cum intri în concurs
🔷 Ești înscris automat dacă ai deja un abonament activ la 30-0+
🔷 Intri dacă îți faci orice abonament la 30-0+ până duminică, la sfârșitul Wimbledon (inclusiv abonamentele Mini)
🔷 Intri dacă faci o comandă în 30-0 Shop de minimum 45 de lei, până duminică, la sfârșitul Wimbledon.

Câștigătorii vor fi desemnați prin tragere la sorți și anunțați pe pagina 30-0 de Facebook și pe mail.

Novak Djokovic își continuă sezonul fenomenal cu calificarea în cea de-a treia finală de Grand Slam consecutivă în acest an. Sârbul este acum la un singur meci distanță de a-i egala pe Roger Federer și pe Rafael Nadal în ce privește titlurile de Slam, în ceea ce ar fi o situație istorică și un simbolism perfect pentru dominația celor trei.

În fața lui va sta un debutant într-o finală de Grand Slam, însă unul care știe să joace bine pe iarbă. Matteo Berrettini nu e doar un big-hitter, ci un jucător care a ajuns la 11 victorii consecutive pe această suprafață (și 23 de victorii din ultimele 25 de meciuri pe iarbă).

Duminică va fi un match-up interesant, un contrast de stiluri într-o ocazie istorică.

Berrettini d. Hurkacz: 6-3, 6-0, 6-7, 6-4

Matteo Berrettini devine primul jucător din Italia – femeie sau bărbat – care se califică în finala turneului de la Wimbledon, după o victorie concludentă cu Hubert Hurkacz. Favorit 7 la Londra, Berrettini confirmă perioada bună pe care o traversează, ajunge la 11 victorii consecutive pe iarbă și reușește astfel cel mai important rezultat al carierei sale. Berrettini se alătură unui grup restrâns de jucători din Italia – Pietrangelli, De Stefani, Panatta, Schiavonne, Errani, Pennetta și Vinci – care ajung în cel puțin o finală de Grand Slam. 

În cele patru seturi jucate cu Hubert Hurkacz, Berrettini a strâns în dreptul lui 60 de lovituri direct câștigătoare (!) și doar 18 erori neforțate. Statistica asta e revelatoare pentru a vedea cât de clar a dominat italianul, deși scorul ar putea spune o altă poveste; cât și cum a dictat și cât de des a avut inițiativa pe parcursul celor patru seturi. 

În ceea ce-l privește pe polonez, timp de două seturi și jumătate, Hurkacz a avut o viteză în minus și a părut complet blocat, în pană de idei. De la mingea de break avută la 3-3 în primul set, întregul său joc s-a prăbușit. Întâi serviciul (în setul doi a câștigat doar patru puncte), apoi forehandul (a ratat mult, din toate pozițiile) și apoi toate construcțiile pe care le-a tot încercat (veniri la fileu nu tocmai inspirate – a fost pasat din toate direcțiile, mingi scurte și neutre, prea încăpățânat în a se duela cu italianul în dueluri de forehand). 

Toată această lipsă de inspirație și reactivitate (a atacat rar, s-a apărat mult, a răspuns doar ritmului primit) s-a reflectat, evident, și în scor. După acea minge de break salvată, Berrettini a legat 10 game-uri consecutive, pe fondul unui joc imaculat. 

Tenisul lui Berrettini pare croit pentru iarbă, iar rezultatele obținute pe această suprafață (titlu Stuttgart 2019, titlu Queens 2021, plus finală la Wimbledon acum) nu sunt deloc întâmplătoare. Loviturile italianului se potrivesc de minune pe gazon, începând cu serviciul, cu slice-ul de rever extrem de eficient (are, probabil, una dintre cele mai bune lovituri de rever slice din circuit), forehandul accelerat pe care-l poate lovi din absolut orice poziție și lejeritatea cu care se deplasează și ajunge la majoritatea mingilor. 

Deși sunt jucători care spun că fundamentul tenisului rămâne același indiferent pe ce se joacă – iarbă, hard, zgură, carpetă -, e destul de ușor să sesizezi când un jucător se simte cu adevărat confortabil pe o suprafață, cât de rapid reușește să-și adapteze loviturile la suprafață. Berrettini e un exemplu în acest sens: nu doar că loviturile lui se pliază pe iarbă, dar știe și ce să facă pentru a și le pune cu adevărat în valoare pe iarbă. Are planuri de joc, anticipează, joacă cu un obiectiv clar – iar acel obiectiv e de a câștiga puncte executând o strategie care îi e limpede și cu care se simte bine, în care crede.  

Cu Hurkacz, Matteo a câștigat multiple puncte pe acest tipar: 4-5 lovituri de rever slice, cu care reușea să rupă ritmul și să-l dezechilibreze puțin pe polonez, după care urma cu un forehand invers devastator, cu care închidea punctul. De asemenea notabilă, maniera în care a reușit în multe rânduri să iasă din defensivă (tot cu slice-ul de rever) și să treacă rapid la atac. Această atitudine ofensivă, mereu cu pasul în față, mereu pregătit să atace, e ceea ce i-a câștigat meciul italianului, mai ales că, întotdeauna, pe iarbă va avea avantaj cel agresiv și cu inițiativă. 

După două seturi pierdute, Hurkacz părea că trage de el; încerca să se motiveze, să găsească resurse și energie, dar fizic nu a părut că ar fi în locul potrivit, drept dovadă tenisul lui, lipsit de intensitate, multe mingi aterizând în careul de serviciu. 

Totuși, a păstrat atitudinea de a nu ceda, iar asta l-a ajutat să rămână în meci în setul trei. Punct cu punct, serviciul lui a început să funcționeze din nou la parametri normali iar asta l-a ținut în viață, ajungându-se astfel în tiebreak – un tiebreak în care l-am revăzut pe acel Hurkacz care a impresionat cu Medvedev și care a strălucit cu Federer. 

Doar că ceea ce s-a întâmplat în setul patru n-a fost tocmai imprevizibil. Fizic, polonezul a cedat, iar setul a mers în direcția primelor două seturi: Berrettini prea bun la toate capitolele, Hurkacz alergând să-l prindă din urmă, dar fără sorți de izbândă. 

Berrettini se vede acum cu Djokovic, în ceea ce va fi cea mai grea misiune pe care a avut-o vreodată pe terenul de tenis: să-l învingă pe Djokovic la Wimbledon, într-o finală. 

Djokovic d. Shapovalov: 7-6, 7-5, 7-5

Novak Djokovic s-a calificat în a 30-a finală de Grand Slam a carierei (doar Federer are mai multe, 31) și a 7-a la Wimbledon, după un meci echilibrat cu Shapovalov, dar care a urmat același scenariu ca în precedentele lor întâlniri. Shapovalov a avut momente de joc excelente, Djokovic a jucat excelent când a trebuit.  

Șansele lui Denis Shapovalov într-un meci cu Djokovic erau mici pe hârtie, din multe motive. Forma lui Djokovic (16 victorii consecutive la ora meciului lor), faza competiției (semifinală de Slam la Wimbledon, unde Djokovic a pierdut doar de trei ori  în carieră când a ajuns în această fază), matchup-ul (șase victorii din șase meciuri pentru sârb). 

Povestea semifinalei n-a fost cu mult diferită de ceea ce au obișnuit meciurile celor doi. Shapovalov a fost mereu aproape, dar în același timp departe. Iar asta fie pentru că Djokovic a fost mult prea bun în momentele în care a contat, fie pentru că Shapovalov s-a sabotat în aceleași momente cruciale. O dublă greșeală, un voleu ușor ratat complet, un forehand scăpat care n-ar fi fost bun nici dacă era meci de dublu – toate aceste erori au venit în momente mari, când a servit pentru set, când a servit pentru a rămâne în set, când a avut de fructificat mingi de break.

Shapovalov s-a ridicat la înălțimea adversarului (a făcut asta tot turneul), și-a oferit șanse, a avut ocazii de a se distanța și a avut pasaje în care l-a lăsat pe sârb fără replică. Ceea ce i-a lipsit canadianului a fost ca jocul lui să se lege cu adevărat în acele momente mari, din cauza erorilor de care aminteam mai sus, care l-au costat și l-au tras înapoi, sau pentru că Djokovic a fost pur și simplu prea bun și cu prea multe soluții atunci când a fost nevoie.  

E cumva frustrant pentru Shapovalov că un meci în care a condus cu 5-3 în primul set, a avut trei mingi consecutive de a urca la 4-2 în setul doi, și a avut multiple mingi de break în primul game al setului trei să se încheie relativ sec, în doar trei seturi (e adevărat, câștigate de Djokovic la mare luptă). Dar asta se întâmplă când îl ai în față pe sârb: orice eroare costă, orice ezitare îți e pedepsită, orice scăpare înseamnă o șansă în plus de care el se va agăța. 

Pentru al 20-lea titlu de Slam, Djokovic se vede, așadar, cu Matteo Berrettini pentru a treia oară. Scorul întâlnirilor directe e 2-0 pentru Djokovic, cu ultimul meci jucat în urmă cu câteva săptămâni la Roland Garros, partidă câștigată de Nole în patru seturi, în sferturile de finală. Povestea meciului care va urma va fi diferită acum: Berrettini se află pe o suprafață preferată, și toată presiunea e asupra lui Djokovic, iar italianul pare, conform spuselor sale, pregătit să-l înfrunte și chiar crede că are o șansă să-l învingă. ,,Djokovic e jucătorul de bătut la Wimbledon, dar știu că și eu pot să avansez mult acolo și cred că am jocul și armele să îi pun probleme”, spunea italianul înaintea turneului.

Uneori, cel mai greu lucru de făcut într-un meci cu Djokovic e să crezi – să crezi că-l poți învinge, să crezi că-l poți întoarce, să crezi că poți reveni. Berrettini pare pregătit pentru cel mai greu și important meci al carierei sale de până acum. Dar pe de altă parte, Djokovic știe că este la doar un meci de a-și atinge un obiectiv vechi, istoric, aproape imposibil în urmă cu câțiva ani, să-i egaleze pe Federer și pe Nadal la numărul de Slamuri câștigate. Putem fi siguri că va face absolut orice va putea ca să câștige duminică.