Nole, Murray, controverse, fashion, declarații și cifre. Notițe și subiecte de la Paris

Roland Garros este oferit de

Duble greșeli în serie

Apropo de meciul Rafa – Novak: ce-i cu ei când se întâlnesc la Roland Garros? A fost al treilea lor meci important la turneul parizian care se încheie cu o dublă greșeală, fapt, cred, fără precedent. Dățile trecute (la edițiile din 2012 și 2014) a fost Novak cel care a servit o dublă în ultimul punct al meciului. De data asta, parcă simbolic pentru inversarea raportului de forțe dintre ei, a venit rândul lui Nadal să pățească la fel. Și Nole a observat trendul: “Ei bine, nu știu de ce se întâmplă asta, dar așa-i, se tot repetă. Mie mi s-a întâmplat de două ori. Probabil că devenim prea încordați în astfel de momente și atunci faci o dublă greșeală la minge de meci”.

Stan și limbajul corpului la conferințe

A menționat Camelia aici despre cum ne studia Stan curios cu privirea pe toți cei din boxă, subiect pe care l-am dezbătut pe larg după meciuri. E ciudat și amuzant în același timp, pentru că nu știi dacă e frumos să-i înfrunți privirea sau să-ți muți ochii în altă parte. Când mi s-a întâmplat același lucru în 2013, la epicul lui meci cu Gasquet de pe Lenglen, am strâns pumnii discret și i-am ridicat în direcția lui, un mesaj instinctiv de încurajare. Nu știu, mi s-a părut că avea nevoie. În fine, ce mi s-a părut și mai interesant a fost limbajul corpului său de la conferința de presă de după finală. De data asta își ferea privirea de jurnaliști, ca și cum nu se simțea pe deplin confortabil cu noul lui trofeu. S-a uitat mai mereu în jos sau în microfon atunci când răspundea. Îmbrăcat sport, cu nasul roșu ca după un efort intens, cu un zâmbet pe care și-l cenzura aproape rușinat, Stan a vorbit însă cu un calm aproape de neimaginat pentru cineva care trăise o astfel de bucurie cu numai câteva zeci de minute mai devreme. S-a înroșit un pic când toată lumea l-a aplaudat la intrare, așa cum se procedează cu campionii de Slam la conferința de după finală, apoi s-a relaxat când a făcut gluma cu șortul. Dar se simte că nu e confortabil să își audă numele plasat într-o conversație alături de jucători la care continuă să se raporteze la fel ca și până la acest turneu, cu foarte mult respect. Ce vreau să spun este că simplitatea lui nu e prefabricată. Stan e ca un fel de the boy next door din tenis, omul absolut obișnuit, care reușește performanțe câtuși de puțin obișnuite.

Cum își susțin favoriții Mirka, Toni și alți apropiați 

Două lucruri sunt valabile pentru aproape orice jucător care apare pe Chatrier la Roland Garros: este invariabil însoțit de un anturaj numeros și se hrănește din susținerea acestora. Cu cât mai vizibilă, cu atât mai bine.

Nu se aude de fiecare dată la televizor, dar încurajările și mesajele din boxă sunt mai gălăgioase și, mai ales, mai dese decât am crede. Asta, chiar și în cazul celor mai importanți jucători sau a celor care nu obișnuiesc să păstreze constant un contact vizual cu boxa lor. Până la urmă, nu există jucător de tenis care să nu simtă nevoia de sprijin din partea grupului de apropiați, asta pentru data viitoare când mai râdem de unii dintre ei care solicită fățiș această susținere. O susținere care are rolul de a-l echilibra emoțional pe sportivul care se luptă singur pe teren cu adversarul și cu proprii demoni. Până și campioni experimentați precum Serena sunt susținuți zgomotos, în special în cele câteva meciuri în care a revenit de la set pierdut. Mouratoglou i-a făcut semne disperate la un moment dat să urce, pentru că stătea prea în spatele baseline-ului, iar mai noul sparring, francezul Jonathan Dasnieres de Veigy (un jucător retras în 2013, career high 146) și-a făcut simțită de fiecare dată prezența cu Come On-uri stridente.

Toni Nadal, cum am mai scris, lasă pe ultima secundă un strigăt scurt de încurajare în dialectul Malloquin, exact atunci când vuietul publicului se potolește, iar Rafa își pregătește mișcarea de serviciu. Tio Toni și-l maschează ținând discret mâna la gură, postura omului adâncit în gânduri; nu ți-ai da seama că a strigat ceva, dacă nu i-ai recunoaște vocea.

Mirka Federer este o altă prezență sonoră activă: strigă de cele mai multe ori încurajări în swiss-german și aplaudă prelungit și foarte des, alegându-și timingul în funcție de momentele dificile ale meciului. De altfel, asta e un punct comun la toți apropiații jucătorilor: își aleg mereu foarte inspirat timingul în care-și fac simțită prezența, și, cumva, știu să-și păstreze distincte aplauzele, să le separe de vuietul tribunei. Și toți aruncă mereu priviri discrete către ecranele gigant de pe teren.

Altfel, indicații tactice se dau cu duiumul, în special pe terenurile mici. La meciul Andreei Mitu din optimi, programat pe Court 1, Alison Van Uytvank a primit o sumedenie de indicații din partea staff-ului ei, ori de câte ori a fost pe partea noastră de teren.

Serena vs Steffi, noul challenge

Serena are acum 273 de victorii cumulate la toate cele 4 Slamuri. E singura, în era Open, cu cel puțin 50 de victorii la fiecare Slam. Toate celelalte jucătoare active au adunate împreună 21 de Slamuri, față de cele 20 ale Serenei. Întrebarea este nu dacă îi depășește recordul lui Steffi, ci când. Anul acesta? La anul?

Apropo de asta, iată un material făcut de Doug Robson, unul dintre jurnaliștii de tenis foarte apreciați peste Ocean, imediat după titlul câștigat de Serena la Paris. Americanca vorbește deschis despre retragere, despre criticile primite pentru apariția „teatrală” din meciul cu Bacsinszky („Ca să fiu sinceră, nu mă afectează”) și despre potențialul Serena Slam, pe care îl va încerca la Londra. Concluzia lui Doug o să vă surprindă: Serena s-a înmuiat și vede lucrurile dintr-o perspectivă mult mai … serenă.  

Știați care sunt incidentele pentru care sunt amendați jucătorii?

Iată-le, așa cum erau afișate la desk-ul de interviuri. Cele mai dese amenzi se dau, bineînțeles, pentru punctele M, N și O.

Echipamentul lui Berdych

Să trecem la lucruri serioase. Cum ar fi echipamentele. Nu mi se pare că a primit suficient credit echipamentul lui Berdych, un hit de data aceasta, spre deosebire de cum au fost primite de public alte colecții H&M. În fapt, mie mi-au plăcut aproape toate din cele încercate de Tomas de când a început colaborarea cu H&M, chiar și cele mai îndrăznețe. Experimentele sunt bune, în special când te diferențiază și-ți exprimă personalitatea. Vorba lui Federer, să ne bucurăm de culoare cât încă mai putem.

Echipamentele Adidas

Alt hit mi s-a părut colecția Y3, lansată de Adidas pentru RG, împreună cu faimosul designer japonez Yohji Yamamoto. Chit că Tsonga, de exemplu, n-a mai rezistat în căldura de la finalul turneului și a renunțat la negru în semifinala cu Stan, trecând la varianta albă a colecției. Și colecția dedicată copiilor de mingi a fost foarte reușită și a stârnit până și o întrebare pentru Roger Federer, cunoscut pentru aplecările sale către designul vestimentar. Adidas a avut succes și prin faptul că doi dintre jucătorii care au purtat linia Y3, Tsonga și Ivanovic, au ajuns până în semifinale. Altfel, mi-a plăcut acest citat al lui Yamamoto, despre ce trebuie să aibă o idee ca să rămână relevantă: “An impact only happens when two worlds clash together”.

Echipamentul lui Stan

Ce ar mai putea fi de spus în plus, acum, că suntem convinși cu toții că șortul cu pricina i-a câștigat trofeul? Șortul-pijama a stârnit strigăte ironice din tribună, a inspirat caricaturi, tweet-uri, comentarii și a intrat, vorba posesorului său, în pop culture-ul tenisului. Într-atât încât parcă ne-am dori să mai rămână prin preajmă. Ceea ce, măcar pentru o vreme, nu va fi posibil. În cuvintele lui Stan, “sunt destul de sigur că la Wimbledon nu mă vor lăsa cu el”.

Interesant e că nici lui Stan nu i-a plăcut în primă fază, dar Yonex, sponsorul tehnic, a reușit să-și impună cuvântul. 

De ce vin jucătorii cu șapcă la înfrângeri?

Ați observat un trend? Aproape de fiecare dată când pierd, jucătorii faimoși vin cu șapcă la conferință, ca și cum ar vrea să-și ascundă cutele de pe frunte sau privirile întristate. Apropo de conferințe, bucata mea preferată din discursul lui Rafa de după înfrângerea cu Djokovic (îmi place din ce în ce mai mult viziunea lui Nadal asupra eșecurilor importante, le găsesc drept sursă de inspirație) a fost răspunsul pe care l-a dat când a fost întrebat dacă, din cauza rezultatelor mai slabe pe zgură, a venit cu îndoieli anul acesta la Paris. Rafa s-a uitat fix în ochii jurnalistului și a spus răspicat, dar cu blândețe, accentuând inspirat unele cuvinte: “Joc aici de 11 ani și n-a fost an în care să n-am îndoieli în ce mă privește. În acești ani, am câștigat 9 trofee și am pierdut doar două meciuri. Îndoielile sunt bune în viață”.

Hawkeye pe zgură?

Ar trebui să se introducă replay-ul în tenis? E genul acela de subiect la care răspunsul diferă în funcție de pe cine întrebi. Cert e că ediția de anul acesta n-a fost lipsită de incidente care să sporească intensitatea discuțiilor pe subiect și a vocilor care cer ca aportul tehnologiei în tenis să crească, pentru a evita situații în care jocul riscă să fie afectat dramatic de o decizie proastă, care ar fi putut fi corectată. Cazul Azarenkăi, rămasă fără un punct important în meciul cu Serena, a fost cel mai evident dintre toate.  

Gael are un record dubios

O să fiu rău acum, dar fie e o părere subiectivă și neîmpărtășită de prea mulți, fie a cam trecut vremea în care meciurile întoarse dramatic de Gael Monfils în tururile 2-4 la RG mai sunt interesante sau notabile. Parcă este o tradiție pariziană: fanii vin an de an la meciurile lui de pe Chatrier sau Lenglen și-și iau doza de adrenalină, ca un fel de obligație anuală. De fiecare dată se repetă același scenariu: Gael e condus cu un set, poate chiar cu două, uneori și cu un break în al treilea. De fiecare dată, opoziția pe care o are de dincolo de fileu parcă nu justifică genul acesta de dramă. Apoi știm cu toții ce urmează: Gael se adună, se hrănește din energia pe care tot el o produce, face un hot-shot sau mai multe, implică tribuna, începe o hărmălaie generală și Le Monf întoarce spectaculos meciul, câștigându-l cu vreo două ore mai târziu decât era cu adevărat necesar. Toată lumea e mulțumită (cu atât).

Problema e că astfel de meciuri îl seacă de energia de care ar avea mare nevoie în tururile cu adevărat importante, în care ar putea avea un impact cu adevărat major asupra turneului. Anul acesta l-a întors pe Cuevas dintr-o situație aproape compromisă (ușurința cu care a recuperat cele două break-uri din setul patru a fost teribilă, dar deloc o noutate), dar apoi a rămas fără resurse contra lui Federer. Cum de are Gael numai o semifinală la RG, un turneu la care ar fi putut avea atâta succes, mă depășește. Bine zicea cineva pe Twitter: finalele lui Monfils la Roland Garros se joacă, din păcate, în turul trei. Nu întâmplător anul acesta a depășit recordul de cele mai multe meciuri de cinci seturi la RG din Era Open. Are treisprezece.

Sportivitatea lui Andy (I)

O notă bună pentru Murray, care i-a cerut arbitrului de scaun să informeze publicul asupra motivului real pentru care Djokovic s-a dus la vestiare spre finalul meciului dintre cei doi, o pauză survenită într-un moment în care britanicul revenise puternic în meci. Fanii au crezut că sârbul a cerut toilet break și l-au huiduit copios la întoarcerea după cele 8 minute de pauză, iar Andy a vrut ca lucrurile să fie clare.

Sportivitatea lui Andy (II)

Și tot Andy a respins categoric încercarea unui jurnalist britanic de a scoate de la el un comentariu pe tema acelui timeout. Întrebarea a fost vădit tendențioasă și-i fusese adresată mai devreme în mod direct și lui Djokovic – sârbul fusese întrebat dacă i se pare fair un astfel de timeout de opt minute.

Andy a spus că nu vede nimic anormal și că oricum nu are de gând să comenteze, explicând că la AO a spus ceva în treacăt pe un subiect similar, iar subiectul a căpătat proporții în media britanice, ajungându-se mai apoi la concluzia că Murray s-a plâns și l-a acuzat pe Djokovic că a trișat. Cei doi au trebuit să discute ulterior ca să-și lămurească lucrurile. De altfel, Andy este într-un moment mai puțin bun cu ziarele din Insulă, care îi sucesc adesea cuvintele, iar dacă protestează, nu face decât să riște stârnirea unui iureș și mai mare. Nu e singurul.

Novak, simpatic, despre perioada în care purta tot felul de imprimeuri pe tricouri:

Djokovic, despre reacțiile la cald, pe care le regretăm după

Și tot Nole, într-un segment al unei conferințe în care, pus să comenteze reacțiile efervescente ale tinerilor jucători australieni, și-a făcut un fel de mea culpa discret și indirect față de reacțiile lui de după victoriile de acum câțiva ani, fază a carierei care i-a făcut mult rău pe planul imaginii. Apropo de asta, paranteză: spunem adesea că reacțiile lui X sunt nerespectuoase, ba chiar jignitoare, față de jucătorul Y. Dar asta e de multe ori perspectiva fanilor lui Y, care se simt ei jigniți. Adesea, Y-ul în cauză n-are absolut nicio problemă, sau dacă o are, o uită după ce s-a îndepărtat de focul luptei.

Să nu uităm că oamenii aceștia sunt, practic, colegi de birou. Deși concurează pe bani, puncte și faimă, trebuie să lucreze împreună, trăiesc mult timp împreună și-și împart resursele, ca atare și comunică foarte mult în spatele cortinei. Și fac asta în termeni cât se poate de civilizați. Poate că ar fi timpul să înțelegem că multe dintre subiectele pe care le consideram încă reale (diverse certuri din trecut, declarații acide sau priviri dușmănoase) nu mai sunt de actualitate. Oamenii se maturizează și poate că nu mai e corect să-l judecăm atât de aspru pe Djokovic pentru niște lucruri petrecute cu patru sau mai mulți ani în urmă. 

Boris și declarațiile sale despre Djokovic și Federer

În acest context, Boris Becker vine cu cel mai prost timing posibil și scrie, în noua lui autobiografie, că tenisul ar avea mai multă nevoie de dușmănii autentice și de “personaje” rele. Boris mai spune că e real sentimentul de antipatie dintre Federer și Djokovic și că ar trebui ca ei doi să fie mult mai deschiși în public vizavi de sentimentele lor și să renunțe la prietenia de fațadă pe care o afișează.

Zic că e un timing prost din două motive: unu la mână, pentru că numai de asta nu-i ardea lui Nole acum, și doi la mână, pentru că îi subminează eforturile uriașe ale sârbului de a se face plăcut de către fani, readucând iar pe tapet un subiect vechi de când lumea.

Boris mai spune că Federer “cannot possibly be as nice as he appears”, genul de afirmație argumentată slab, făcută exact ca să vândă și să inflameze, mai ales că există probabil mii de mărturii care-l contrazic.

Dar problemele mele cu afirmațiile lui Boris sunt altele: unu la mână, nu cred că Roger sau Novak au susținut vreodată că ar fi prieteni, ca să-i putem acuza de ipocrizie. Ba chiar au admis că nu au genul de relație în care ieși la bere, pentru că-s rivali pe terenul de sport și, ca atare, “it is what it is”. Dar asta nu înseamnă că ei ar simula o prietenie.

Doi la mână, cei doi au depășit de ani buni tensiunile din trecut și, deși e clar că nu-s apropiați și nu suportă să piardă unul la celălalt (cine suportă să piardă la un astfel de nivel), se respectă unul pe altul. Trei la mână, și cel mai important: genul acesta de abordare, adică nevoia de controversă cu orice preț în tenis, îmi pare un pic cam depășită. Există un motiv pentru care și Federer și Djokovic au niște performanțe uriașe, depășind (în cazul primului) sau apropiindu-se să depășească (în cazul celui din urmă) multe dintre personajele controversate ale epocilor trecute: anume că au dat la o parte astfel de distracții adiacente tenisului și se concentrează exclusiv pe carierele lor. Iar imensa lor contribuție lor la promovarea tenisului n-ar fi fost aceeași dacă n-ar fi avut imaginea pe care o au acum.

Iar patru la mână: când Djokovic a încercat, în prima parte a carierei lui, să fie un “personaj rău“, am văzut cu toții cât de bine s-a sfârșit acest plan. Sârbul face acum eforturi disperate să se distanțeze de imaginea căpătată atunci.

În fine, bineînțeles că rivalitățile, declarațiile acide sau tensiunile extra de pe teren sunt binevenite. Dar a le cere celor doi să se comporte McEnroe-ian este prea mult, este o abordare care nu ține cont de realitățile momentului sau de cât de investiți sunt acești sportivi în excelență. Mi-e greu de crezut că personalitățile celor doi ar fi fost mai bogate, sau tenisul ar fi avut în mod real de câștigat dacă Federer și Djokovic ar fi stat la cuțite tot timpul. 

Djokovic nu e iubit? 

Și pe aceeași temă: poate că a venit timpul să reevaluăm teoria cum că DJokovic nu e iubit / popular? Corect spus ar fi “nu e la fel de popular precum Federer și Nadal”, incorect spus e că nu e iubit deloc. Standing ovation-ul din finala de acum câteva zile o dovedește. Novak are, de asemenea, Asia ca zonă în care popularitatea lui e remarcabilă, iar Asia nu e deloc o piață de neglijat.

Un stat interesant

Wawrinka vs. Federer + Nadal + Djokovic:

2007-2013: 1-37
2014-2015: 5-5

Robin se întoarce?

Cine îi duce dorul lui Soderling? Scăpat de eticheta singurului jucător care l-a învins pe Nadal la RG, suedezul spune că speră la un comeback la anul și că se simte mult mai bine, iar rezultatele excelente pe care le obțin jucătorii de peste 30 de ani îi dau speranțe că mai are câțiva ani buni în față.

Trend nou

Într-adevăr, se profilează nou trend în tenis, o tendință anticipată de Mats Wilander, Brad Gilbert și de alți specialiști: jucătorii își vor angaja tot mai des specialiști nișați pe diferite segmente ale jocului, colaborări bine definite în timp: antrenor pentru retur, antrenor pentru zgură, antrenor pentru fileu. Și tot așa. Problema e că, la fel ca în cazul altor investiții, e genul de cheltuială accesibilă doar pentru cei de la top, ceea ce riscă să mărească și mai mult diferența dintre vârf și pluton.

Dublă notabilă 

De salutat succesul perechii Safarova/Mattek-Sands, care a câștigat ambele titluri de Slam jucate anul acesta. Bethanie, care intră pe lista mea de jucători mult mai simpatici în realitate decât par la TV, are deja 3 Slam-uri anul acesta. Iar succesul Safarovei i-a adus o mulțime de felicitări din partea fetelor din circuit: Lucie e considerată de către colegele ei una dintre cele mai prietenoase și drăguțe fete din vestiar.

Cifre

Interesantă perspectiva oferită de cifrele adunate de toate platformele digitale oficiale ale Roland Garros, pentru că ne dau o idee despre ce înseamnă planeta tenis: peste 14 milioane de vizitatori unici au adunat site-ul oficial și toate declinările Roland Garros pe alte platforme.

#RG15 Data Crunching – Thank you! // Roland-Garros 2015 en chiffres ! cc @IBM_France pic.twitter.com/3VsD5D8OEO

— Roland Garros (@rolandgarros) June 8, 2015

Twitter

Iarăși interesantă e distribuția pe țări a conversațiilor de pe Twitter în timpul finalelor RG, hartă pe care România nu strălucește prea mult. Twitter a avut întotdeauna probleme în a se impune în România și bineînțeles că acest lucru se observă și în conversațiile despre tenis, deși, fără să am un studiu oficial în spate, cred că succesul tenisului românesc a tras după el și mulți utilizatori noi pe Twitter, o rețea socială ideală pentru a urmări și comenta acest sport. Mai multe idei și cifre despre cum a evoluat Roland Garros pe Twitter găsiți aici.

Zgura n-a fost world class anul acesta

N-au fost doar problemele cu bucata de acoperiș care a căzut și a rănit niște fani la meciul Tsonga – Nishikori, sau cele cu intrusul care l-a necăjit pe Federer. Directorul turneului a admis că zgura n-a fost, anul acesta, de o calitate demnă de Roland Garros. Mai mulți jucători s-au plâns în prima săptămână de condițiile neobișnuit de lente de pe Chatrier. Apropo de terenuri, Nole s-a amuzat la o conferință, povestind despre cum i s-a justificat decizia de a nu uda terenul între seturi la meciul cu Nadal: “Se tot întâmplă asta, pe fiecare an: arbitrul îmi spune că e decizia îngrijitorilor terenurilor, iar îngrijitorii îmi spun că e decizia arbitrului”. Apropo de îngrijitori, de zgură și de părerile jucătorilor, bune sau rele, iată o lectură interesantă.

Haz la conferințe

Biata Alison. Iată ce a pățit:

Haz la conferințe (II)

Ernie, fiind foarte specific:

Haz la conferințe (III)

Pentru mine, Gilles Simon e un must-read, poate chiar mai mult decât Ernie, pentru că nu se răsfață tot timpul și amestecă inspirat sarcasmul cu răspunsurile serioase. Iată-l aici discutând despre cine-i boss-ul din echipa Franței. Who's the boss? Who's the automatic boss? 

Atât de franțuzesc:

Pretty confident the French Open is the only Slam where the ball girls head out for a smoke break.

— Stephanie Myles (@OpenCourt) May 29, 2015

Prezența 30-0 la Roland Garros este susținută de