Nole de oțel | Novak Djokovic îl doboară pe Wawrinka, într-un alt meci năucitor la Australian Open

Îl ştiţi cu toţii pe Stan Wawrinka: băiatul acela tăcut care a avut ghinionul să se nască în aceeaşi ţară şi în acelaşi timp cu un anume Roger Federer. Faţă de motan, lat în piept, cu o barbă rară şi rever ca laserul, expert în a pierde meciuri de cinci seturi la Slam-uri şi a trece apoi prin conferinţe de presă în care toată lumea îl întreabă ce mai face Fed.

Cu Djokovic, mă aşteptam ca Stan să dea nişte revere drăguţe, să facă nişte puncte frumoase şi să-l lase pe Novak să se ducă repede la hotel, că doar mai are încă trei meciuri de jucat săptămâna viitoare. Dar Stan the Man a intrat pe teren cu alte idei: a început să joace repede, să lovească cu precizie liniile şi să-l întindă pe Novak cât e de lung dintr-o parte în alta. Novak nu-şi găsea picioarele: de vreo trei ori în setul unu a alunecat, a ratat startul, s-a întins pe jos. Asta nu e ceva obişnuit la Nole-omul-de-cauciuc.

Într-o clipă setul unu era gata, cu un scor uşor neobişnuit: 6-1 pentru WOWrinka. Stan a continuat să joace ca din puşcă şi-n setul doi. Novak făcea ce putea, dar nu avea prea multe opţiuni în faţa unui adversar care juca ca posedat. De pe la 4-1 încolo, Novak avea acea linişte împietrită pe faţă, aparent fără nicio reacţie, care însă pe adversari ar trebui să-i îngrijoreze mai mult decât atunci când îşi aruncă mâinile în sus şi face pe primadona: înseamnă că e gata să intre in “survival” mode. Şi “survival mode” la Novak este de fapt “Darth Vader” mode, sau “O să mor cu tine de gât” mode. 

Se ajunge la 5-2. Apoi la 5-3 şi 30-0 pe serviciul lui Wawrinka se întâmplă o treabă. Stan prinde un net norocos şi câştigă punctul, dar se scuză atât de exagerat, de parcă ar fi furat ceva. Mie mereu reacţiile jucătorilor când au netcorduri norocoase mi se par ilustrative pentru cât de mult simt în sinea lor că merită să câştige. De la acel 30-0, WOWwrinka a devenit Wawrinka şi şi-a pierdut serviciul, şi l-a mai pierdut odată la 5-5 şi setul doi cu 7-5. Novak ieşise din menghine, şi nu numai că juca mai bine, dar fac pariu că era furios. Vorba aceea, dacă ai fost destul de nebun să apuci un tigru de coadă, măcar nu-i da drumul, orice-ar fi. Din punctul meu de vedere, Wawrinka a dat drumul tigrului de coadă şi l-a lăsat pe  Novak să intre în meci când şi-a pierdut serviciul la 5-3 în setul doi. Restul n-a mai fost decât o chestiune de timp, în ciuda break-urilor, rebreak-urilor, punctelor de generic şi suspansului (aparent) care ne-a ţinut cu sufletul la gură încă trei seturi.

Ok, acum o să recurg şi eu la un clişeu şi o să vă dau un citat din Sun Tzu care mi se pare că explică de ce jucători ca Novak, Rafa şi Roger câştigă, iar şi iar şi iar, pe când jucători ca Wawrinka, Berdych, Gasquet, Almagro et co  pierd iar şi iar, deşi talent au cu carul: “Războinicii victorioşi câştigă mai întâi şi apoi pleacă la bătălie, în timp ce războinicii învinşi pleacă mai întâi la bătălie şi caută să câştige apoi.”

Un meci de pomină, candidat serios pentru titlul de “Meciul anului”, pe care Novak l-a câştigat după cinci ore cu 12-10 în decisiv . N-am avut nicio îndoială.