Nole 2012: dominant

Cel mai bun rezumat al finalei de la Miami a făcut-o chiar câștigătorul ei. Novak Djokovic a surprins, imediat după victoria, 6-1, 7-5 cu Andy Murray, esențialul: “Nu am pierdut niciun set în tot turneul, ceea ce e impresionant. Mi-am ridicat nivelul jocului atunci am avut nevoie să fac asta. Asta contează cel mai mult, la urma urmelor”.

Da, asta contează. Declarația lui Novak poate fi interpretată și ca o referire la scenariul care s-a repetat aproape la perfecție în sferturi, semifinale și finală. De fiecare dată, sârbul a fost solid ca o stâncă în primul set, adesea impunător și fără milă pentru adversar. Rezultatele vorbesc de la sine: 6-2 cu David Ferrer, 6-0 cu Juan Monaco, 6-1 cu Andy Murray. Apoi, în setul doi, au apărut problemele. Fără să fie din cale afară de îngrijorătoare, dar au apărut. În primele două meciuri menționate, Nole și-a pierdut serviciul exact când servea pentru meci. În al treilea, a ratat mai multe ocazii numai bune de a face break-ul decisiv. În toate cele trei situații, sârbul a sfârșit prin a se impune în tie-break. 

Pattern-ul care se desprinde de aici? Novak joacă la un nivel foarte ridicat. Apoi, din varii motive, coboară ritmul. Pierde viteză. Ratează șanse sau are probleme pe serviciu. Pare că se chinuie. Respiră greu, bate mingea de mai mult de 15 ori la serviciu, se enervează, ba chiar trântește cu racheta de pământ, cum s-a întâmplat azi, în setul doi, la capătul unuia dintre raliurile lungi, în care Andy s-a apărat foarte bine (apropo: de când nu l-ați mai văzut pe sârb trântind cu o rachetă de pământ?). Dar, atunci când contează, atunci când se joacă punctul cel mai important, atunci când adversarul crede că are o șansă, că ușa i se deschide, Djokovic își ridică nivelul. Execută. Face ceea ce fac marii campioni. Sună banal, dar victoriile repetate și dese sună la fel de banal. Mai puțin atunci când încerci să înțelegi ce se ascunde dincolo de ele.

Din ultimele 14 turnee de Slam sau Masters pe care le-a jucat, Novak a câștigat 10  

La urma urmelor, asta contează. Execuția. Restul sunt argumente, sucite frumos, de-o parte și de alta a discuției. Novak câștigă, și dacă impresia lăsată e că nu mai câștigă atât de dominant ca anul trecut (și așa e), tot “vina” lui e și pentru asta. Pentru că 2011 a fost atât de bun, atât de categoric în victorii, încât e foarte greu să îl mai repete. Vestea bună pentru fanii lui Nole e că nici nu trebuie. Nole, varianta lui 2012, am mai scris-o, nu mai are nevoie să câștige fiecare meci, sau să-și spulbere adversarii. Are nevoie doar să câștige. Ceea ce, până la alte ordine, chiar face. Și o face constant. Într-un fel sau altul, impresionând sau nu, dar rămâne în picioare. Câștigă trofee. Le apără pe cele câștigate anul trecut. Ceea ce-l face un jucător dominant. Schimbările din ierarhie mai au de așteptat. 

Victoria de la Miami e a doua a sezonului pentru liderul mondial, după cea de la Australian Open, și a 30-a din carieră. Mai mult, Novak a câștigat 12 din ultimele 13 finale (singura excepție, eșecul prin retragere din finala cu Murray de la Cincinnati ’11) și 10 dintre ultimele 14 turnee de Grand Slam sau Masters în care a jucat. Enorm.

Vreți un rezumat într-o frază care să explice titlul? Djokovic a depășit cu multă siguranță și naturalețe singurul moment delicat al anului, cel de la Indian Wells. A făcut-o în stil, câștigând Masters-ul următor. Iar acum intră în sezonul de zgură cu statutul și încrederea intacte. În 2012, a câștigat un Slam și un Masters. Două din trei posibile, un bilanț excelent. Și rămâne numărul 1, jucătorul pe care toți îl vânează.

Dubla greșeală l-a “ucis” pe Murray, dar pasivitatea l-a “îmbolnăvit”  

Despre Murray? Cea mai bună expresie a jocului său din finală rămân câteva zeci de secunde din tiebreak: la 2-1 pentru Novak, scoțianul a alergat fantastic după un slice de rever incredibil de greu de returnat, răspunzându-i cu o scurtă la care Djokovic a ajuns ca la amatori, când mingea căzuse deja de trei ori. Rumoare, bucurie și aplauze în tribune. Punctul următor? Dublă greșeală Murray și totul s-a terminat pentru el acolo.

În afară de asta? Scoțianul a fost un munte de ezitări în primul set și mult prea defensiv în al doilea, când s-a salvat cu greutate din câteva servicii. Abia pe final și-a făcut curaj și a ieșit la atac, impresionând cu felul în care a făcut-o. Partea proastă e că Murray a părut să uite cu cine are de-a face. Altfel e greu de explicat surprinderea britanicului la unele retururi reușite de Novak.

Mulțumit să stea în raliuri mare parte din meci, pasiv și fără să încerce să se aducă în poziții câștigătoare, Murray a părut chiar în regres față de meciul celor doi de la Australian Open, când și-a asumat mult mai multe riscuri decât a făcut-o la Miami. Și, din păcate pentru Murray, intrarea în sezonul de zgură îl găsește neschimbat în percepția generală a publicului: aceea că e tot numărul 4.