Noaptea de dinainte de finală. Despre imn, românisme, dreptul la bucurie și dreptul Simonei la spațiu. Și despre ce contează cu adevărat

Azi, când am ajuns la “biroul” din ultimele două săptămâni, adică în incinta Philippe Chatrier, șefa biroului de presă, care se ocupă, printre altele, și cu acreditările, mi-a cerut să discutăm. M-a întrebat ce fac și dacă e totul în regulă, dar avea tonul acela serios-politicos pe care îl au polițiștii din filmele americane când zic “Please, Sir, step outside of the car” și-apoi îți pun cătușele. Mi-a spus că unul dintre șefii ei vrea să vorbim și că o să mă sune. Am întrebat, evident, despre ce e vorba și mi-a spus că totul e ok, dar că au nevoie de un pic de ajutor. Cei de “mai sus”, de la organizare, voiau să verifice cu un român dacă imnul României pe care îl au ei este cel în varianta corectă.

Moment în care mi s-au tăiat un pic picioarele, pentru că am înțeles nevoia lor și m-a lovit în plin realitatea, poate mai puternic și mai clar decât ieri: oamenii ăștia se pregăteau pentru scenariul în care Simona va câștiga finala de la Roland Garros, caz în care i se va cânta imnul național la festivitatea de premiere. Cum ar veni, chiar urmează o finală de Grand Slam, chiar se întâmplă toate astea.

Câteva ore mai târziu, când, într-un birou mic și înghesuit, mi s-a pus imnul României sub privirile prietenoase ale staff-ului, m-am blocat. A fost al doilea moment din ultimele 24 de ore în care emoțiile m-au învins: prima oară se întâmplase aseară, în secundele de după victoria Simonei din semifinale. Când a început tiebreak-ul cu Petkovic, mi-am luat laptopul în brațe și am fugit de pe stadion pe scări, în sala de presă de alături, în care există birouri și un ecran cu monitoare. Mă grăbeam să pun repede pe site un titlu, ceva, orice, în caz în care meciul se termină în două seturi, și să apuc să public articolul cu două vorbe și cu faimosul “articol în curs de actualizare”.

Habar n-am ce-am scris, cum l-am publicat, cum a apărut, nu știu. N-am văzut nimic din tiebreak, auzeam doar reacția publicului. Am văzut pe un ecran micuț, cu coada ochiului, cum Simona zâmbea la fileu și pentru prima dată ever, am simțit cum m-am înmuiat tot. Habar n-am ce-s alea lacrimi de bucurie, reacționez în toate felurile posibile, dintre cele mai energice, atunci când sunt bucuros, dar n-am plâns niciodată de drag. Din sport, nu-mi amintesc decât de lacrimi de neputință, după Suedia 1994 și după barajul cu Danemarca, ambele la fotbal. Câteva minute mai târziu, Luminița Paul, care a văzut și a trăit live infinit mai multe performanțe românești decât mine, a venit alături, tremurând și ea de emoții. Și am înțeles. 

Nu știu cum s-a simțit de acasă, dar văzute de pe teren, lucrurile au altă greutate. M-am lecuit definitiv, de când scriu despre tenis, să spun că un meci e “sigur câștigat”, “azi e ușor” sau că “favorita va învinge sigur”, și, treptat, îmi scot din cap discuțiile despre “culoar favorabil”, “a câștigat x meciuri anul acesta, deci îl va câștiga și pe cel de azi” și alte câteva șabloane sărăcite de conținut. Toate aceste argumente care par simple pe hârtie pălesc teribil atunci când auzi pocnetul mingii la impactul în rachetă, contorsiunile imposibil de explicat pe care le suportă corpurile sportivilor, sunetele produse de efort, care nu trec dincolo de tv, traseele uneori de neînțeles pe care le capătă mingea, și mai ales războaiele câștigate cu propriile limite mentale, frizând mereu și mereu normalul. Oamenii ăștia, ei și ele, sunt acolo singuri pe teren, și nu-i ajută nimeni. Odată intrat pe teren n-ai scăpare, nimic din ce s-a discutat în presă, în preview-uri sau la conferințe nu mai contează. Tenisul e al naibii de greu. Nu există coechipieri pe care să te bazezi, nu există un amic căruia să i te plângi, nu există alte soluții decât cele pe care le produci tu și numai tu. Trebuie să te reconfirmi zi după zi, meci după meci, în sportul cu poate cel mai parșiv sistem de scoring din lume. Altfel, meciul nu se câștigă singur. Și da, cel mai important: nu există niciodată garanții că vei câștiga un meci, că vei mai ajunge în vreo finală, că o să mai fii vreodată la fel de bun precum ești azi. Poate că da, dar poate că nu. Și tot ce poți face este să ieși acolo, să-ți înfrunți fricile și demonii, și să try your best.

Simona, care e și ea singură acolo pe teren ca toți ceilalți, micuță, doar cu smart tennis-ul ei și cu o înțelegere a lucrurilor care continuă să mă buimăcească de la o zi la alta, a trecut deja la un alt nivel. A făcut asta calificându-se în prima ei finală de Grand Slam la prima șansă de care a beneficiat, strunindu-și ceea ce trebuie că au fost niște emoții colosale, ceea ce va conta enorm în desfășurarea carierei ei de acum înainte. Sigur că în finală va da peste ceva infernal, o experiență cum n-a mai avut vreodată și pe care n-are de unde să știe cum s-o apuce, până n-o trăiește pe viu. Și sigur că turneul nu e încheiat și nu trebuie să se mulțumească doar cu finala, oricât de grea ar fi opoziția din finală.

Dar sunt la fel de sigur că această calificare în finală înseamnă, indiferent de rezultatul de mâine, începutul a unui nou capitol, diferit de ceea ce am trăit alături de ea în ultimul an. Ce va fi mâine în finală n-o să schimbe asta. E un proces ireversibil. Răspunzând corect la fiecare asterisc pe care diverse medii au încercat să-l agațe de rezultatele ei (primul titlu, primul Premier, primul Premier Mandatory, Top 10, long run la Slamuri, prima finală de Slam, etc), Simona și-a câștigat dreptul de a fi privită cu respect de toată lumea bună a tenisului mondial și a trecut la nivelul următor. Până sus de tot mai sunt doar vreo doi pași: primul Slam și confirmarea lui cu un al doilea, apanajul marilor campioni care-și dovedesc constanța. Dar Simona e deja aproape, se apropie, se cațără cuminte și va ajunge acolo unde aparține. Și ea știe că aparține vârfului. Vârful e acasă pentru ea. Acum nu face decât să meargă acasă.

Vorbeam azi cu Luminița și, deși nu am apucat să-i cer voie, o să scriu ce mi-a zis la un moment dat, printre multe alte observații competente, ceva ce sunt sigur că gândesc mult mai mulți. “Știi, într-un fel mi-e teamă de ce va urma, pentru ea. Toate aceste energii care vor fiecare ceva de la ea se pot transforma într-un rău, în ceva negativ pentru ea. Doar că, din fericire, Simona e din alt aluat”. Eu i-am numit “nechemați” pe toți cei care nici n-au mai așteptat să se termine turneul și au și năpădit-o, căutând să se asocieze cu reputația pe care ea și-a construit-o. Dar, în vreme ce apariția lor e pe undeva normală (așa se întâmplă peste tot, nu cred că doar la noi e cazul), ideea e alta.

Am văzut că acasă s-au format deja câteva curente: cei care se bucură sincer și decent pentru Simona, chit că n-au privit vreodată tenis până acum; cei care îi critică pe primii pentru că se bucură; cei care scot de la naftalină clasicul și niciodată perimatul “Mândru că sunt român!”; cei care vor să profite cumva, oricum, numai să scoată un cuvânt și un endorsement de la ea, nechemații adică; și o categorie de nișă, mai mică, ruptă din prima, a celor care-i ironizează creativ pe cei din a doua categorie, cerându-și dreptul să se bucure.

Mie mi se pare fascinant că oamenii se îndreaptă către tenis, punct. Mi-e drag de mor de asta. Când am început Treizecizero, glumeam cu amicii că tenisul va deveni în curând noul sport cool al României, înlocuind biciclitul în inima hipsterilor. Argumentul meu imbatabil era că simțeam eu că se va întâmpla așa. Când am început Treizecizero, scriam la fel de pasionat cum o fac și azi, dintr-un hotel din Paris în care nu mai am stare, în așteptarea finalei, doar că o făceam pentru o mână de oameni, majoritatea cunoscându-mă și înțelegând către ce vreau să mă îndrept, înțelegând ce încerc să fac și susținând, care după cum a putut, acest proiect să reziste. Mi se pare complet greșit ca acum să îi gonim pe cei care vin să privească, să se bucure sau să joace tenis, după ce, atâta vreme, ne-am chinuit să-i atragem. Cum adică de ce se bucură? Abia aștept să mă întorc în țară și să nu găsesc niciun teren liber când o să vreau să fac o rezervare pentru tenisul meu post-entorsă. Mi se pare fundamental greșit să facem poliția bucuriei, patrule de specialiști în revere care scanează netul în căutarea celor care n-au pus mâna pe o rachetă până acum, dar fac galerie Simonei. Let them come!, vorba personajului lui Orlando Bloom, în Kingdom of Heaven, când asaltul și căderea Ierusalimului erau inevitabile. Ceva bun tot va rămâne după toată invazia asta de vreme frumoasă.

DAR. Și mai greșit e să uităm care e, de fapt, main event-ul aici. Main event-ul nu-l reprezintă nici fanii și dilemele lor despre cum să se bucure, nici politicienii, nici jurnaliștii, nici site-urile, nici televiziunile (și ce mă bucur acum că n-am cablu de mai bine de trei ani de zile). Main event-ul e Simona. Și ca să avem motive să ne mai bucurăm de ea, ca ea să poată să crească în continuare, trebuie să o protejăm, oameni buni. Fiecare cum poate. Lăsând-o să respire. Nenumărându-i banii pe care îi câștigă. Fără să-i chestionăm profesionalismul când se accidentează. Susținând-o când va pierde. Fără să-i punem întrebări stupide. Fără s-o transformăm în capital politic. Și nici în conținut clickbait. Fără să pierdem din vedere obiectul discuției: meciul de tenis. Se joacă două seturi din trei, iar Simona trebuie să ia două. Dacă face asta mâine, va avea unul dintre cele mai strălucitoare trofee din lume. Dacă nu, o să mai aibă ocazii și data viitoare. Cursa abia începe. Și poate, cât timp durează drumul, învățăm și unii dintre noi să prețuim ceea ce e relevant din exemplul Simonei.

Care nu e despre românism. E un exemplu de succes individual. Nu are nimeni altcineva vreun merit în asta. Ea și părinții ei. Ea e un antreprenor, dacă vreți. Mulți alți tineri fac același gen de performanță, doar că în domenii care n-au lipici la public și n-au finale la Paris, cu milioane de oameni privind. Simona îi răzbună pe toți acești tineri ai generației ei. Un model de inspirație care continuă să ne sufle în cască despre cum să ne schimbăm mentalitatea, cum să credem mai mult în noi. Un om mic la statură, simplu, dar care rupe bucăți toate clișeele despre cât de proști, limitați și înecați la mal sunt românii (recitiți al doilea text de pe prima pagină din Drag de Simona). Un Mark Zuckerberg al generației ei și al terenului de tenis. Startup-ul Simona Halep tocmai ce a explodat în popularitate, iar owner-ul lui n-o să facă exit decât atunci când își va fi terminat treaba. Să n-o bruiem, în timp ce ea încearcă să ne spele fața în lume.

Pe burtiera de la Biziday, emisiunea lui Moise Guran, titra “În sfârșit, suntem toți de acord”, aluzie la filmulețul cu “Baftă, Simona, succes mai departe!” care a circulat pe net zilele astea. Aparent, nici de data asta nu putem să fim cu toții de acord, pentru că ne pierdem vremea și energiile să decidem cine are și cine n-are dreptul să se bucure de Simona, în vreme ce miza e cu totul alta, lecția e cu totul alta.

Ar fi ideal să observăm și să ne însușim lecția Simonei, și să ne facem fiecare treaba la fel ca ea în domeniul în care lucrăm. Să răzbatem pe cont propriu ȘI să fim simpli (nu neapărat modești) și buni în timp ce facem asta. Pentru că nu suntem deloc atât de înapoiați cum continuăm să ne pretindem, drept alibi pentru propriile eșecuri. Mă uitam la fețele tinerilor din videoclipul cu “Baftă Simona, succes mai departe!” și nu i-aș da pe niciunul dintre ei pe vreun francez. Au și alții uscăturile lor. Aseară, în același timp în care Simona răspundea emoționată întrebărilor la interviul de pe teren, un ziarist francez de vreo 25 de ani se hăhăia de mama focului în sala de care vorbeam, imitând faimosul salut al cerșetorilor români, acel “S’’il vous plait, monsieur!” convertit într-o glumă proastă la un post de televiziune din Franța, și care era să se transforme într-un mic scandal diplomatic între cele două țări. Era la cinci pași de mine și mi s-a urcat absolut tot sângele în cap. M-am abținut cu greu, eram un amalgam de emoții și de stări, Simona tocmai ce câștigase, mă grăbeam, erau mii de lucruri de făcut.

Știți ce face Simona acum? Șterge cu buretele exact aceste etichete stupide pe care ni le pun alții și, culmea culmilor, ni le mai punem și singuri. Și ce face ea într-un turneu, alții nu fac în ani. Francezii, cu toate părțile lor bune și proaste, ar plăti o avere ca să aibă un campion la Roland Garros. Sunt dis-pe-rați după asta. Noi suntem pe cale să avem unul. Iar ca jurnalist român acreditat la Roland Garros, am simțit pe pielea mea ce înseamnă efectul Simona Halep. Pe măsură ce zilele trec, iar în turneu au mai rămas doar opt, doar patru, și acum, doar două fete, bunăvoința gazdelor, când aud că ești român, crește: „Ooo, Simona Halep, I see, nice!”. Despre asta este vorba, atât. Despre tenis, ca un vehicul către succes, upgrade personal, inspirarea și influențarea în bine a tuturor celor din jur.

Azi, la conferința pre-finală, Simona a spus în felul următor, cu cuvintele alea ale ei, mereu rotunde și directe: “Este un sentiment deosebit, nu am cuvinte să descriu starea pe care o am. Sper să mă pot liniști și să rămân fata aceea normală, așa cum am fost și până acum. Nu vreau să schimb nimic la mine, nu vreau să schimb nimic la stilul meu de viață, o să rămân aceeași și vreau să-mi păstrez starea mea pe care o am tot timpul, pozitivă, relaxată, pentru că joc tenis că-mi place și sper să nu se schimbe nimic în viața mea, chiar dacă am făcut finală la Roland Garros”.

Apoi, împinsă să continue, a spus: “Multe o să se schimbe în jurul meu, pentru că devii o persoană vizibilă, devii un nume în tenis dacă câștigi un turneu de GS. Eu cu siguranță nu mă voi schimba, un succes nu mă schimbă. Pentru că am puterea mea, pot să controlez ceea ce-mi doresc și sper s-o pot face și pe mai departe. Sunt situații noi, sunt situații cu care nu m-am mai întâlnit”.

Simona e prea elegantă, probabil că n-o să zică direct prea curând, dar eu am citit în spusele ei că se referea la zarva care se (va) face în jurul ei. La ce nu poate controla cu smart tennis-ul ei. Și că, fără s-o spună, cerea un pic de spațiu. Atât. De restul va face tot posibilul să se ocupe ea. Să o ajutăm să nu se schimbe mare lucru în viața ei putem face cu toții. Fiecare, câte puțin. Pe Treizecizero, vom continua să-i păstrăm acel spațiu. Să-i respectăm nevoile, să nu agasăm cu prea mult, dar niciodată cu prea puțin. Chiar dacă asta ne-ar costa.

Și da, baftă, Simona, și succes mai departe! Că va exista un “mai departe”. Iar mâine, când tu ai o finală de Grand Slam, iar noi, privilegiul de a fi martori, sper să auzim cu toții imnul pe care l-au pregătit francezii.

Ce a mai spus la conferință: “Sunt 100 la 100 din punct de vedere fizic”

Înapoi la centrul de presă. Suntem în picioare, foindu-ne stresați, care cu grijile lui. Turneul se apropie de sfârșit, ceea ce e o problemă în sine. Dar avem o româncă în finală și din țară curg telefoane, cereri, mesaje. Foarte elegantă, Virginia Ruzici trece să ne salute și se interesează politicos: “Cum e, cum vă simțiți, totul bine?” Apoi amintește de meciul pe care-l va comenta după amiază. Vine Sharapova la conferință. A mai făcut asta de o mie de ori, e impecabilă în declarații, spune tot ce trebuie, e clar concentrată și pregătită să facă whatever it takes. Driblează o întrebare despre relațiile ruso-americane și cum o afectează pe ea asta, trimite câteva complimente glaciale în direcția Simonei. E gata de luptă.
Ne mutăm la Simona. E încă sub efectul a ce i se întâmplă, dar mult mai liniștită ca aseară, încă puțin și va reintra în starea de meci. Se va reseta. Încearcă să respingă ușor discuțiile despre victorie, discută despre tactică și ne asigură: “Sunt gata și pentru patru ore”.

Simona despre:

Emoții

“Azi am altfel de emoții față de ieri. Sunt mult mai liniștită, am putut să și dorm, încerc să-mi liniștesc starea și să mă bucur de ce am realizat, e și greu, pentru că e ceva nou și mare pentru mine. Este un început, sper să fie un început, să am mai multe evenimente de acest gen, momentan sunt bucuroasă și fericită și am energia necesară să joc mâine o finală”.

Ocazie și susținere

„O să fie un eveniment mare pentru țara noastră, mai ales pentru mine. Mă bucur să am atât de mulți susținători, eu am avut pe tot parcursul turneului familia și prietenii care m-au susținut foarte mult. Știu că toată lumea mă susține în acest moment. Sper să-mi pot gestiona bine emoțiile și sper să joc un tenis frumos mâine, asta e tot ce-mi doresc. Nimic altceva, decât să joc frumos și să joc bine.

Românii m-au susținut mereu, și la celelalte turnee la care am jucat și pe care le-am câștigat. Dar acum este un eveniment deosebit. Pot să spun că abia aștept să ajung în țară, să mă întâlnesc cu apropiații mei, rudele, cei care au rămas acasă”.

Sharapova

O să fie un meci foarte solicitant din punct de vedere fizic, pentru că ea are lovituri foarte puternice. Joacă agresiv, este agresivă pe teren. Voi încerca să joc repede, așa cum am făcut primul set la Madrid, să stau foarte aproape de teren. Sper să-mi intre și serviciul, În primul rând trebuie să fiu relaxată, ca să-mi pot face jocul meu. Mă aștept la o luptă grea. Dar în primul rând îmi doresc să fiu liniștită, să pot să joc.

Știu stilul ei, atacă din orice poziție. Voi încerca să servesc mai plasat, mai departe de ea, ca să n-aibă posibilitatea să mă atace atât de puternic. Mă aștept la mingi puternice. Sper să stau cât mai aproape de linie.

Voi încerca să termin repede punctele, dar există mai multe planuri într-un meci, este unul dintre planuri să pot să țin cât mai multe raliuri, pentru că dorește să încheie punctul repede și poate să apară greșeala. Stilul meu nu e să joc la greșeala adversarului, este să fiu eu agresivă și să dirijez jocul.

Condiție fizică

“Mă simt neașteptat de bine după șase meciuri. Nu mă doare nimic, sunt 100 la 100 fizic. E un pic de oboseală mentală, bineînțeles, și la picioare simt un pic că am o greutate așa, pentru că au fost multe meciuri. Chiar dacă meciurile au fost destul de scurte și în două seturi, fiecare a avut greutatea lui, am resimțit-o. Încerc să mă recuperez bine, să fiu 100 la 100 aptă. Sunt pregătită să joc și patru ore, oricât, dacă e nevoie”.

Concluzia de reținut

“Sunt mai liniștită, am crezut tot timpul în șansa mea. De aia am ajuns aici, pentru că am crezut că aparțin, pentru că sunt pe locul 4 și înseamnă că și eu pot să ajung într-o finală”