Nevoia de Federer

Elvețianul a pierdut un nou meci în fața lui Nadal, dar și-a câștigat locul în visurile altor puștilor care se apucă acum de sportul alb. Pentru că, aflat la un fileu distanță de blindatul spaniol, Roger și-a ales poezia drept armă. Și, chiar dacă de cele mai multe ori armele câștigă împotriva rachetelor de tenis, ele nu seduc.

Pentru mine, povestea semifinalei de la acest Australian Open a început acum 20 de ani. Se făcea că tot ce era de citit prin casă, citisem, plus cărțile cu și despre fotbal, și am ajuns la un nume cunoscut, Ioan Chirilă, dar la coperte neștiute. “Salatiera de argint” a fost cartea care mi-a arătat că există și alte sporturi comparabile cu fotbalul. După ce am terminat-o, am mers o lună, zi de zi, la arenele BNR, ore în șir, pentru a încerca să pricep o fărâmă din acest joc. Toți banii pe care “uitam” să-i dau înapoi părinților, după cumpărături, se duceau la un îngrijitor de terenuri care îmi înlesnea obținerea celui mai prost dreptunghi de tenis. Față de peretele blocului pe care îl asediasem cu determinare vreme de câteva zile, orice teren avea zgura la fel de fină ca nisipul de pe plajele Copacabanei. După o lună, îngrijitorul cu pricina n-a mai fost prezent la întâlnirea cu banii mei, așa că nici eu nu m-am mai jucat cu Năstase, Smith sau Laver.

După 20 de ani, de data aceasta legal, plătind abonament, povestea semifinalei a continuat pentru mine. Federer, poate ultimul romantic al tenisului, contra Nadal, primul taur capabil de top-spin. Încleștare surdă, între un aproape fost și un sigur actual, care mi-a prilejuit cel mai lung lanț de onomatopee pe care cred ca l-am debitat vreodată. Mingi în cross, care tăiau terenul precum șoferii români, fără să se asigure, revere în lung de linie după care îți puteai ajusta compasul, Nadal care a părut, în câteva momente, construit de aceiași chinezi care au ridicat și Marele Zid, Federer, a cărui grație în mișcări i-ar asigura oricând un loc în trupa de balet  a teatrului din Balșoi.

Cât a rezistat fizic, Federer a arătat, o dată în plus, că locul său nu este acasă, cu familia, la un Monopoly, ci, încă, pe terenul de tenis. Chiar dacă, probabil, nu va mai putea să-i învingă pe Nadal sau Djokovic, Roger rămâne etalonul tehnicii pure în tenisul actual. Meciul dintre cei doi, pe care nu-l voi descrie pentru că ar fi un exercițiu inexact, inutil, imposibil, mi-a dat, la un moment dat, când paroxismul sălta senin peste fileu, adevărata dimensiune a duelurilor. Pentru că, poate mai mult decât orice, tenisul este o metaforă a duelului. Armele sunt prestabilite, martorii sunt și ei prezenți, se fac circa zece pași în direcții opuse, arbitrul strigă “foc”, și se trage. De data aceasta a căzut, rănit, Federer, dar, de mâine, locul în visurile altor puștilor care se apucă acum de sportul alb este câștigat.

***

Cristian Munteanu este jurnalist sportiv şi scrie pentru Football Fabulous