Naomi Osaka și numeroasele nuanțe ale unei discuții pentru care tenisul trebuie să arate, și nu prea reușește, că e pregătit

Articol 30-0+ oferit gratuit tuturor cititorilor. Dacă ți-a plăcut, consideră să îți faci un abonament la 30-0+. Ai astfel acces la întregul conținut 30-0, dar și la alte facilități și surprize, și devii astfel susținător al proiectelor editoriale ale 30-0 și ale unui jurnalism de sport mai bun și mai sănătos.

Tenisul este infailibil. Poți conta oricând pe abilitatea lui de a-și ridica nivelul de dramă. Pur și simplu nu se poate da la o parte din calea propriilor sale interese. Și ce moment mai potrivit decât startul Roland-Garros, cel mai pasional loc din sportul nostru, pentru o porție nouă de controverse polarizante. Doar că ultima discuție, care a depășit cu mult granițele tenisului, e mult mai dificil de judecat și de etichetat. E și fascinantă, tocmai de aia. Dacă ești interesat să iei repede partea cuiva și să te întorci la meciuri – uite, Dominic Thiem tocmai ce a pierdut în prima zi de la 2-0 la seturi – te înțelegem. Dar dă o șansă rândurilor următoare – un mille-feuille numai bun la cafeaua de dinainte de ziua a doua a RG. Și, mai ales, dă o șansă nuanțelor.

N-a mai rămas niciun fan al tenisului – și nu numai, judecând după cât de departe a pătruns discuția asta – care să nu fi auzit de decizia luată înainte de startul Roland-Garros de către Naomi Osaka. Numărul 2 mondial (pentru mulți, liderul de facto al tenisului feminin, dacă nu în clasament, atunci ca expunere și notorietate) și câștigătoarea a două dintre ultimele trei turnee de Grand Slam a anunțat că a decis să boicoteze conferințele de presă de la Roland-Garros. Naomi și-a motivat decizia prin faptul că aceste conferințe au capacitatea de a afecta sănătatea mentală a sportivilor. Japoneza și-a asumat amenzile automate pe care le declanșează decizia ei. Azi, la finalul meciului cu Patricia Țig din turul întâi, s-a ținut de cuvânt. Reacția turneului parisian de azi a fost mult mai virulentă decât primul val de mesaje transmise inițial de oficialii RG. Să le luăm pe rând.

Mesajul lui Naomi

„Scriu aceste rânduri pentru a anunța că nu voi participa la nicio conferință de presă în timpul Roland-Garros. Am simțit adesea că oamenii nu au nicio considerație pentru sănătatea mentală a atleților, iar asta se dovedește a fi adevărat ori de câte ori văd o conferință de presă sau particip într-una. Adesea stăm acolo și primim întrebări pe care le-am mai primit și în alte ocazii, sau suntem întrebați lucruri care ne fac să avem dubii, lucruri care ne sădesc neîncredere în minte. Așa că nu am să mă mai pun la dispoziția unor oameni care se îndoiesc de mine. Cred că întreaga situație este de așa natură încât lovește un om aflat deja la pământ, și nu înțeleg motivele din spatele acestei stări de lucruri. Alegerea mea de a nu participa la conferințele de presă nu este nimic personal împotriva turneului sau a celor câțiva jurnaliști care m-au intervievat încă de când eram mult mai tânără și cu care am o relație de prietenie.

Dar, dacă organizațiile cred că pot să meargă mai departe cu ideea asta de ‘mergi la conferință, că dacă nu, vei fi penalizat’, și vor continua să ignore sănătatea mentală a sportivilor care sunt, de fapt, centrul întregii lor operațiuni, atunci n-am decât să râd despre o astfel de idee. Oricum, sper că sumele considerabile cu care voi fi amendată vor merge către o fundație dedicată sănătății mentale”.

Într-un mail trimis ulterior directorilor turneului, Naomi și-a detaliat poziția, reiterând că nu e nimic împotriva RG, ci doar o formă de protest împotriva unui sistem care îi forțează pe sportivi să vorbească cu presa în situații în care suferă emoțional, un sistem care este „arhaic și care are nevoie de reformă”, declarându-și deschiderea pentru discuții ulterioare cu circuitele și Slamurile în căutarea unei alternative mai bune.

Conferințele

Pentru cine nu știe, la turneele de Grand Slam conferințele de presă sunt obligatorii pentru jucătorii de top după fiecare meci, fie el câștigat sau pierdut. Iar pentru ceilalți sportivi sunt de asemenea obligatorii, dar în măsura în care aceștia sunt solicitați de jurnaliștii acreditați. Refuzul de a participa la aceste conferințe vine cu un preț destul de piperat (care se reține din premiile oferite de respectivul turneu), dar nimeni n-a auzit vreodată de o situație în care să se ajungă mai departe de o amendă ocazională, dată când unii dintre jucători au părăsit arena, supărați de rezultat, fără să mai ajungă în sala de conferințe. De aici și ineditul și șocul situației curente. Aici intră și răspunsul de azi al RG, care, laolaltă cu restul Slamurilor, amenință că va ajunge până la default (excludere din turneu), ca ultimă instanță de pedepsire în cazul în care Osaka rămâne pe poziții.

Evoluția lui Naomi

Japoneza i-a cucerit pe mulți cu timiditatea și aerul ei copilăros atunci când a apărut în tenis. Oamenii au primit-o cu drag, privind-o ca pe un nou venit la o petrecere la care toată lumea se știe deja cu toată lumea. Tenisul ei big time, big shots, lăudat încă din start de multă lume (incluzând-o și pe Simona, imediat după primul lor meci), i-a atras și mai mulți fani. A devenit repede evident că va fi o campioană de termen lung. Iar capacitatea ei de a-și ridica nivelul pe marile scene și de a bloca orice presiune exterioară a adus-o în atenția generală. Mai ales când, la US Open 2018, și-a ținut incredibil în frâu emoțiile în văzul întregii lumi, rezistând într-o situație în care oameni mai maturi și-ar fi pierdut poate mințile, în drum spre primul ei titlu de Grand Slam.

Dar în tenis taberele se schimbă repede, în funcție de interes, așa că mulți dintre oamenii care au aplaudat-o atunci au început să se uite chiorâș când Naomi a descoperit că are o voce și o platformă și, mai ales, că nu îi mai e teamă să le folosească pentru ce crede ea că e important. Japoneza a fost considerată ciudată sau greu de înțeles pentru declarațiile și glumele ei mult prea Generația Z. Și, ca orice personalitate publică ale cărei alegeri nu sunt așa cum credem noi că ar trebui să fie, a fost aspru criticată pentru varii motive, de la fleacuri la lucruri deosebit de importante. A fost criticată pentru retrageri din meciuri (nu mai multe sau mai suspecte decât ale multor altor jucători). Pentru felul extrem în care a ales să atragă atenția în timpul a două turnee importante asupra unor inechități sociale. Pentru succesul și deciziile ei de business. Pentru că nu arată emoție pe teren sau pentru că arată prea multă. În general, contestatarii ei consideră că face orice pentru a atrage atenția. Alegerea ei de a nu participa la conferințele de presă a turnat gaz pe un foc mai vechi, și nu atât pentru că criticii ei au prins brusc dragul presei, ci pentru că destui o văd pe Osaka drept o persoană care își permite prea multe. Care vrea să se ridice deasupra tenisului și care se erijează în vocea schimbării acestui sport, fără să-i fi acordat cineva acest statut.

Dar ce încearcă Osaka, de fapt, aici? Poate o mulțime de lucruri bune, împachetate greșit. Cine știe.

De unde începe totul

Indiferent de ce parte a polemicii te-ai adresa, putem să cădem de acord că, dacă sănătatea mentală este invocată, atunci nu este în dreptul nostru să spunem dacă este sau nu este adevărat. Dacă este sau nu este a big deal. Similar cu cazurile de agresiuni sexuale sau de rasism – alte discuții absolut dificile, cu care sportul face eforturi să ajungă la un consens în interiorul său – persoanele care se simt victimele acestor tipuri de discriminări sau agresiuni sunt cele în măsură să definească rasismul sau agresiunea sexuală. Nu noi, privitorii. Pentru simplul fapt că nu știm cum e cu adevărat, decât atunci când devenim chiar noi o victimă, postură din care cerem înțelegerea, susținerea și ajutorul celorlalți. De aceea, dacă un sportiv susține că sănătatea sa mentală suferă, sau că sănătatea mentală este ignorată în sport, suntem datori să-l ascultăm și să plecăm de la premisa că, dacă a vorbit public despre asta, e important. Suntem datori cu mai mult decât un like și un comentariu înduioșat pe Facebook, la articolele alea emoționante, storcătoare de lacrimi, despre sportivi necunoscuți care s-au ridicat din cenușă și s-au întors pe podium. Ne plac poveștile frumoase, dar nu prea ne place procesul complicat și adesea deloc aspectuos din spatele poveștilor frumoase. Sportul nu își permite alți atleți picați în depresie, una dintre cele mai îngrozitoare forme de suferință.

Se folosește Naomi de pretextul bolilor mentale pentru a-și croi o ieșire dintr-o situație pe care o percepe drept neplăcută, pentru a-și crea un privilegiu? Habar nu am. Poate că da, poate că nu; dacă da, cum dovedim că asta face? Mai interesant mi se pare că ne forțează pe toți – jurnaliști, conducători de tenis, fani – să avem o discuție incomodă.

Ceea ce mi se pare că reclamă Osaka este faptul că discuțiile obligatorii cu presa sunt gândite de așa natură încât, de la un punct încolo, ar deveni avantajoase doar pentru una dintre părți. Când face referință la „ne fac să avem dubii” și „sistemul (…) lovește în cineva deja la pământ”, Naomi vorbește probabil despre conferințele de presă ale unor jucători care tocmai ce au suferit înfrângeri grele.

Și nu e nimic greșit să discutăm despre asta. Sunt toate conferințele de presă necesare? Gen, după absolut fiecare meci? Discutabil. Nu pot să vorbesc decât din experiența personală, și trebuie să admit că au fost situații în care, după un meci fără istoric, literalmente m-am stresat cu orele pentru că nu mai știam cum să fac să nu mă repet față de conferințele precedente (apropo de „întrebări pe care le-am mai tot auzit”). Dar această situație este valabilă doar la sportivii de top, care joacă mai multe meciuri și, implicit, au și mai multe conferințe de presă. Și aici avem un prim revers al medaliei. Naomi vorbește doar din perspectiva ei. Or, nu toate situațiile sunt similare. Această problemă a excesului apare doar la sportivii de top. Când vine vorba despre ceilalți, nici urmă de exces. Dimpotrivă: prea puțin timp, prea puțin spațiu, prea multe teme de bifat, prea multe întrebări captivante care nu mai apucă să fie puse, sau scrise.

Destule voci au folosit prilejul pentru a indica spre calitatea unora dintre conferințe, ca o justificare a protestului lui Naomi. E drept, aproape că nu e Slam la care să nu se viralizeze vreo interacțiune ușor ridicolă între jucători și jurnaliști. Au fost destule cazuri în care cei din urmă au felicitat la conferințe jucători veniți după înfrângeri amare, nefiind la curent cu scorul, iar asta e doar un exemplu ușor hazliu. În alte cazuri mai puțin amuzante, unii colegi de breaslă au avut, la rândul lor, reacții izvorâte din entitlement, din ignoranță, din lipsă de empatie sau direct din răutate. Sunt situații neplăcute, despre care am tot scris peste ani, și care nu fac cinste acestei meserii. Gândirea ar fi, spun unii, că dacă reforma sugerată de Naomi ar fi adoptată, astfel de situații s-ar împuțina.

Dar, din nou, avem și reversul medaliei: printre jurnaliștii de tenis sunt numeroase persoane absolut grozave, care văd acest sport cu claritatea celor care sunt acolo, jos, în arenă. Care sunt bine intenționați și care, adesea, servesc pe post de terapeut în aceste conferințe, punând întrebările potrivite, întrebări care deschid discuții adesea avantajoase pentru sportivii în cauză. Se întâmplă asta pentru că cei mai mulți dintre noi iubim cu pasiune acest sport. Iubind tenisul cu adevărat, n-ai cum să nu îi iubești, într-un fel absolut profesional, pe jucători. N-ai cum să nu le dorești binele, pentru că din succesul lor și din felul în care ei își înfruntă demonii sub privirile noastre se nasc cele mai frumoase povești, cele mai bune articole, cele mai captivante meciuri, cariere inspiraționale și, într-un final, modele pentru noi toți. Din această amestecătură de pasiuni, a lor pentru tenis și a noastră pentru conținutul despre tenis, se hrănesc fanii vechi și fanii noi. E un ecosistem din care presa de tenis face parte și pune umărul, în mod constructiv per ansamblu, pentru a crește sportul.

Reflectoarele puse pe presa de tenis

Și aici e una dintre problemele pe care le generează, fără să realizeze poate, acest demers al lui Naomi. Sunt jurnalist de tenis și, firește, sunt potențial subiectiv aici, dar sentimentul e că destui oameni au reacționat negativ (dar nu furioși, ci doar cu tristețe) pentru că mesajul lui Naomi aruncă sub roțile autobuzului o breaslă întreagă, punând-o sub reflector drept potențială cauză directă a degradării sănătății mentale a sportivilor.

Ceea ce e… nedrept? Presa de tenis are un specific aparte (e literalmente unul dintre cele mai dificil de acoperit sporturi și e un job absolut epuizant, fizic și mental – poate vom vorbi cândva pe larg despre asta). Printre altele, jurnaliștii specializați pe tenis (mulți dintre ei, veniți direct de pe teren) sunt poate printre cei mai înțelegători și fair în relația cu sportivii. Pentru că tenisul e ca o mică familie, vedem adesea interacțiuni relaxate între cele două tabere. Din multe puncte de vedere, media de tenis funcționează ca un soi de promotor pentru tenisul în sine, lucru apreciat de destui jucători. De aceea, această situație e ușor confuzantă pentru un grup de oameni, iar o parte din media de tenis se simte cumva atacată prin surprindere.

My thoughts on Naomi Osaka’s decision not to speak with the press at Roland-Garros. pic.twitter.com/BzvHDU3DQY

— Billie Jean King (@BillieJeanKing) May 30, 2021

Iar timingul acestei declarații este absolut teribil. Ca în multe alte domenii, pandemia a lovit puternic și tenisul, dar și presa de tenis. Așa că, da, cu siguranță că pot să empatizez cu mulți dintre colegii mei din alte țări. Pot să empatizez cu mica armată de jurnaliști japonezi care o urmează pe Naomi prin lume cu sfințenie, cu o răbdare și demnitate pe care noi, europenii, nu le înțelegem – și care acum nu va putea obține nimic de la ea. Pot să empatizez cu freelancerii care depind de o colaborare adesea plătită prost pentru a se întreține. Pot să empatizez cu numeroșii jurnaliști care nu mai sunt trimiși pe teren în noua realitate în care trăim. Și, mai grav, cu cei care și-au pierdut locurile de muncă. Pot să înțeleg frustrarea celor care și-au văzut site-urile de tenis trebuind să se închidă, pentru că, ghici ce, într-o pandemie, sportul e printre ultimele probleme ale omenirii, iar presa de sport, aia care vrea să slujească sportul, nu obsesia pentru scandal și click-uri, chiar nu e grija nimănui. Finalmente, mi-e ușor să empatizez cu noi, pentru că, la fel ca mulți alții, am fost loviți puternic de situația începută anul trecut. Când ai un site de tenis, nu ești tocmai pregătit pentru momentul în care tenisul în sine se oprește și nu e clar când și cum se va mai întoarce.

Presa de tenis nu e o lume prea mare și nu se bucură de o dinamică economică prea strălucită, nici măcar la cele mai înalte dintre niveluri. Sus, în zone de genul ESPN, Tennis Channel sau Eurosport, bugetele nu sunt comparabile cu cele din alte sporturi. Jos, la firul ierbii, sunt câteva nume care generează știrile și produc conținutul din care se alimentează toți ceilalți. Aceleași fețe mereu, mereu la deadline, mereu pe fugă, care slujesc acest sport din pasiune, al căror mod de viață e precum al jucătorilor, în jurul circuitelor, și care n-au nevoie de o odă din partea mea pentru că-și fac meseria bine. Nu-s eroi, dar nici n-au nevoie să fie indicați drept cauza, pentru că nu ei merită asta.

Dar problema există, și faptul că Naomi e cea care o deschide mi se pare mai puțin relevant. Ar fi ideal să facem abstracție de acest lucru și să ne gândim la mesaj. Dacă nu ești de acord cu el, uite un exercițiu. Gândește-te de câte ori, dacă ești fan al Simonei, ai reclamat felul în care a fost ea tratată de presa de non-specialitate din România (tldr: cu bocancii). Când ai reclamat acel tratament, ai făcut practic ce face Osaka azi. Ai indicat spre o problemă reală (sportivii afectați pe teren de acțiunile presei) și ai deplâns dezinteresul pentru căutarea de soluții.

Așa-i că lucrurile se văd altfel când pui problema așa? Presa chiar are abilitatea de a răni sportivii. Media de sport, mai ales aia mainstream și old-school, are o responsabilitate uriașă, pe care și-o ignoră de multe ori. Media construiește fire narative și influențează în mod direct felul în care gândesc milioane și milioane de cititori; printre ei, și sportivii. Media mestecă clișee învechite și dezonorante și le scuipă cu dezgust peste mase. Puțini se plâng, iar dacă o fac, extind reproșul asupra întregii bresle. Mulți aplaudă și preiau mesajul de ură, transformându-l în abuz asupra sportivilor. Media folosește de multe ori sportivii ca pe o marfă cu care își face treaba și pe care o aruncă atunci când nu-i mai folosește la nimic. Când vezi un headline care insinuează că „Simona Halep a întors spatele echipei României”, iar apoi vezi sute și mii de comentarii care o insultă pe Halep și o acuză de trădare de țară, apoi să știi că între cele două e o legătură directă.

E o discuție mult prea amplă despre motivele pentru care se întâmplă acest lucru pentru a fi expediată aici. Dar e o discuție pe care trebuie să o acceptăm, pentru că suntem cu toții parte din acest sistem care, printre altele, îi și macină pe sportivi. Nu putem să luăm partea sportivilor noștri preferați, dar să ignorăm același mesaj când el vine de la sportivii pe care nu-i agreăm pentru că sunt „prea outspoken„. Pentru că asta face Naomi. Încearcă să-și revendice timpul și spațiul. Atrage atenția. Asupra unor proceduri care, ca toate lucrurile cu care ne-am trezit, funcționează necontestate, pentru că “așa se face”. Modul în care a procedat este, poate, neinspirat. Dar, transmițând că nu mai vrea să se supună unui proces care, la trasul liniei, îi poate afecta performanța din teren, ne invită să ne uităm în oglindă.

Pe mine m-a făcut să mă gândesc la multitudinea de situații în care am fost la doi pași de o jucătoare cu ochii în lacrimi, treizeci de minute distanță de un eșec care înseamnă nopți nedormite, un potențial salt în carieră ratat, sănătate sau bani. Lucruri pentru care a muncit de mică. Ce îi pot spune eu atunci? Că va mai avea șanse? Habar nu am dacă va mai avea sau nu. De ce sunt eu calificat să o trag la răspundere pentru că a pierdut? Cu ce o ajută că un grup de persoane ajunse acolo doar pentru că au un job la o instituție ce inspiră credibilitate și obține cu ușurință acreditări, și care nu știu să-și arate empatia (asta, dacă o au), o întreabă în cor, pe un ton ușor arțăgos, „Irina, dar care a fost problema azi?”. A pierdut și suferă, care ar putea să fie problema?!

M-a făcut să mă gândesc, bunăoară, la cel mai dificil moment dintre toate cele vreo peste 20 de Slamuri, ATP & WTA Finals și alte turnee mari la care am avut norocul să fiu prezent: finala Roland-Garros 2017. Simona a venit roșie de plâns. Trăise o dramă. Trecuse prin genul de situație care te lasă cu posttraumatic stress disorder, și, după cum acum știm cu toții, s-a tratat serios pe plan emoțional după acel meci. Probabil că încă o doare, deși a câștigat mai toate lucrurile esențiale din tenis după aia. Și totuși. Conferința în engleză s-a scurs repede, pentru că oamenii au simțit că nu mai e nimic de zis, au simțit că jucătoarea vrea doar să plece de acolo cât mai repede. A venit partea de română. Nimeni n-a scos un cuvânt să ceară microfonul pentru o întrebare. Complexitatea momentului era enormă. Apăsarea, la fel. Dar devenea și ridicolă tăcerea prelungită. M-am trezit ridicând mâna. Nu am știut ce ar fi mai potrivit să o întreb, așa că m-am gândit să apelez la ceea ce știam că a funcționat în multe alte ocazii cu Simona. Când o știam afectată după un meci, obișnuiam să încerc să mut discuția la jocul în sine, pentru că știu că asta o ajută să vorbească mai ușor; e uneori mai simplu să vorbești despre forehanduri decât despre cum te simți. Așa că am întrebat-o care a fost strategia și tactica pentru amarnica finală cu Ostapenko, sperând că o va ajuta. Dimpotrivă. Transmis live pe stream, momentul a stârnit, pe bună dreptate, furia voastră în comentarii: în câteva minute, erau zeci de postări care întrebau „cine a fost ăla?”, „hal de jurnalist” și „la asta îi stă mintea Simonei acum, să vorbească despre tactică?! ce naiba!”

Indignarea cititorilor 30-0 era corectă. Nu contează că intenția a fost bună, execuția a fost greșită (paradoxal, cu o întrebare despre tenis). Am afectat-o eu iremediabil pe Simona atunci? Nu. Dar cu ce a ajutat-o pe ea prezența acolo, atunci? Sistemul e gândit, poate, într-un mod imperfect. Poate că da, poate că nu. Dar poate e bine să-i dăm atenție, dacă tot ne aprindem așa tare pentru sportul ăsta.

„E parte din jobul nostru”

Alte nuanțe, alt revers al medaliei: așa cum mulți sportivi de top au atras atenția zilele astea (printre ei, voci dintre cele mai autorizate, precum Nadal sau Barty), vorbitul cu presa face parte din job. Au spus asta oferind și înțelegere, și context (ce combinație). Presa oferă o expunere mai mare, expunerea ajută la negociatul contractelor, contractele devin mai mari. Refuzând să apară în fața presei, Osaka a șters cu câteva taste o cotă importantă de earned media pentru numeroșii ei sponsori. Fundamental, o poziție ca a ei poate pune în pericol relația turneelor cu televiziunile, care vor veni curând să întrebe de ce nu își primesc timpul cu vedetele pentru care au plătit bani grei. Dacă tot mai multe superstaruri aleg să nu mai vorbească cu presa, televiziunile descoperă că produsul pentru care plătesc poate nu mai valorează la fel, caz în care turneele valorează mai puțin, caz în care sportivii primesc mai puțin. Toată lumea din tenis are de pierdut.

Asta poate însemna că e ok să o penalizeze RG pe Osaka, așa cum a amenințat azi? Suntem siguri că vrem niște Slamuri atât de puternice, care să dicteze termenii într-o astfel de manieră? Discrepanța de putere din tenis e tot mai accentuată, iar influența pe care o au aceste patru turnee în tenis devine tot mai mare, până la punctul în care ele dictează totul. Publicul încă n-a aflat acest lucru. Suntem siguri că e bine așa? E moral ok să obligăm un sportiv să facă ceva ce nu îi mai face niciun bine? Și dacă da, unde tragem linia? Dacă criticii lui Naomi au dreptate atunci când spun că „nimeni nu e deasupra sportului, cu atât mai puțin Osaka”, atunci nu același lucru se poate spune și despre Slamuri? E ok pentru ele să fie deasupra tenisului, cum se poziționează tot mai mult? RG & celelalte Slamuri puteau să aștepte cu această amenințare cu excluderea până după finalul turneului pentru Naomi, iar apoi să poarte discuțiile pe care, de exemplu, WTA (într-o luare de poziție mult mai calmă) s-a arătat interesată să le poarte. Și, ulterior, să anunțe consecințele. Reacția asta a RG sună ca o șansă ratată, și nu face decât să îi valideze mesajul lui Osaka. Nu încerc să demonizez Slamurile, toate sunt conduse de oameni absolut speciali și au în general traiectorii bune. Dar, ca orice corporație care crește prea mult, tind să afecteze restul ecosistemului. Întreabă orice turneu micuț călcat în picioare de decizia RG de a se muta prin calendar după cum îi vine mai bine.

Alt unghi. Pentru vocile care spun că „așa le trebuie jurnaliștilor”, suntem siguri, pe de altă parte, că vrem să ne îndreptăm către o lume în care lipsa accesului la persoanele publice devine o normă? Naomi știe foarte bine ce forță are. Nu faptul că a făcut acest anunț la RG – unde, spun fanii, își permite, pentru că va pierde mai repede – e de comentat. Ci faptul că tot mai mulți sportivi mari și-au dat seama că pot dribla presa și temele cu adevărat incomode, ajungând la fani direct prin propriile platforme, unde sunt urmăriți de zeci de milioane. Doar că acela nu e jurnalism, ci public relations. Iar jurnaliștii, văzându-și accesul tăiat, vor scrie fără să mai includă perspectiva persoanelor despre care scriu – adică însăși ideea unei conferințe de presă. Iar sportivii nu vor mai avea cum să protesteze pentru acest tratament, dacă singuri renunță la dialogul conferințelor.

Ori de câte ori vezi oameni bucurându-se pentru relele jurnaliștilor buni (oricare ar fi ele: procese, acces tăiat, șicane, scandaluri, amenințări, etc), ar trebui să fii îngrijorat sau măcar sceptic, pentru că aceea nu e o veste bună pentru accesul tău la fapte. În linia asta, poate că Osaka este exact exponentul unei noi generații de sportivi care se identifică mai mult cu artiștii, în sensul de evoluție pe o scenă, și se comportă la fel ca superstarurile din muzică sau film, adică taie accesul.

Însă, ca să se poată plânge, presa are nevoie să-și șteargă praful din casa ei, asta dacă vrea să nu alunece în irelevant, iar sportivii să devină principalii creatori de conținut. Cum deja au făcut tot mai mulți. Sportivii producători de conținut nu sunt reprezentați doar de Tsitsipas și vlog-ul lui nevinovat. Ci și de Michael Jordan și documentarul lui mult-lăudat (pe bună dreptate), dar care n-a putut fi făcut decât cu acordul pe fiecare cadru al lui Jordan, inclusiv pe temele cele mai sensibile, sfârșind prin a deveni proiecția despre persoana lui Jordan pe care și-a dorit-o Jordan, adică destul de atent machiată. Apoi de Serena Williams, care e investitoare la o publicație de tenis. De Kevin Durant sau LeBron James, care au companii de conținut deja mai mari decât publicații vechi. Fac chestii splendide. Dar ei controlează mesajul. Astea-s genul de teme care ar trebui să îi preocupe pe oamenii de media și din jurnalism. Un jurnalism sub asalt din tot soiul de direcții.

Sau poate că Osaka n-are nimic, de fapt, cu conferințele de presă, iar toată această discuție e o excelentă campanie pentru sănătatea mentală, o temă încă insuficient tratată, nu doar în sport, ci peste tot? Dacă e așa, atunci nu cumva tocmai ce a făcut un pustiu de bine?

Nevoia de inconfortabil

Fundamental, nu cred că e o discuție despre misecuvenism. Nu știu dacă contează atât de mult că Osaka își permite să plătească amenzile alea fără să clipească, deși modul în care a scris asta nu e deloc cel mai elegant. În cuvintele extraordinare ale Elenei Vesnina, care a surprins azi cel mai bine poate toate unghiurile (ce înseamnă înțelepciunea de mamă), Naomi vrea și bine pentru sportivi. Dar, întâi de toate, este tânără și vrea să schimbe lumea. N-o să o judecăm pentru asta, nu? Ar fi super trist.

Cred cu tărie că tinerii precum Naomi sunt atât de aplicați și atât de înverșunați în toate aceste lupte și cauze care ni se par unora dintre noi foarte deranjante pentru simplul motiv că ei au luat în serios ceea ce generațiile de dinainte de ei au trasat drept „repere morale”, dar le-au lăsat de multe ori doar pe hârtie. Ceea ce vor ei e să facă o lume mai bună. Fix același lucru cu generațiile de dinaintea lor. Vor să conteste status-quo-ul. Nu mai vor să accepte că “așa se face”.

Schimbarea e grea, e complicată și provoacă efecte de care n-avem energie și nevoie. Nu e momentul acum pentru schimbare. Dar e vreodată momentul potrivit? Dacă ți se pare că Naomi frustrează oamenii cu ideile ei, atunci e ceva bun în asta. Uneori, oamenii au nevoie să fie puși un pic în situații inconfortabile. Într-un fel, și tenisul, și presa au nevoie de asta, ca să-și rezolve unele dintre probleme.

Putem să discutăm despre formă, și forma în care și-a expus mesajul e problematică, pe alocuri greșită sau măcar neinspirată. Dar fondul? Trebuie că e ceva corect în el, nu?