Nadal post-Darcis | Între teoriile fataliste și viitorul lui Rafa

În urmă cu câteva zile, cu amintirea victoriei lui Nadal la Paris încă proaspătă, discuția se punea la modul dacă Rafa are șanse reale să-l ajungă pe Roger Federer în ce privește Slam-urile câștigate. Cu un sezon aproape perfect, Nadal era văzut drept favorit în potențialul sfert de finală cu Federer, ba chiar dat de mulți specialiști drept favorit la titlu. Acum, dintr-o dată, pe tot Internetul au reapărut discuțiile despre viitorul lui Nadal pe suprafețele altele decât zgura, se pune din nou sub semnul îndoielii capacitatea lui fizică, iar toate cele șapte trofee câștigate de el în 2013 par să fie date uitării. Lucrurile se schimbă repede în tenis, iar oamenii tind să se ambaleze sub iminența șocului evident provocat de un astfel de rezultat precum înfrângerea suferită de Nadal în fața lui Darcis. Sau, în cuvintele lui Rafa de la conferință, „e un sport în care oamenii rețin numai victoriile, nimeni nu-și aduce aminte de înfrângeri”.  

Cel mai probabil, adevărul e undeva pe la mijloc. Natural, primul lucru care a fost pus sub lupă de armatele de analiști a fost starea fizică a lui Nadal, mai exact, cea a genunchilor săi. Aflat la primul meci pe iarbă din ultimul an, la două săptămâni de la triumful de la Paris, Nadal e suspectat acum că n-ar fi fost în plenitudinea forțelor, chit că el a refuzat să pună eșecul pe seama acestei posibilități, îndemnând presa la a-i da credit lui Darcis. Nadal a arătat în unele momente ca și cum ar fi fost afectat în deplasare. Au fost mingi la care n-a alergat sau la care n-a alergat tocmai convins, după cum au fost puncte în care footwork-ul său a suferit teribil, spaniolul arătând ca și cum s-ar împletici în drum spre minge, implicit pierzând din viteza de reacție. Dar deplasarea deficitară ar putea fi pusă și pe seama faptului că, în primele zile, iarba e ceva mai alunecoasă, iar Rafa poate că s-a temut pur și simplu să nu se accidenteze. L-am văzut pe Nadal, în unele momente, evitând să pună prea multă presiune pe piciorul stâng, nesigur în mișcări, iar slice-urile de rever de care Darcis a abuzat cu bucurie nu l-au ajutat deloc pe spaniol. Ele intră la loc de frunte la o eventuală listă de cauze care au dus la această nouă surpriză enormă cu Rafa în rol principal, listă care ar putea arăta cam așa:

– Îi pune probleme iarba lui Nadal mai mult decât înțelegem noi? Mai exact, ce s-a schimbat la un jucător care a făcut cinci finale la Wimbledon, dar care, de doi ani, nu reușește să mai treacă de primele tururi? Tim Henman încearcă o explicație: „Când îl vezi chinuindu-se așa, te întrebi dacă nu cumva iarba pune, de fapt, mai mult stres pe rotula lui, cu atât de multe aplecări și flexări ale genunchiului. Doar Rafa știe dacă iarba e problematică pentru el, dar mulți dintre noi ne-am fi gândit că iarba e mai ușoară pentru corp, iar asta ar trebui să-l ajute. Poate că asta nu e valabil pentru el”.

Boris Becker, la rândul său, e chiar mai drastic: „Când ai o problemă la genunchi, iarba e, de fapt, cea mai groaznică. Pe hardcourts nu e chiar atât de rău, pentru că ai o poziție fermă, nu trebuie să te apleci prea mult ca să lovești mingea, pentru că ea sare mai sus. Nu mi-aș pune probleme în ce-l privește pe Nadal pe hard, dar întotdeauna am văzut iarba ca pe o problemă pentru el. În termenii întregii lui cariere, el a răspuns la orice întrebări. Anul acesta a câștigat RG, iar pentru mine e deja jucătorul anului. Dintr-un punct de vedere exterior lui și echipei lui, cred că trebuie să își reconsidere viitorul său pe iarbă”, spune Becker pentru BBC Sport.

De altfel, la conferință, Nadal a vorbit și el despre asta. Întrebat dacă a văzut vreun semn la antrenamentele din zilele trecute cum că va avea viață grea în primul tur, Nadal a răspuns: „Ai fost aici sâmbătă? (n.r. la precedenta conferință a sa). Am spus atunci că e probabil cea mai grea suprafață pentru mine în acest moment, pentru că trebuie să mă mișc mult, și trebuie să joc mai jos decât pe restul suprafețelor. Acesta-i adevărul. N-am mințit pe nimeni sâmbătă”.

Iar despre condiția lui fizică, acest tweet spune destule:

Just saw @RafaelNadal walking up the stairs to the locker room, didn't look to comfortable going up them!

— rennae stubbs (@rennaestubbs) June 24, 2013

– Lipsa meciurilor pe iarbă și-a spus cuvântul. Continuând pe aceeași linie, dar înlăturând definitiv ipoteticul factor „genunchi” din discuție, e clar că lipsa unui turneu pregătitor a cântărit în acest rezultat. Nu subestimați importanța unui aspect: tranziția dintre suprafețe, făcută într-un timp atât de scurt și fără o pregătire solidă, e foarte, foarte dificilă. Poate și mai dificilă în cazul lui Nadal, un jucător pentru care factorul fizic este o parte atât de importantă. Iar Rafa nu mai e nici el la prima tinerețe. Cu trecerea anilor, o astfel de tranziție lasă urme tot mai adânci. Ca să nu mai spunem că Rafa are o tradiție în a face meciuri proaste în prima săptămână la Wimbledon. „Știam că n-a jucat pe iarbă anul acesta, iar primul meci pe iarbă este întotdeauna foarte, foarte greu”, a spus și Darcis la conferință.

– Steve Darcis a fost mai bun. Punct. Grăbiți să găsim cauze în genunchii lui Rafa, să nu uităm să analizăm meciul. Belgianul a ales tactica potrivită. A servit bine, a abuzat de slice-uri de rever, lovitură despre care a spus că „nu cred că i-a convenit prea mult”. Și-a păstrat nervii sub control în momente-cheie, precum șansele de break ratate în primul set, mngile de set ratate în tiebreak-ul celui secund sau clipele de final, întotdeauna atât de complicate pentru orice outsider aflat în pragul unui astfel de rezultat. În contrapartidă, reverul lui Nadal a fost doar la nivelul de a returna mingea în teren. Spaniolului i-a lipsit agresivitatea, ba chiar, pe alocuri, i-a lipsit convingerea, ceea ce, în termeni de Nadal, e ceva absolut inimaginabil. Nadal luptă întotdeauna până la ultima minge, iar voința lui supremă, disponibilitatea lui la orice fel de efort, durere, apărare și autodepășire e cea care îl ajută să-și frângă, de regulă, oponenții. Cu Darcis nu am văzut de multe ori asta. Și da, serviciul din 2010 ar fi fost un element care să-l ajute pe Nadal pe iarbă. 

– Darcis, pe de altă parte, e un tip care poate juca. Da, e unul dintre numeroșii anonimi de dincolo de top 100, dar preferă iarba, iar anul trecut l-a bătut pe Tomas Berdych în primul tur al Turneului Olimpic, jucat tot la Wimbledon. Tot anul trecut l-a bătut pe Andy Roddick, în două tie-break-uri, la Winston-Salem. Întâmplător (evident că nu întâmplător), meciul cu Nadal a fost decis, practic, de cele două tiebreak-uri. Darcis are un procentaj bun per carieră în ce privește tie-break-urile, un 59 la sută, în vreme ce în 2012 a fost cel mai bun din ATP la acest capitol, cu un bilanț de 18-4.

Darcis este, de asemenea, genul de jucător pe care îl poate apuca, uneori, câte o fază în care joacă la un nivel mult peste ce arată în medie. L-a ajutat și faptul că a avut un început de meci bun, ceva ce și-a propus („Dacă nu începi bine în fața lui, n-ai nicio șansă”). L-a ajutat și că a reușit să intre pe teren cu un mindset corect („Pentru mine a fost ușor: nimeni nu se aștepta să câștig, așa că tot ce a trebuit să fac era să încerc să joc un meci bun, să mă relaxez și să mă bucur de meci”). Iar, pe alocuri, l-a ajutat să aibă și o atitudine ușor sfidătoare – câteva zâmbete din setul trei s-ar putea traduce așa -, dar, cum am mai scris și cu alte ocazii, nu poți să-l bați pe Nadal dacă nu încerci să îi arăți cu fiecare ocazie că nu îl respecți (pe teren, bineînțeles). Rețeta unei victorii la Nadal presupune, printre altele, un serviciu bun, tone de winners, multă relaxare și puțină sfidare. Darcis le-a făcut pe toate.

„Am simțit de la început că sunt în meci, că e bine. Sigur, Nadal n-a făcut cel mai bun meci al lui, am simțit și asta. Dar am luptat și am profitat de asta”, a spus Steve. Per total, belgianul a făcut un foarte bun meci de tenis pe iarbă. Iar asta ar trebui să fie cel mai relevant aspect.

Dincolo de astea, mai sunt și alte câteva teme care merită menționate:

– Nadal a mai arătat de-a lungul anului momente de vulnerabilitate. Sigur, să vorbești despre faptul că Nadal e vulnerabil în timp ce Rafa a pus la cale o serie de 43 de victorii din 45 de meciuri riscă să te facă să pari drept nebun. Dar am mai menționat în articolele acestui an faptul că Rafa a arătat că este de învins în multe meciuri din acest an. Și nu includem aici primele trei turnee, mai mult de încălzire. Cu Gulbis și cu Del Potro (până la un punct) la Indian Wells, cu Dimitrov la Monte Carlo, cu Ferrer la Madrid, din nou cu Gulbis și cu Ferrer la Roma, cu Brands și Klizan, ba chiar, pe fragmente, chiar și cu Fognini la Roland Garros, ca să nu mai spunem de meciul cu Djokovic, sunt exemple. Bineînțeles, sunt doar exemple, pentru că Nadal are această extraordinară capacitate de a înfrânge voința adversarului și de a reveni din situații când e dat ca și învins. Morala ar fi că atunci când planetele se aliniază, o înfrângere a lui nu este deloc scoasă din cărți. Atâta doar că sunt foarte multe planete care trebuie să se alinieze.

– O eventuală nouă pauză lungă? Sperăm din tot sufletul că nu. Patrick McEnroe e una dintre vocile care văd o nouă posibilă ieșire pe termen lung a lui Rafa din circuit, de genul celei de anul trecut. Poate că și această declarație a lui Rafa din conferință, nu tocmai în măsură să sune încurajatoare, le-a dat apă la moară temătorilor: „Sper să mai am câțiva ani în care să joc aici”. Ce-i drept, el a și refuzat să blameze programul în vreun fel, răspunzând foarte direct: „Acum câteva ore era un program grozav, iar acum nu mai e?” Rafa a temperat cât a putut aceste temeri; a mai spus că speră să aibă o recuperare bună și să se întoarcă în circuit „not very late”.
 
Pe de altă parte, unul dintre ziariștii spanioli cu contacte bune în sfera lui Rafa crede că n-ar fi exclus ca Nadal să joace unul dintre turneele de zgură de după Wimbledon, candidatele fiind Bastad, Stuttgart, Hamburg, Gstaad, Umag și Kitzbuhel.

– Despre teoriile fataliste. Ca să închei cum am început: la începutul turneului era văzut favorit, acum se spune despre el că n-o să mai câștige nimic relevant. O balanță e greu de păstrat, însă adevărul e că nu va fi ultima înfrângere cu aer de șoc din cariera lui Rafa, fără ca asta să-i scadă câtuși de puțin din merite sau din aură. Poate cea mai bună declarație e cea a lui Mark Petchey, fostul jucător britanic: „Încă mai cred că el va câștiga un Slam și în afara Parisului. E foarte ușor să tragem concluzii, dar așa s-a întâmplat și în cazul lui Roger înainte să depășească recordul lui Sampras și uite unde e Roger acum”.

Am mai scris și asta: Rafa va intra și el într-o perioadă cumva similară cu cea a lui Roger din urmă cu câțiva ani, când orice eșec al elvețianului primea relevanța unui cutremur. Ulterior, ele au devenit ceva mai normale. Și Rafa, și Roger, sunt oameni, pe cât de mari sportivi sunt. Să-i mai lăsăm să și piardă, din când în când. Altfel n-ar fi atât de iubiți.