Nadal câștigă din nou Monte Carlo, iar el și Monfils redeschid calculele pentru Roland Garros

E mereu interesant ce puncte aleg cei care fac montajele cu highlights. Uneori abia au ce sa încropească, alteori simți că au surprins perfect esența meciului. Finala dintre Monfils și Nadal cade în cea de-a doua categorie.

La 2-3 primul set, Monf salveaza un breakpoint cu niște forehanduri monstruoase, poate cele mai monstruoase la ora asta în ATP (sorry Delpo, ai un concurent serios), Nadal este azvârlit cu violență dintr-o parte în alta, apărarea sa elastică copleșită și cedând în fața încă unui fh invers în lung de linie. După această etalare de agresiune hipnotică, Monfils se întoarce către spatele terenului și scoate un strigăt scurt, care pare să zică: ”Da, pot să joc ȘI AȘA!”
 
La 5-3 și 30-40 a fost rândul lui Nadal să salveze o minge de break, dublând terenul în lățime cu un forehand atât de închis și arcuit că l-a aruncat pe Gael în ghivecele cu flori. A fost simplu să închidă punctul apoi în spațiul rămas liber. Nimic din violența loviturilor lui Monfils, doar o speculare nonșalantă a geometriei terenului și aplicarea tacticii cu care Rafael Nadal a revoluționat tenisul pe zgură: fă-l pe adversar să apere două terenuri, nu unul.
 
La următorul punct, Gael i-a aplicat același tratament: a deschis terenul cu niște drepte în cros și apoi l-a tăiat cu unul în lung de linie a cărei traiectorie s-a confundat cu tușa. Spre deosebire de strigătul de la începutul partidei, Monfils a strâns pumnul, umflându-și obrajii. Începea să simtă ce înseamnă să joci cu Nadal într-o finală, la capătul unei săptămâni epuizante pe zgură.
 
Pentru tot tenisul încins care s-a jucat în primul set, pentru tot efortul lui Monfils de a recupera breakul pierdut, sfârșitul a fost dezamăgitor pentru francez: cu o dublă i-a dat lui Rafa breakul și setul. Da, Noul Monfils a fost înlocuit o secundă de Vechiul Monfils, pe care nu te puteai baza la greu. Este ușor de înțeles de ce după asta lumea prezicea un set doi scurt și usturător.
 
Însă Noul Monfils nu era gata să se dea bătut. Setul doi a fost o imagine în oglindă ca scor, doar că în favoarea francezului: 7-5. Gael a făcut 3-1, apoi Rafa a revenit la 3-3, apoi Gael a făcut iar un break pentru 4-3, Rafa și l-a luat înapoi. Între timp, tenisul continua să fie suprarealist: unghiuri peste unghiuri și, la intervale regulate, forehandul lui Gael, care lăsa dâre de fum prin aer. Dar pe final, a fost rândul lui Nadal să clipească: cu un forehand lung a dat breakul la 5-5 și un game mai târziu, setul.
 
Însă în decisiv s-a întâmplat inevitabilul, ceeea ce internetul prezisese mai devreme: după două seturi lungi, Monfils pur și simplu nu mai avea energie pentru încă unul. Acel 6-0 n-a surprins pe nimeni. Alt pilon al monstruoasei dominații a lui Rafa pe zgură a fost rezistența sa fizică; pare ceva luat din mitologie, unde eroii își trăgeau seva din pământul pe care călcau. Zgura pare să-l întărească cu cât meciul înaintează: la începutul decisivului, Nadal sălta cu pasul sprinten pe lina de fund, curățând-o de zgură, în timp ce Monfils abia se mai ridica de pe scaun.
 
La festivitatea de premiere, imaginile cu prințul Albert, care sporovăia degajat cu Rafa și soția sa, aveau un aer de familie, de reuniune unde toată lumea se cunoaște de o viață. Într-un fel așa și este. Rafa Nadal aparține zgurii la fel cum zgura aparține lui Rafa Nadal. Această imagine, cu el țânând în brațe familiara cupă ca o floare, părea firească, normală. Ce era nefiresc era francezul deșirat și atletic de lângă el, cu părul ca un palmier și fața serioasă. Gael Monfils este o surpriză la fel de mare și la fel de plăcută cum este revenirea lui Nadal.
 
Monte Carlo tocmai a introdus o notă discordantă și promițătoare în zumzăiala monotonă cu care tenisul masculin își vedea de treburi. Scriam anul trecut că, oricât de impenetrabilă pare dominația lui Djokovic, tenisul va găsi un răspuns, așa cum o face mereu. Cineva din primul eșalon, sau al doilea, sau din noul val va apărea și va zgudui un pic acest status-quo. Întâmplarea a făcut că au apărut două răspunsuri: unul din primul eșalon (Nadal) și unul din al doilea (Monfils).
 
Amândoi știu zgură bine, dar sunt suficiente talentele lor la ora asta contra lui Djokovic? Acum sunt suficiente doar dacă le pui laolaltă: forța loviturilor lui Monfils cu rezistența fizică și mentală a lui Nadal. Dar până la Roland Garros mai este o lună, o lună în care cei doi protagoniști ai finalei de ieri își vor crește jocul și șansele dacă sunt deștepți. Și trebuie să fie tare netoți să nu vadă în această finală un semn de exclamare cât casa, un semn că se îndreaptă, amândoi, spre ceva foarte promițător.