Murray – Djokovic Street Fight; Andy, sublim și surprinzător, merge în finala olimpică

Pentru Andy Murray, atât de mult blamatul jucător scoțian, a patra roată la căruța stelară a tenisului masculin mondial, după mult mai titrații Federer, Nadal și Djokovic, acest Turneu Olimpic ar putea servi exact rolul pe care l-a avut Cupa Davis, în 2010, pentru Nole. Patriotismul era cunoscut drept punctul forte al lui Djokovic, dar e incredibil în ce măsură jocul pentru țară, și, in extenso, statul pe acasă, l-a transformat pe Murray.

Am văzut la lucru un Murray diferit, într-atât de motivat, concentrat și implicat încât aproape că te sperie. E prima oară în atâția ani când Murray se înfățișează așa, pregătit pentru o astfel de ocazie, gata să-și ia soarta în mâini, să o decidă singur. Criticat, ani la rândul, pentru că e prea ezitant, prea defensiv, Andy a câștigat semifinala cu Djokovic printr-un joc atât de bun încât te gândești, inevitabil, nu doar că locul lui e printre primii patru, ci dacă nu cumva e mai sus de locul patru.

Meciul a început grăbit, alert și aprig, ca o luptă între doi câini arțăgoși, nervoși că au fost ținuți prea mult în cușcă. Ca să-și anunțe metamorfoza, Murray a servit doi ași din primul game. Apoi s-a anunțat, în primul game în care a servit Nole, cu retururi tăioase, un joc de picior exemplar, o atitudine ultra-agresivă și, per total, o abordare sută la sută, poate și un pic peste, ofensivă.

Diferit de Federer – Del Potro, meciul dintre Andy și Novak a fost mult mai intens, mult mai fizic. Calitatea schimburilor de mingi, intensitatea raliurilor și, mai ales, felul în care cei doi au acoperit terenul au fost la cote dintre cele mai înalte, printre cele mai înalte pe care le-am văzut anul acesta. Adesea, execuții pentru care ai fi băgat mâna-n foc că sunt aducătoare de punct au fost contracarate cu altele, și mai spectaculoase. Meciul a semănat, pe alocuri, cu o bătaie de stradă între doi doi amici buni, separați de multe orgolii și de dragostea pentru aceeași fată: aurul olimpic. Tribuna, extraordinar de gălăgioasă, infernală aproape, a jucat rolul prietenilor care îi înconjoară și îi supraveghează atent pe cei doi bătăuși, iar terenul Central a fost ringul pe care s-au împărțit pumni și picioare preț de două ore. 

E doar o comparație, dar destul de apropiată de densitatea și tensiunea evenimentelor din iarbă. Soarta primului set s-a decis, în bună măsură, la complicatul game șapte, în care Andy a rezistat cu succes presiunii puse de sârb. Încurajat de reușită, Murray a dat lovitura câteva minute mai târziu, făcând break la 6-5. Avea să repete isprava și în setul doi, din nou break la 6-5, în pofida faptului că Djokovic a crescut nivelul, deloc dispus să piardă prea ușor. S-a confirmat o tradiție interesantă dintre cei doi: în 12 din cele 13 meciuri directe, câștigătorul primului set avea să câștige și meciul.

Pentru Nole, e o înfrângere complexă și destul de dureroasă: nu doar că nu va juca pentru aur, nu doar că nu va pune în pericol locul 1, care va rămâne și mai departe în posesia lui Federer, dar Novak se găsește la prima înfrângere într-un turneu major (am inclus aici Slam-uri și Olimpiadă) în fața lui Murray. Un fel de pas înapoi pentru jucătorul care a dominat într-atât de autoritar tenisul în 2011, dar care se vede acum rămas fără vreun turneu câștigat din martie, de la Miami. În schimb, pentru Murray, victoria e un imens balon de oxigen. Încurajat de parcursul bun de la Wimbledon și de laudele primite, Andy bate la ușa primei performanțe cu adevărat remarcabile a carierei: finala de duminică, contra lui Roger Federer, aceeași ca și la Wimbledon, în urmă cu o lună, este marea lui șansă să dea lovitura.