Monica Seles, eroina reinventată a unei povești cu un început și sfârșit fericit, dar cu un mijloc teribil

Între 1-8 martie, Treizecizero publică „Egalitate”, o serie de articole dedicate femeilor importante din tenisul mondial. Acest articol face parte din această serie.

La fel cum tenisul masculin modern a fost modelat după jocul în forță din spatele terenului al lui Ivan Lendl, tenisul feminin contemporan își are rădăcinile în jocul agresiv și neconvențional al Monicăi Seles. Dacă Graf adunase tot ce aveau mai bun predecesoarele ei într-un singur pachet, Seles nu semăna cu nimeni care jucase până atunci. Tânăra slăbuță din fosta Iugoslavie era o apariție excentrică pe terenurile de tenis ale sfârșitului anilor 80 și începutului anilor 90: lovea cu ambele mâini și pe dreapta și pe stânga (doar serviciul o dezvăluia ca fiind stângace), ataca fiecare minge cu icnete zgomotoase și avea o mentalitate de neclintit, indiferent contra cui juca. Nonconformismul jocului său era împachetat în haine care surprindeau perfect spiritul anilor 90: culori pestrițe și aprinse, croieli feminine și o coadă blondă care flutura în vârful capului.

Seles s-a născut în 1973 la Novi Sad într-o familie de etnie maghiară. Primul ei antrenor a fost tatăl ei, ilustrator și pasionat de tenis. El a fost cel care a încurajat-o să lovească cu ambele mâni, pentru a avea mai multă forță. Încă odată se dovedește că cei fără pregătire formală sunt deseori inovatori și pionieri, tocmai pentru că nu sunt limitați de prea multe reguli. La fel ca Richard Williams sau Nick Bollettieri, Seles Sr recurgea la trucuri nonconformiste pentru a o motiva pe fiica sa pe teren. De exemplu, îl desena pe șoricelul Jerry pe mingile de tenis și apoi îi spunea că ea este motanul Tom și trebuie să-l atace pe Jerry. După ce Monica l-a dovedit pe Jerry, a încăput pe mâna Jelenei Gencic, celebră antrenoare sârbă care l-a descoperit mai târziu și pe Novak Djokovic. În 1985, la doar 11 ani, Seles a câștigat Orange Bowl, atrăgând atenția lui Nick Bollettieri. Anul următor avea să se mute la academia acestuia împreună cu fratele său mai mare.

În cartea sa, Changing the Game, Bollettieri povestește o întâmplare care explică jocul și mentalitatea lui Seles. Deja nu prea mai avea cu cine să se antreneze dintre fete, așa că Bollettieri s-a gândit că un băiat i-ar opune mai multă rezistență. Așa că l-a rugat pe Jim Courier să schimbe câteva mingi cu ea – de reținut că Jim era cu doi ani și jumătate mai mare.  Imediat cum mingea se punea în mișcare, Seles începea cu loviturile direct câștigătoare în colțuri. Jim Courier a înțeles că fata de dincolo de fileu nu știa ce e ăla schimb de mingi, nici măcar la antrenament. După vreo zece minute în care majoritatea raliurilor s-au încheiat înainte să înceapă, Courier a ieșit tunând și fulgerând de pe teren.

Anecdota e ilustrativă pentru stilul Monicăi Seles. Jocul ei nu era estetic ca al lui Graf, dar era de o eficiență necruțătoare. A fost probabil prima jucătoare din istoria tenisului feminin care nu ”construia” punctul, ci căuta de la început lovitura câștigătoare. Faptul că lovea cu ambele mâini îi permitea să fie la fel de prolifică și periculoasă pe rever ca și pe dreapta, iar deplasarea bună și mentalitatea ofensivă tranșau repede punctul în favoarea ei. Era un nou mod de a juca și toată lumea a fost luată ca din oală: jucătoarele nu au avut răspuns la această nouă tactică, iar publicul s-a separat partizan.

Atât de bine executat era acest stil de joc încât succesul ei a fost total. Ajunsă la profesioniști în 1988 la 15 ani, după primul an în circuit ajunsese deja pe locul 6 mondial! În mai 1989 a câștigat primul titlu învingând-o pe Chris Evert în finală, iar câteva săptămâni mai târziu făcea semifinală la Roland Garros (primul Slam la care participa) unde pierdea contra lui Graf. În ciuda lipsei de experiență, pe teren nu-i era frică de nimeni. ”Nu contează cu cine joc sau câți ani are. Eu mă gândesc doar la ce pot controla eu.”

Două lucruri îmi aduc aminte din vremea când mă uitam la meciurile ei: nu greșea mai deloc și era extrem de periculoasă când era condusă. Înainte să fie poza lui Rafael Nadal în dicționar lângă ”tărie mentală” a fost cea a lui Seles. La fel ca Nadal, înfrângea voința adversarelor. Loială lui Steffi, între 1990-1992 am trecut toate prin chinurile iadului în meciurile ei contra lui Seles. În finala de la Roland Garros 1990, Steffi a condus cu 6-2 în tiebreakul primului set, dar Monica a revenit și a câștigat șase puncte consecutive, setul și meciul, devenind cea mai tânără campioană la Paris. Avea o mentalitate imbatabilă: concentrată, nemiloasă și capabilă să acceseze o viteză în plus când era cu spatele la zid.

În primii trei ani, a trecut prin circuit ca un cuțit fierbinte prin unt. Doar pe suprafețe mai rapide, ca iarba, putea fi stăvilită, din cauza serviciului mai slab. Între 1989-1993 a avut 90,3% procentaj de victorii și a câștigat 30 de titluri. Din ianuarie 91 până în februarie 93 statisticile ei sunt ireale de-a dreptul: din 34 de turnee jucate, a făcut finale la 33. Între Roland Garros 1990 (primul ei Slam câștigat) și Australian Open 1993, a câștigat opt din cele 11 Slamuri jucate. A fost prima jucătoare care a câștigat primele șase finale de Slam la care a participat. Toate astea înainte să împlinească 20 de ani.

Circuitul era în corzi: cu excepția Wimbledonului, unde făcuse o finală, dar era în continuare vulnerabilă, nimeni nu știa cum să facă față jocului ei. În mijlocul acestei perioade de dominație totală, s-a întâmplat dezastrul. În aprilie 1993 la turneul de la Hamburg, în mijlocul meciului din sferturi contra Magdalenei Maleeva, un fan german s-a repezit și a înjunghiat-o în spate în timpul pauzei dintre gameuri. Rana fizică a fost superficială, însă rana psihică avea să fie teribilă. Terenul de tenis, locul unde nu-i era frică de nimic, a devenit scena celui mai oribil coșmar al ei.

S-a dovedit că cel care o înjunghiase era un fan instabil psihic al lui Steffi Graf, care și-a motivat actul prin faptul că a vrut să o ajute pe Graf să recapete poziția de lider mondial. Îngrozită, Graf a vizitat-o pe Monica la spital și ambele au plâns, încercând să proceseze teribila întâmplare. ”M-am simțit rău, bineînțeles. Știu că nu am nicio vină pentru ce a făcut acel om, dar totuși, faptul că eu am fost motivul actului său îngrozitor mă face să mă simt foarte prost,” a declarat Graf.

Timp de doi ani, Seles s-a confruntat cu depresia și dependența de mâncare, incapabilă să reia antrenamentele. ”Pentru mine, mâncarea a fost un mod de a gestiona problemele emoționale. Există o latură întunecată a personalității mele pe care numai tenisul o ținea sub control.” A revenit în sfârșit în circuit în august 1995, iar Martina Navratilova, atunci președintă a WTA, a propus ca Seles să urce, alături de Graf, pe locul 1. Cu câteva excepții, jucătoarele au fost de acord. Seles a câștigat primul ei turneu la revenire, Openul canadian, cu un număr record de gameuri pierdute: 14. Luna următoare, a ajuns în finală la US Open, unde a pierdut în fața lui Graf.

În ianuarie 96, avea să câștige Australian Open, ultimul ei titlu Slam. Deși avea să mai ajungă în două finale, (la US Open 96 și la Roland Garros 98) și alte câteva sferturi, nu a mai reușit să găsească acel nivel de dominație a Slamurilor din perioada 90-93. Unul dintre motive a fost surplusul de greutate acumulat în cei doi ani de pauză, de care nu a reușit să scape. ”Tenisul este un sport foarte dificil pentru corp când ai kilograme în plus. Trebuie să porți rochii scurte și să concurezi cu fete de 16, 17 ani.” Abia după ce s-a retras a reușit să înfrunte problemele emoționale care o împingeau spre excese alimentare.

În 1998, Seles a primit o nouă lovitură: tatăl ei a decedat din cauza unei boli incurabile. ”L-am pierdut mult prea devreme. A fost îngrozitor. Îmi lipsea teribil și uram faptul că nu mai puteam să-l sun și să-i spun ce mai fac.” Viața din circuit devenise și mai sumbră. ”După înjunghiere, am realizat că tenisul este o afacere. O afacere dură.” La începutul lui 2003 s-a accidentat la picior; jucând accidentată, a pierdut în primul tur la Roland Garros. Avea să fie ultimul ei meci oficial. Câțiva ani a cochetat cu revenirea, inspirată de Lindsay Davenport. A jucat câteva meciuri demonstrative, printre care unul chiar la București, în 2007, contra Martinei Navratilova, însă în 2008 s-a retras oficial din tenis.

Ca și Graf, nici ea nu a rămas în lumea tenisului. În 2009 a scris o carte de memorii intitulată Cum am câștigat lupta (ro, Editura Publica), în care detaliază ascensiunea rapidă din perioada adolescenței, dar și problemele de după înjunghiere și revenirea. Cea mai des pusă întrebare în cazul ei este: ”Ce s-ar fi întâmplat dacă momentul Hamburg nu ar fi existat?” Ar mai fi câștigat cu siguranță multe Slamuri: era aproape neînvinsă pe zgură și hard de către jucătoarele atunci în activitate, iar până la apariția surorilor Williams cu al lor tenis next level mai erau ani buni.

Traiectoria sa ca jucătoare a fost extremă: un început extraordinar, cu mult succes rapid, apoi o trecere bruscă de la extaz la cea mai neagră agonie. Totuși, important este că povestea nu s-a sfârșit cu agonia: în ciuda problemelor, Seles a revenit și a încercat să-și încheie cariera în termenii ei. ”Toată lumea are câte o poveste. Dar la un moment dat trebuie să spui: asta sunt, acum depinde doar de mine să devin cine vreau să fiu.” Monica Seles a fost obligată în cel mai crud mod cu putință să se reinventeze. Ca jucătoare a trebuit să-și regăsească competitivitatea și sentimentul de siguranță pe terenul de tenis. Ca femeie, a trebuit să suporte critici răutăcioase legate de felul cum arăta de la oameni care nu știau prin ce trecuse. Emoțional, a trebuit să se împace cu teribilele pierderi pe care le-a suferit, atât pe teren cât și în afara lui și să accepte ce nu putea să controleze.

La retragerea sa, Jon Wertheim a scris în Sports Illustrated: „Transformată din campioană în eroină tragică, Seles a devenit mai populară decât atunci când câștiga tot. Era imposibil să nu ții cu ea. Mai întâi din compasiune. Apoi, pentru că a dat dovadă de înțelepciune, demnitate și eleganță. La 34 de ani se retrage ca poate cea mai iubită figură din tenis. Dacă vorbim de sfârșituri fericite, cu greu putem găsi unul mai bun.”

***

Citește toată seria Egalitate

Primul episod: Presiunea este un privilegiu. Billie Jean King a schimbat tenisul și viețile a milioane de femei

Al doilea episod: Cum au influențat tenisul surorile Williams. „Prea des, femeile sunt descurajate. Să schimbăm împreună asta”

Al treilea episod: Grație sub presiune. Steffi Graf: mamă, soție, legendă a tenisului

Episodul patru: Un Peugeot în drum spre Luvru. Rivale toată cariera, Evert și Navratilova au suferit și s-au bucurat împreună

Episodul cinci: De la tragedie la triumf. Justine Henin, legenda care a arătat tuturor sportivelor mai puțin înzestrate fizic că se poate

Episodul șase: Virginia Ruzici a fost prima campioană de Slam, dar, mai important, le-a arătat femeilor românce să aibă curajul să-și aleagă drumul în viață

***

Shop-ul 30-0

30 la sută OFF între 1-8 martie pentru orice tricou pentru femei

Între 1-8 martie, primești 30 la sută reducere în Shop pentru produsele dedicate femeilor din Shop-ul Treizecizero. Adică tricouri, dar și orice bundle sau produs de print* (*excepție).

Folosește codul WOMEN30LOVE în căsuța „Aplică cupon” și primești reducerea.

Plus: fiecare doamnă sau domnișoară care face o comandă în această perioadă primește un cadou!

Cumpără aici!

• 

• 

•