Momente cu femei din tenis. Ultimul episod: Omleta de la meciul cu Elveția și alte 16 episoade care ne-au inspirat

 

(Partea 1 – Codruț Baciu)

Înțelegerea era că, până pe 8 martie, adică până azi, vom veni cu câte o poveste sau amintire-mărțișor despre fetele din tenis. Până ieri, așa a fost, dar în ultima zi, o să trișez un pic, chiar cu riscul de a mă lungi nepermis, pe timp de Indian Wells. Trișez un pic pentru că nu am apucat să spunem chiar totul. Cum ziceam la început, mereu vor rămâne lucruri nespuse. Și acum vor rămâne, sigur, dar mai puține. În loc de o singură întâmplare, voi înghesui vreo șapte. Scurte, promit.

Iar alături de acestea, voi adăga în ”Micul Kit de 8 Martie” următoarele o campanie deșteaptă făcută de agenția Kubis Interactive: The Faces of Infinite March și un material de pe BBC, în care Judy Murray inspiră fetele.

1. Când așteptam avionul de Praga, primul pas spre Ostrava. Trei studenți la Electronică (doi băieți și o fată) așteaptau lângă mine să ne îmbarcăm. Circuite, librării, tranzistoare și examene la 7 dimineața. Ocazional, mai dezbăteau câte un truc de-al lui David Blaine. Vorbeau atât de tare și de dramatic despre ce învață la școală, încât cuceriseră toți pasagerii de la porțile 10 și 11. Printre ei, și două cititoare Treizecizero.

2. Când am învățat de la Oana mai repede decât de la Florin. Oana și Florin sunt antrenori de tenis cu care am jucat într-o vreme. Același club, stiluri complet diferite. El a făcut performanță până la 15 ani, când taică-său a decis că școala e mai importantă. ”O fi importantă, dar dacă mie nu mi-a plăcut?” mi-a zis Florin într-o pauză de odihnă.

Oana nu a făcut performanță, e cu vreo 5 mai mică decât Florin, are un tarif cu cu 15 lei mai mic, însă este un pedadog înnăscut. Orice amator care lovește backhandul cu o singură mână știe că e nevoie de feedback constant de la antrenor. Am învățat mai multe de la Oana într-o singură oră decât cu Florin în 5. (Le-am schimbat numele, că mai intră pe-aici).

3. Când Andrea și Vero mi-au adus omletă la Sală. La sala din Cluj, adică, la Fed Cup. Nu apucasem să mănânc nimic dimineața, România bătea Elveția, iar eu m-am lamentat pe Twitter că-mi cântă mațele simfonii. Le salut și le mulțumesc încă o dată. #HeroesOfMealsAndMagic

4. Când mi-au căzut ochii, pentru prima oară, pe textul Andreei Giuclea despre Simona Halep. Vă rog să-l citiți. 

Andreea a lansat de curând un newsletter plin cu povești de sportivi, dar mai ales de sportive, pentru că în ultima vreme privește tot mai mult sportul dintr-o perspectivă a egalității de gen. Dacă și tu crezi că sportul e mai important decât scorul și obiectivele, dacă și tu cauți, la fel ca noi, poveștile care ne inspiră și ne fac atenți, n-ar fi rău să te abonezi la newsletterul Andreei. 

5. Când m-a sunat maică-mea și m-am speriat de m-am ***** pe mine.

S-a întâmplat anul trecut, într-o perioadă când ea nu stătea foarte bine cu sănătatea. Întâmplător, era și perioada hardului american, când fusurile orare încep să se suprapună tare nasol peste Europa de Est. Eu și mama nu vorbim în fiecare zi la telefon, nu mă sună să mă-ntrebe dacă am mâncat sau chestii de-astea. Nu am avut niciodată genul ăla de relație. Vorbim o dată pe săptămână, ne spunem totul și aia e. Dar în perioada aia, am vorbit zilnic. Nu se simțea bine.

Și taman atunci, după nu-mai-știu-ce victorie a Simonei obținută după miezul nopții, am auzit telefonul, cu melodia dedicată maică-mii. Am sărit ca ars (literalmente ars, că beam un ceai), am răspuns la telefon panicat și am auzit-o: ”A câștigaaaaat!”. Cu Martic sau Dolehide, nu mai știu.

6. Când am schimbat câteva mingi cu Teodora Cadar. Acum, Teodora nu mai are clasament, însă acum câțiva ani era în primele 400. Se antrena lejer, cu tatăl său și cu prietenul, pentru că mai mult nu putea. De două ori pe săptămână, mergeau la recuperare, după o accidentare destul de grea. Atunci, în 2015, a fost singura ocazie în care am jucat cu o tenismenă profesionistă. Avea 20 de ani și juca în reluare cu mine, evident, dar viteza mișcărilor tot mă făcea să izbucnesc în râs nervos.

7. Când Sorana, Andreea și Alex au fost acolo să ne inspire. Acolo, adică la BRD Bucharest Open, unde Treizecizero a avut studio de emisiuni live, senvisuri cu somon și, anul trecut, site-ul turneului în grijă.

O zi pe final, nu mai știu care din ele. Sorana încălzindu-se discret, între doi platani, deși n-avea meci. Andreea Mitu încurajându-le pe fete, cu băiețelul ei în brațe. Alex Dulgheru, răcită-cobză, stând de vorbă cu mine și cu Luminița Paul, aproape o jumătate de oră, după o înfrângere epuizantă la Parmentier.

***

(Partea a II-a – Adrian Țoca)

Ok, înainte să închidem aici seria, preiau și eu legătura de la Codruț, ca să adaug alte câteva momente în care am avut câte ceva de învățat de la femeile din tenis.

8. Când Simona a plecat în mulțime nebăgată în seamă de nimeni și am urmărit-o cu privirea până aproape de Player’s Lounge.

Cu Simona am putea face o serie separată. Dar una dintre amintirile subestimate pe care le am cu ea datează din 2013. Tocmai făcuse acea semifinală la Roma, pierdută cu Serena, după un traseu în care le bătuse pe Kuznetsova, Jankovic sau Radwanska. Top 10 era foarte departe, de neînchipuit, dar acea semifinală era mare, mare lucru pentru noi toți. Închipuiți-vă, apropo, cam cât de departe a ajuns; în ziua de azi, o semifinală la Roma a Simonei i-ar face pe mulți să caște plictisiți.

Ei, după acel prim semn că Simona e pe cale să facă un salt mare, a venit Roland Garros, unde Simona a dat peste Carla Suarez Navarro în primul tur. Anterior, Simo nu trecuse decât o dată de turul 1. CSN, ca o specialistă pe zgură veritabilă care era și este, a domolit expert elanul cu care Simo venise de la Roma (3-6, 6-2, 6-2), într-un meci jucat pe terenul 5, cu câteva bănci pentru spectatori și cu câțiva copaci glorioși în spatele lui. Ah, deci Roma a fost doar un foc de paie, lasă că am mai văzut noi d-astea – s-a zis la București atunci. După meci, Simona și-a luat termobagul cu figura aceea pe care i-am mai văzut-o ulterior la înfrângeri, un amestec de ambiție, determinare și apăsare, tristețe, demnitate și o dorință de a se ascunde de lume. A plecat cu capul în pământ către vestiare, prin mulțime, nebăgată în seamă de absolut nimeni, niciun strigăt de autograf sau hai, Simona! Ea și cu termobagul acela care parcă o copleșea. Era doar o altă jucătoare care pierdea în turul 1. Succes acum să mai treacă așa de neobservată prin vreo mulțime. N-o să vin acum să vă spun, cum ar fi practica, cum că acela a fost momentul în care am știut că … N-am știut nimic atunci. Doar am avut un sentiment ciudat, greu de descris, în timp ce o urmăream cu privirea. I just felt something. Poate apreciere pentru distincția ei. Și mi-a rămas acea secvență atât de clară în minte ca și cum ar fi fost acum 20 de minute.

8. Când Alexandra și Andreea ne-au calificat cu Canada. Echipa de Fed Cup a României e o forță acum nu doar pentru că are jucătoare bune, ci pentru că a câștigat multe meciuri dure, și pentru că mai multe jucătoare s-au ridicat, pe rând, ca să devină eroina zilei. În 2015, echipa s-a bazat pe Irina Begu, Alexandra Dulgheru și Andreea Mitu pentru duelul cu Canada. Alexandra și Andreea erau ambele mult mai jos în ce privește clasamentul printre românce, dar ambele au avut un weekend glorios, câștigând fiecare la mult mai bine cotata Eugenie Bouchard. Ele au dus atunci greul și ne-au adus una dintre cele mai spectaculoase victorii din Fed Cup. Și da, Alex, sunteți talentate!

9. Când ne-am dus să facem reportaj cu copiii antrenați de Alina Tecșor. Apropo de Fed Cup. Sper să vină ziua când Alina Tecșor va primi creditul mai mare pe care-l merită pentru multiplele ei calități din care ajută tenisul românesc. Alina e antrenor, consilier, psiholog, organizator, om de federație, mamă, soție și forța care a ținut de multe ori unită echipa de Fed Cup. E și o excelentă comentatoare; din platoul emisiunilor realizate de Treizecizero am fost primii care am beneficiat de expertiza ei; și, de asemenea, cei care au râs cu lacrimi când ne-a povestit pățaniile pe care le trăiește cu fiul ei la antrenamente. Și tot ea se îngrijește de tot soiul de detalii nebăgate în seamă. Spre exemplu, are grijă ca micuții care vin la Centrul Național de Tenis să aibă ce le trebuie – chiar și când nu vine presa să facă poze. 

10. Când Irina a domolit cu calm și înțelepciune, nu o dată, ceea ce era, sau risca să fie, un scandal-monstru. Când Treizecizero a scris detaliile prin care a fost fabricat un scandal național în jurul meciului Garcia – Begu (pe scurt, un cotidian național de sport a inventat de pe un forum povestea că Garcia i-ar fi adresat injurii cu conotație rasistă Irinei Begu; nicio urmă de scuză n-a apărut ulterior din partea celor care au pornit scandalul, deși mii de români i-au asediat pagina de facebook Carolinei), Irina a avut cea mai liniștitoare și matură reacție, încercând să-i convingă pe toți cei care au întrebat-o că nu s-a întâmplat nimic și străduindu-se să nu lase momentul s-o afecteze nici pe ea (era încă în turneu), și dacă se poate nici pe Garcia.

Când, la Madrid, Simona a râs la conferință cu acel „cadou de Paști” transformat repede în motiv de scandal de presa de acasă, Irina a fost iarăși matură și categorică în reacția de la câteva minute de după: „Ei. Cu Simona mă știu. Am stat în camere împreună de când eram mici”, cu aerul că nu e absolut nimic serios. Cele două sunt foarte bune prietene și acum, în detrimentul încercărilor disperate ale media de a le întoarce una contra alteia.

11. Când Ema Bogdan m-a mințit frumos că am o dreaptă interesantă. Am și eu momentul meu, precum Codruț cu Teodora. Am schimbat câteva mingi cu Elena Bogdan, finalista RG de juniori când a câștigat Simona, în 2008. A fost mult prea drăguță să încerce să mă facă să mă simt bine cu mine, spunându-mi la finalul a câtorva drill-uri că stau bine cu dreapta, în special în cross.

12. Când le-am văzut pe fete plângând, de emoții, de tristețe sau de durere fizică. Toate fetele au avut momente de sensibilitate, dar dintre toate, îmi vine în gând postura înțepenită de durere în care a rămas Patricia Țig după un meci la RG, pe care am descris-o aici.

Pati e bine acum și tocmai ce a devenit mamă. Îi urăm toate cele bune!

13. Când Monica era atât de mândră de ce-a făcut la Wimbledon. Era târziu în seară, aproape de miezul nopții, nu mai rămăsese aproape nimeni în zona de interviuri. Doar eu, Monica Niculescu, moderatorul. Și un domn care i-a adus Monicăi, într-un plic elegant, invitația la Balul Campionilor, după ce Moni jucase finala de dublu. „Pentru clipe ca astea joci tenis!”, mi-a spus Monica, zâmbind cu toată ființa. Ochii îi străluceau atât de tare și energia ei m-a ajutat să trec peste niște zile tare grele.

14. Când rezultatele româncelor ne-au făcut importanți și pe noi. Cu Courtney Nguyen am multe amintiri frumoase, iar afecțiunea ei pentru tenisul feminin românesc este cunoscută. Una dintre cele mai dragi amintiri este podcastul înregistrat aproape de miezul nopții, în restaurantul de presă de la Madrid, când patru românce erau în sferturile de finală, iar dacă erai român, automat însemna ceva. Sau când mi-a zis „People are just the worst” când dezbăteam, pe un culoar de la Wimbledon acum câțiva ani, șansele ca Simona Halep să câștige Primul Slam. Sau când m-a luat pe sus, după finala RG de anul trecut, să sărbătorim titlul Simonei, alături de Reem, Ben și Rene. Sau când ne-am pus căști de șantier și am demolat, la propriu, Centrul de Presă de la Roland Garros. 

15. Când Luminița Paul a luminat ecranul cu comentariul ei, și nu o dată. Finala feminină US Open 2018 trebuie să fi fost unul dintre cele mai complicat de comentat meciuri din istoria recentă. Nu e nimeni din România care să fi putut să facă o treabă mai bună decât Luminița la acel meci. A fost o combinație extraordinară de echilibru, emoție, empatie cu ambele jucătoare și context, o lecție despre cum să gestionezi cu profesionalism un moment foarte dificil.

16. Când am convins-o pe Raluca Olaru să scrie pe Treizecizero. Nu știa nimeni de noi atunci; era 2012, noi eram la început, nu ne recomanda absolut nimic. I-am scris, i-am spus cine sunt și care-i viziunea pentru site și i-am spus că simt că ea ar fi excelentă ca guest writer. Ne-am întâlnit, țin minte că se uita la mine lung și cam bănuitor, mi-a spus că n-are experiențe grozave cu presa, dar a acceptat. Și au ieșit câteva texte foarte, foarte faine și educative. 

17. Când lucrezi alături de unele dintre cele mai bune. Într-o vreme în care sunt destui care încă mai cred că doar bărbații sunt calificați să scrie despre sport, sunt fericit să o am alături de mine pe Treizecizero pe Camelia. Este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune semnături de tenis din lume, nu din România – scurt pe doi. E tot ce trebuie spus despre ea. Iar pe Treizecizero și pe Lead au scris, scriu și vor scrie multe alte femei incredibil de talentate. Le mulțumesc și le mulțumim cu toții pentru toate eforturile și pentru creația lor foarte valoroasă. 

Ți-a plăcut acest articol? Contribuie la un jurnalism mai bun abonându-te la 30-0+, programul lansat de 30-0 și care oferă abonaților, sub forma a cinci pachete diferite, conținut premium, cadouri și beneficii suplimentare. Detalii despre inițiativă, aici și aici. Abonamentele pot fi făcute aici.

8 Momente este o serie de mici povestiri despre femei din tenisul românesc și nu numai, așa cum le-am văzut noi în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Din aceeași serie:

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

Episodul 2: Tenisul, o afacere de familie

Episodul 3: Play-off-ul familiei mele nebune de la Galați

Episodul 4: Culoarea portocalelor de Estoril

Episodul 5: Păi bine, măi mamă

Episodul 6: Andy Murray: „A fi feminist înseamnă a lupta ca toți să fim egali”

Episodul 7: Hoții de mingi și rozmarinul anilor 90

___________

30-0 Shop

Vrei să-i iei ceva diferit? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.