Mihaela Buzărnescu: „Trebuia să îmi păstrez cumpătul în setul doi, chiar dacă îmi făcuse break. Eram încă în cărți”

„Încă nu m-am trezit. Sunt încă undeva prin meci, pe la 4-1, 4-3, 5-4…”

Așa a început Mihaela discuția, înainte de a se înghesui în scaun și spune, cu o voce parcă resemnată, „vă ascult”. A privit lung în masă, retrăind parcă meciul cu Pliskova, pe măsură ce vorbea despre el.

În esență, a fost un caz de meci în care îți dorești atât de mult victoria, încât asta se întoarce împotriva ta și obții exact rezultatul opus. Știe că nu trebuia să se lase frustrată, că mai era mult de jucat și că situația era în continuare în favoarea ei chiar și când a pierdut break-ul avans din setul doi. Era incredibil de amărâtă de șansa ratată, din mai multe motive. Pentru că știa că jucase excelent și respectase tactica, pentru că era o ocazie bună, pentru că se termină iarba și a început să o îndrăgească mult încât acum îi va lipsi. „Asta e, mai așteptăm un an acum”.

A încercat să explice de ce și-a rătăcit limpezimea pe final de set doi, punând dureros degetul pe rană, fără să încerce să-și ascundă propriile greșeli.

„Știam că sunt foarte aproape de victorie și au fost câteva mingi unde am riscat și au ieșit un pic afară și acolo m-am simțit un pic mai presată și mi-am pierdut un pic cumpătul. Ea a prins încredere, iar cu astfel de jucătoare nu trebuie să le arăți dacă ești supărată sau dacă ai niște frustrări. I-am dat aripi, cum ar veni. A început să joace mai bine, eu n-am mai schimbat ritmul la fel de des și asta a făcut ca meciul să aibă alt final.

Nu am rămas cu gândul la niște mingi, dar știam că jocul se poate complica dacă nu le fructific și asta s-a și întâmplat. Ea a început să se bucure mult mai mult când mi-a făcut breakul și de acolo a început să fie mult mai greu. Presiunea a fost probabil pe ambele părți. Ea a servit mai bine – are acest avantaj, datorită fizicului, și cu toate astea, am fost aproape. Dar în momentele cheie a servit bine.”

Mihaela crede că a jucat exact ce trebuia să joace până în partea finală a setului doi. „A fost un nivel bun, adică exact ce trebuia să fac până la final. Asta era tactica și din păcate am slăbit un pic ritmul și nu trebuia să fac chestia asta. Mai bine riscam. Mai mult”, oftează ea.

Iar greutatea scorului e ceea ce a apăsat-o și n-a știut să gestioneze:

„Orice meci de genul acesta este mai greu mental atunci când conduci mai mult de trei sferturi din meci, apoi se întoarce roata. Bineînțeles că am simțit o presiune și un regret, dar am încercat să revin, doar că am greșit câteva mingi. Și în decisiv, de la 3-1, putea fi altul scorul.”

Mihaela admite fără să se menajeze că a lăsat scorul să-i intre în minte. Dar e ceva ce s-a mai întâmplat de câteva ori în ultima perioadă: să câștige primul set, să domine în al doilea, dar să se vadă brusc întoarsă și să scape lucrurile de sub control.

„Poate ar trebui să-mi păstrez concentrarea până la final sau să nu mă gândesc că se poate întoarce meciul, ci pur și simplu să mă duc să joc mingea ca și cum scorul e altul. Sincer, probabil că dacă aș fi jucat azi cu altă jucătoare, nu știu, cu alt clasament, poate nu era același final. Dar, într-adevăr, s-a întâmplat de multe ori să conduc în setul doi și să pierd, și de multe ori am revenit în decisiv. Dar uitați că nu merge mereu. Trebuie să fiu mult mai atentă în momentul în care conduc setul”, conchide ea.

Ce i-a spus antrenorul ei la finalul meciului?

„A fost mulțumit de joc și, în general, de cum s-a desfășurat jocul. Doar că trebuia, într-adevăr, să îmi păstrez cumpătul în setul doi, chiar dacă îmi făcuse ea break, era totuși 4-3, cum ar veni eram în cărți, deci trebuia să rămân la fel de pozitivă cum fusesem și până atunci și poate reușeam să-i fac break-ul în următoarele două game-uri, când am avut șanse. Cam asta a vrut să-mi spună, că trebuie să rămân pozitivă și să am încredere în continuare; mi-a mai spus și faptul că nu am mai reușit să schimb la fel de des. Oarecum, nu mi-am mai păstrat tactica.”

Asta, pentru că, explică ea, simțea apăsarea liniei de sosire:

„Încărcătura am simțit-o un pic. Fizic, nu am resimțit. Pur și simplu îmi doream să pot reuși victoria și cam asta a fost ce-am resimțit. Anume că eram atât de aproape și că puteam să închid meciul.”

Cu un aer de regret, Mihaela a comentat și episodul în care a lăsat emoțiile s-o domine:

„Nu am dat chiar atât de tare cu racheta, nu am făcut chiar rău. Dar, într-adevăr, frustrarea s-a observat și… Da, o să trebuiască să… adică încerc, pe cât posibil. Dar miza era mare, era frumos să fie un tur 4 și… mai așteptăm un an”.

Mihaela e de acord că Pliskova are o experiență a meciurilor în astfel de faze ale turneelor de Grand Slam care Mihaelei îi lipsește.

„Așa este, într-adevăr, ea are mult mai multe meciuri de această anvergură și de această greutate, și poate pentru ea nu a fost atât de complicat să reușească să revină. Dar, clar, cu cât joc mai multe meciuri de acest gen, cu atât voi avea și mai mare ușurință să-mi păstrez încrederea până la finalul meciului, pentru că pot, am dovedit că sunt acolo, sunt cu ele, mă bat cu ele și adică, oarecum, aș putea să fiu o jucătoare de temut pe viitor. Pentru oricare dintre ele.”

Mihaela spune că „mai așteptăm un an” cu aerul cuiva căruia îi pare rău că se termină sezonul de iarbă, așa că întrebarea vine de la sine. Și-a descoperit o nouă suprafață preferată?

„Da, sincer, regret că se termină iarba. Chiar m-aș fi bucurat enorm să joc încă un meci de simplu. Adică era super. Ca suprafață, m-am acomodat mereu pe oricare. Aș putea spune că-mi place hardul mai mult, dar și pe zgură m-am descurcat mereu foarte bine și când am trecut zgură-hard-zgură a fost totul ok, nu am avut probleme. Poate că jocul pe suprafață rapidă mă avantajează mai mult.”

Până la trecerea pe hard, Mihaela va avea la simplu Bucureștiul, care se întrevede deja după colț și care va fi cumva o ocazie emoțională,  pentru că va fi un fel de introducere în fața propriului public pentru o jucătoare care abia acum e descoperită de publicul larg.

„Acasă ar fi frumos, dar nu mă gândesc prea mult, că dacă mă gândesc, nu se va întâmpla. Încerc să-l văd drept un turneu ca oricare altul. Voi vedea acolo cum va lua amploare jocul meu, cum se va desfășura turneul.

Chiar, abia aștept să vin și să mă întâlnesc cu spectatorii. Cred că o să fie multă lume, cred că vor fi foarte fericiți, chiar m-au întrebat mulți dacă joc, dacă nu joc, pentru că vor să vină, să-și cumpere bilete. Sperăm să avem o arenă destul de mare unde pot încăpea toți spectatorii.”

Ne despărțim, iar din ușă aruncă: „Mi-a spus antrenorul că aș fi jucat cu Bertens…”

Foto: AELTC

 

Nu rata Povestea Primului Slam!

Simona Halep este, de acum, campioană de Grand Slam. O performanță istorică, a cărei însemnătate merită pusă în context. Cu șase ani petrecuți la turnee, echipa Treizecizero s-a pregătit pentru a putea pune în pagină Povestea Primului Slam. Nu o rata!

 

“Simona Halep. Povestea Primului Slam” este, la fel ca toate celelalte apariții editoriale Treizecizero, o revistă atent îngrijită, un produs premium de pus în colecție. Dedicată unei performanțe unice, publicația este o combinație între cuvânt și fotografie, între frumusețea detaliilor de atmosferă, profunzimea analizelor și emoția imaginilor.

Ea oferă o imagine amplă asupra drumului parcurs de Simona Halep pentru cucerirea Primului Slam: apariția în elită, ratările premergătoare marelui triumf, oamenii care i-au fost alături și, bineînțeles, punctul culminant – povestea turneului la care s-a petrecut totul.

Interviuri, o listă solidă de invitați surpriză și articole captivante – asta te așteaptă într-un produs editorial de neratat pentru fanii adevărați ai Simonei. Alte detalii despre surprizele din cuprins, aici.

Precomandă revista de aici.