Miami: Murray, la o victorie distanță de locul 2, Ferrer oprește seria lui Haas

N-o fi avut un final de poveste, însă Miami 2013, cel mai recent episod al producției Tommy Haas Reloaded, va fi cu siguranță una dintre poveștile de care o să ne facă plăcere să ne reamintim la finalul anului. După ce i-a eliminat pe Sijsling, pe Dolgopolov, pe liderul mondial Novak Djokovic și pe Gilles Simon, serie pe parcursul căreia și-a făcut timp și să ajungă în sferturi la dublu, Tommy s-a oprit la doar trei game-uri de o finală istorică. A cedat la David Ferrer, fostul și viitorul (sau viitorul fost?) număr 4, după ce a condus cu 3-1 în decisiv. 

A fost un meci care mie mi-a adus aminte de confruntările dintre Federer și Nadal, sau mai degrabă de scenariul după care s-au desfășurat multe dintre ele. Un soi de Fedal la scară mai mică. E imposibil să nu faci o asociere, fie și de departe, între Haas și Federer, iar dacă admitem, măcar de dragul comparației, că Ferrer e o versiune incompletă și cu mai puțin spin a lui Nadal, avem imaginea unui meci între versiunile secundare ale celor doi mari campioni absenți de la Miami. Cu atât mai mult cu cât Roger și Rafa n-au fost prezenți în turneu, am o bănuială că masivele lor legiuni de fani s-au identificat, măcar parțial, cu Tommy și Ferru.

Ca să se păstreze desfășurătorul, am avut un start furibund din partea lui Haas. Când funcționează la capacitate maximă, e o încântare să-l vezi pe german cum lovește. Practic, Tommy a continuat în primul set de unde se oprise la finalul meciurilor cu Djokovic și Simon. Aceleași execuții puternice și precise, același rever solid ca o stâncă, asortate cu un serviciu solid și cu încrederea pe care ți-o dau victoriile în serie. Au făcut deliciul publicului o serie de backhands down the line absolut delicioase, cinci dintre ele le găsiți în videoclipul de la finalul articolului. Ca să-i găsească grad de comparație unuia dintre ele, Robbie Koenig, comentatorul Tennis Channel, a săpat lung în istorie, invocând reverul lui Ken Rosewall, marele campion australian. În plus, Tommy a continuat să scoată puncte și transformând apărarea în atac, așa că, lăsând la o parte o scurtă pierdere a concentrării, setul 1 a curs frumos, mai clar decât o arată scorul de 6-4. 

David a început însă să-și crească nivelul în setul secund, anunțând break-ul cu două hold-uri consistente, la zero. Din momentul pierderii serviciului, Tommy s-a dezintegrat complet, arătându-ne și partea mai puțin plăcută a prezenței lui pe teren, pe care o mai văzusem de-a lungul carierei lui. Atâta aștepta Ferrer, un semn de slăbiciune. Atât de frumos până atunci, jocul lui Haas fusese, în fine destabilizat, iar direcția meciului, întoarsă dintr-o dată în sens invers. Ferrer adusese meciul pe terenul lui, transformându-l într-o luptă fizică și obligându-l pe german la mai multe lovituri în plus.

La Haas s-a dus pe apa sâmbetei mai întâi serviciul (duble greșeli în momente critice), reverul n-a mai fost așa de rock-solid, iar pe final de meci l-a părăsit și forehand-ul, de pe care au venit câteva erori mari de tot în niște puncte cheie, în situații de atac. Până și ramele au fost la fel precum cele ale lui Federer. În pofida unei reveniri în startul decisivului, când a făcut două break-uri și a condus cu 3-1, Tommy a cedat ultimele cinci game-uri la rând, părăsind turneul. Ca și în cazul lui Del Potro, cealaltă poveste spectaculoasă din dubla Indian Wells-Miami, nici Haas nu și-a putut duce la sfârșit visul, deși a avut un avantaj consistent în ultimul meci. 

Sigur, ar fi ușor să uităm, de fapt, contextul și să ne apucăm să-l analizăm pe Haas așa cum el însuși a făcut-o după meci, adică foarte aspru. Dar adevărul e că, oricât de desuet ar suna, am avut doi învingători: pe de o parte, David, ajuns în a doua finală de Masters din ultimele trei jucate, iar zgura nici măcar n-a început. Frumoasă recuperarea spaniolului după nefastul moment Acapulco – Indian Wells. Ferru a depășit cu bine o perioadă neprielnică și necaracteristică lui, iar acum a capitalizat din plin culoarul oferit de tragerea la sorți. Ca atare, el pune acum o diferență consistentă între el și Nadal în clasament: are 7.050 de puncte, iar dacă va lua titlul va ajunge la 7.450. Asta în timp ce Rafa va începe săptămâna viitoare de pe 5, cu 6.385. E un detaliu important, pentru că, dat fiind faptul că Rafa are o mulțime de puncte de apărat în sezonul de zgură, s-ar putea ca el să nu mai poată să revină pe 4 până la Roland Garros, ceea ce i-ar putea aduce un traseu un pic mai dificil acolo.

Dar și Haas e învingător, firește. De săptămâna viitoare urcă pe locul 14, o clasare aproape nefirească pentru un jucător care va împlini 35 de ani zilele următoare. În plus, niște amintiri grozave, mai importante decât clasamentul. “A fost un turneu memorabil, ceva la care mă voi gândi cu mare bucurie tot restul vieții. O să încerc să rămân jucător activ cât mai mult cu putință, pentru că mă simt foarte bine. La urma urmelor, mă simt cel mai bine atunci când joc pe stadioane mari, la ocazii mari, când iau parte din astfel de meciuri. Sunt momentele la care visezi când ești copil”. 

Murray – Richie, tenis exploziv, nervi la fel

În finală, David Ferrer îl va întâlni pe Andy Murray, scoțianul care l-a bătut într-un meci cel puțin la fel de spectaculos, dacă nu chiar mai bun, pe Richard Gasquet. Cei doi au o istorie interesantă: Gasquet câștigase singurele două întâlniri pe hard, dar are în cont și două înfrângeri extrem de dureroase la Murray, una la Wimbledon, alta la Roland Garros, de fiecare dată după ce condusese cu 2-0 la seturi. Un pattern care s-a respectat încă o dată și acum: Gasquet, care declarase că știe că-l poate bate pe Murray, că-i cunoaște jocul și că are antidotul, a început și de data asta mai bine. Iar când Richie e în “full power-mode”, este, ca și Haas, o splendoare să-l vezi cum lovește reverul. S-a desprins repede la 3-0, perioadă în care a biciuit și acest rever cu 165 kilometri la oră.  

Treptat, Murray s-a pus în mișcare și a început să îl alerge pe Gasquet, angrenându-l în schimburi lungi, istovitoare, pe parcursul cărora parcă părea să studieze cu curiozitate până unde poate să țină reverul francezului, pe care l-a provocat din nou și din nou să lovească o minge în plus, plătind cu bucurie prețul. Reverul a ținut, nu și serviciul, astfel că Gasquet și l-a pierdut în două rânduri la 0. Și iată-ne ajunși la 5-4, plus serviciul, pentru Murray. Plus un francez evident nervos, astfel că în pauza dintre game-uri s-a petrecut acest episod între el și arbitru, pe care nici nu știu cum să-l descriu. Cert e că, supărat pentru că nu a fost tras de mânecă înainte să primească un time-warning, Gasquet s-a lansat în următorul discurs: “Trebuia să-mi zici dinainte! OK??? MĂ AUZI? Nu ești tata!”.

Există însă acea luptă care încă se dă între cele două fețe ale scoțianului: una, cea veche și hidoasă, care amintește de problemele trecutului și care-l mână către o pasivitate aproape enervantă, a doua, cea în care Muzz ia jocul de coarne și devine atât de dominant precum a fost în partea a doua a sezonului trecut. La 5-4, cu un Gasquet picat moral, a ieșit iar la suprafață pasivitatea lui Murray. Un game submediocru, făcut cadou, funda fiind o dublă greșeală care a consfințit rebreak-ul. Richie a zis merci beaucoup, a intrat în tiebreak, pe care l-a câștigat de o manieră entuziasmantă, inclusiv două dintre cele mai bune (și un pic norocoase) half-volley-uri pe care le-am văzut recent într-un meci de tenis.

În pauza dintre seturi s-a mai petrecut un eveniment caraghios, tot cu Richard erou principal. Francezul l-a trimis pe un copil de mingi să-i ducă racheta la racordat, specificându-i că-i trebuie înapoi “pentru setul 3″. Sunt trei variante aici: ori nu prea a avut încredere în el pentru setul secund, ori, foarte obosit fiind, a decis să încerce totul pe cartea decisivului, ori, cel mai probabil, a fost doar o exprimare greșită, cert e că Richie a cedat deloc ceremonios setul secund, pierzându-și din prima serviciul și în decisiv. A intervenit iar, galant, Murray și era să se repete episodul de la finalul primului set. Doar că de data asta scoțianul nu l-a mai lăsat pe Gasquet să evadeze, desprinzându-se decisiv. Spre scuza lui, Richard poate invoca și faptul că și-a agravat, în tie-break, o accidentare la gleznă cu care intrase, de fapt, în turneu.

Altfel, a fost o partidă extrem de agreabilă, cu multe schimburi electrice și soluții tehnice care cereau reluare după reluare. Winnerele de rever ale lui Richard, schimburile prelungite în cross, într-un unghi aproape ridicol, scurtele și loburile defensive ale lui Murray, toate astea într-un ritm sufocant, pe care îl înțelegi și mai bine când urmărești schimburile cu camera de la nivelul terenului. A câștigat jucătorul mai viclean și mai puternic, confirmând tradiția meciurilor directe dintre ei.

Murray este acum la o singură victorie distanță de al doilea titlu al său la Miami, turneul pe care îl consideră “acasă”, el pregătindu-se acolo. Mai important e că, în caz de victorie, Murray, care a câștigat 18 dintre cele 20 de meciuri ale anului, va trece pe locul 2, depășindu-l pe Federer cu numai 70 de puncte. Istoria meciurilor directe dintre Murray și Ferrer este lungă și diversă. Conduce cu 6-5 scoțianul, pe hard avantajul său fiind și mai concludent, 4-0. Tot Muzz a câștigat și singura finală dintre cei doi, culmea, tot un Masters, la Shanghai, în 2011. Ultimul meci direct a fost ceva mai strâns, în sferturile de la Wimbledon, când Andy a câștigat 6-7 (5), 7-6 (6), 6-4, 7-6 (4).

Una peste alta, organizatorii de la Miami răsuflă un pic ușurați. După câte probleme au avut anul acesta, o finală între favoritele 1 și 2 la feminin, respectiv una între capii de serie 2 și 3 la masculin nu e deloc un mod rău de a încheia turneul.

 

VIDEO

Murray – Gasquet, hot shot

Murray – Gasquet, rezumat

Haas – Ferrer, cele mai frumoase puncte

Haas, declarațiile de după meci