Mesdames et messieurs: A început!

Prima zi a primului Slam poate fi o experiență copleșitoare, mai ales când ai așteptat-o ani de zile să se întâmple. Întâi nu înțelegi mare lucru, te apleci sub greutatea momentului, apoi începi să te ajustezi, și, într-un final, după câteva zeci de ore de stres, nesomn, avioane, relansări de site, inevitabile probleme tehnice și emoții de tot felul, totul capătă, în sfârșit, un gust dulce, așa cum un Slam ar trebui să fie.

Scriu rândurile astea de la Centrul de Presă, spre finalul primei zile a Roland Garros 2013. E primul turneu din noua eră a Treizecizero.ro, partea a doua a istoriei acestui site care s-a transformat, pentru mine cel puțin, într-un stil de viață. Alaltăieri, dacă încă n-ați observat, ne-am relansat, tocmai pentru a sărbători într-o manieră cât se poate de specială prima noastră prezență la un turneu de Slam. Absolut natural, au apărut însă și problemele de tot soiul, astfel că, la figurat vorbind, am putea spune că serverele nu au, în general, un rever prea grozav. Așa se explică faptul că n-ați găsit atât de multe update-uri pe site în aceste zile, însă este riscul inevitabil pe care ți-l asumi atunci când nu mai aștepți să fie totul perfect și faci o relansare din avion, tocmai ca să te aliniezi cu startul celui mai frumos turneu pe zgură din lume. Suntem, însă, convinși că veți înțelege și că veți aprecia, dacă nu articole, de data asta eforturile.

Scriu, cum ziceam, de la Centrul de Presă, unde, adineauri, Ana Ivanovic și-a petrecut vreo 10 minute la doi pași de masa la care scriu, zâmbitoare și drăguță ca întotdeauna. Ana a fost prima câștigătoare de pe Chatrier în acest an, apoi s-a angrenat amabilă în lungul șir de obligații media pe care îl presupune jobul ei de jucătoare de tenis, campioană de Slam și potențială fotomodel (pentru fanii ei de pe Treizecizero.ro – știu că-s destui – Ana nu-i doar mai înaltă decât pare la televizor, ci și mai frumoasă). A bifat în mare viteză tot soiul de must-do-uri, apoi s-a retras, făcând loc la microfon următorului mare campion care a preluat ștafeta. În fapt, totul se petrece în mare viteză, e primul lucru care te frapează. Curg meciurile, curg spectatorii, curg știrile. De când m-am apucat de acest text (iar eu chiar scriu repede), patru jucători care încă erau în viață la minutul primului cuvânt din articol au ieșit deja din turneu. Pentru ei, Roland Garros 2013 e deja istorie. Pentru alți câțiva, nici măcar n-a început. Pentru toți ceilalți, totul continuă pe repede-înainte. Sesiuni de autografe. Fotografii. Interviuri. Antrenamente. Meciurile în sine. Declarații. Știri. Știri. Știri. Dacă riști să ieși cinci minute la o plimbare în zona magazinelor sau teraselor, șansele sunt că ai pierdut deja o mulțime de evenimente, devenite deja old news până când le-ai aflat tu. Chiar și într-o zi lipsită de surprize majore precum aceasta. Federer a trecut, Serena a trecut. Cei doi veterani au fost primiți cu o căldură remarcabilă de către tribune – primul, aplaudat discret chiar și de oameni de ordine. În pofida frigului la fel de remarcabil pentru o zi de mai (și azi n-a fost nimic; dacă prognoza friguroasă ‘ține’, zilele următoare ar putea să-mi dea un motiv rezonabil pentru imensitatea de valiză pe care am cărat-o după mine), fanii se lățiseră de-a lungul și de-a latul căilor de acces către arene încă de la primele ore ale dimineții. Poate că s-au grăbit și pentru a evita problemele de transport. Parisul a fost strangulat toată ziua de o serie de demonstrații virulente împotriva intențiilor Guvernului francez de a trece în legalitate căsătoriile între persoanele de același sex. Așa că să te livrezi la timp în interiorul complexului a fost o problemă.

Odată intrat însă, te-ai văzut repede prins de vârtejul amețitor de care vorbeam. Poate și pentru că a fost duminică, dar azi a fost plin ochi. Marea de oameni te duce aproape fără voia ta de pe un teren pe altul. Uite, pe terenul 8 se antrenează noii cei mai buni prieteni din circuit, Stan the Man și Benoit Paire. Pe 4 e chiar ea, Maria Sharapova. Tommy Haas și Ernests Gulbis sunt pe 5, hm. Și tot acolo, după ei, intră Max și Horia. Lumea se bucură de fiecare secundă a acestei experiențe. Te izbește sentimentul acela de normalitate frumoasă și elegantă, pe care îl simți la fiecare turneu mare. Sunt oameni pe aici care nici măcar n-au bilet, dar care au venit doar pentru atmosferă. Se îngrămădesc la unul dintre big screen-urile instalate și, la un croissant, urmăresc relaxați meciul transmis, fără să piardă vreo secundă din ce se întâmplă pe celelalte stadioane. Sunt mai conectați la scoruri decât jurnaliștii din Press Room. Mă strecor și eu în mulțime, tocmai în timp ce Steve Darcis, susținut ca la Cupa Davis de o grămadă de fani belgieni echipați cu tot soiul de ustensile de suflat, a recuperat de la 1-2 la seturi și 2-5 în setul patru, amânând, totuși, un deznodământ aplaudat la scenă deschisă de mulțimea din afara stadionului.

Îmi văd mai departe de turul de recunoaștere. Voluntarii sunt de departe cei mai drăguți și politicoși dintre toți cei implicați în organizare. Tineri, frumoși și printre puținii buni vorbitori de limba engleză, sunt în picioare de dimineața și până seara, pregătiți pentru cele mai diverse task-uri. Nu că spectatorii le-ar da prea multe bătăi de cap. Sunt prea ocupați cu eternul lor du-te-vino printre outside courts, acele terenuri pe care mulți fani le apreciază poate chiar mai mult decât terenurile principale. Le-am încercat și eu, așa-i: atmosfera e cu totul alta, mult mai intimă. Dacă e undeva, vreun loc, unde vrei să simți cel mai repede că ești la un Slam, outside courts trebuiesc musai gustate pe îndelete.

Înapoi în Press Center. Neil Harman, cunoscutul ziarist specializat pe tenis de la The Times, e la fel de popular și aici precum e pe Twitter. Pentru mine, nu: s-a băgat în față la restaurantul jurnaliștilor. Apropo de băgat în față, e aproape incredibilă afluența de ziariști care se înghesuie la conferința de presă a lui Federer, comparativ cu ce se întâmplă la restul jucătorilor, chiar și în cazul unor nume rezonabile. Elvețianul, păzit atent dintr-un colț al sălii de agentul său, Tony Godsick, atrage ca un magnet. Și-a ținut conferința în trei limbi, ca de obicei, apoi a mai stat pentru o rundă de interviuri pentru televiziuni care s-a terminat Dumnezeu știe când. Mai devreme, pe teren, cu părul încă scurt și cu tricoul pe care fashioniștii de pe Twitter îl cataloghează drept ușor neinspirat, Federer părea, cum zicea cineva, ‘remarcabil de uman’. Văzut apoi de la un metru, are iar aceeași apariție impresionantă, as usual. “What a star, eh? Rock star!” se minunează un israelian cu care am fost coleg, mai devreme, la masa presei, și care a încercat să fie prietenos. L-am tăiat și pe el de pe lista de Crăciun ca și pe Mister Harman, după ce, pe Chatrier, a vorbit tare la telefon preț de vreo 5 minute, făcând-o pe o doamnă respectabilă din rândurile alăturate să se întoarcă roșie ca racul către noi și să-l admonesteze furioasă. Doamna era supărată că nu poate să-l privească în liniște pe Federer. Roland Garros și liniștea, asta da alăturare.

“Press announcement!” – se aude tare în difuzoare. “Gilles Simon is on his way to the main interview room”. În fapt, a trebuit să se refugieze într-o altă sală, mai puțin importantă. Prima era încă blocată de Federer și de televiziunile lui. Gillou n-a zis nimic, n-a protestat pentru retrogradarea de rang. Normal, era tot numai un zâmbet după ce l-a întors pe Hewitt de la 0-2. Oh, the Slams! Hewitt, în schimb, roșu ca doamna nervoasă pe israelianul meu, nu știa pe unde să iasă mai repede.

Gata. Neil Harman și-a luat ce avea de luat, Ana s-a făcut nevăzută, alți câțiva jucători au mai ieșit din turneu, iar bateria mea se termină. E timpul să mergem în căutarea unuia dintre acele etern șarmante meciuri de duzină din primul tur al unui Slam, dar care se transformă, cât ai zice ‘Merci!’, într-o bătălie de proporții epice. Cu ele, cu farmecul lor mai exact, comparasem la figurat, acum o vreme, direcția către care visam să se îndrepte Treizecizero. La Roland Garros sigur găsim așa ceva. Allez!