Marin Cilic reintră în discuția pentru titlurile mari. Povestea sa, de la tânără speranță la câștigător de Slam, de la suspendarea pentru dopaj la colaborarea cu Ivanisevic

Pe vremea când redescopeream tenisul și pleiada de personalități care popula cele două circuite, Marin Cilic era unul din preferații mei. Un băiat înalt și slab care răspundea serios la întrebările din interviuri și iar pe teren lăsa racheta să vorbească. Apreciez jucătorii minimaliști în expresie; după performanțele actoricești ale trioului melodramatic Rafa/Nole/Andy, susținuți de o distribuție solidă în rolurile secundare (mă uit la voi, Fabio, Benoit, Ernie și Gael), meciurile unor jucători ca Marin sau Stan actionau ca un balsam asupra nervilor mei încercați. În loc să stau nonstop cu urechile ciulite ca să aud ce mormăia Murray, să tresar speriată la salturile cu care Nadal sărbătorea câștigarea primului game, sau să mă chinui să interpretez toate grimasele djokoviciene, puteam și eu să mă concentrez pe tenis. Ce viață.

Cilic era anunțat ca un jucător cu mare potențial, cam cum e Zverev acum. Atuurile sale erau legate în primul rând de statura impunătoare. Deși slab ca o grisină, așteptările erau că după ce se va mai împlini, se va alătura celorlalte două mari bombardiere care deja amenințau dominația Big 4: Soderling și Del Potro. Spre deosebire de colegii săi de etaj, care dominau prin forță pură, croatul avea un joc mai fluid și o deplasare mai bună. În 2008, la nici 20 de ani, făcea optimi la AO și Wimbledon. Anul următor, ajungea în optimi la AO și Roland Garros și pierdea în sferturi la US Open chiar la Del Potro, campionul ulterior. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine: în 2010, la AO, a mai progresat un tur, ajungând în semifinale cu Murray după ce i-a lăsat în urmă pe Wawrinka, Del Potro și Roddick. Cu acea semifinală, a intrat în top 10. Însă de acolo, rezultatele sale au început să fie amestecate: în 2011 și 2012, printre optimi și încă un sfert în Australia au început să apară înfrângerile în primul tur.

Croatul nu reușea să facă pasul următor către acel tenis dominat pe care îl preziseseră analiștii. Juca bine, dar nu suficient de bine. De fapt, Cilic juca de parcă ar fi avut cu zece centimetri în minus. În loc să domine cu serviciul și forehandul, cum l-ar fi îndreptățit structura sa, el alerga și juca schimburi prelungite, ca Murray sau Djokovic. E adevărat că stătea mai mult în ele decât majoritatea jucătorilor înalți. Dar nu suficient de mult încât să amenințe sau să câștige constant meciuri în acest fel.

Peste această criză de identitate, a venit scandalul dopingului. În primăvara 2013, la BMW Open, Cilic a fost depistat pozitiv pentru stimulantul nikethamide și suspendat nouă luni. Croatul a susținut că nu a intenționat să trișeze și a ingerat substanța fără să știe, prin intermediul unor tablete de glucoză pe care le-a cumpărat de la o farmacie din Franța. El a contestat decizia la Curtea de Arbitraj, care i-a redus sentința de la nouă la patru luni. ”Considerăm că pedeapsa tribunalului este prea mare pentru vina sportivului.”

Acest incident a lăsat urme adânci: după ce că jocul său suferea, asupra lui Cilic atârna acum și această umbră a suspendării. Seriozitatea sa obișnuită de pe teren a fost înlocuită de o mină împietrită și întunecoasă. După ce la US Open 2013 nu a avut voie să participe, croatul l-a cooptat în echipă pe compatriotul Goran Ivanisevic și a revenit pe teren la AO 2014. La început am fost sceptică în legătură cu această asociere – temperamentele și jocurile celor doi erau foarte diferite. Ivanisevic este celebru pentru două lucruri în circuit: numărul de ași și cel de rachete rupte. Un tip excentric și agresiv, mă gândeam ce ar putea să-l învețe pe Marin? S-a dovedit că l-a învățat exact asta: să servească agresiv și să fie în general mai dominant cu loviturile. Exact unde se împotmolise Cilic cu jocul.

”Just go for it!” a fost principalul sfat tactic al lui Ivanisevic. Nu imediat, dar destul de curând, acest sfat a început să dea rezultate pe teren: în 2014 la Wimbledon Cilic a pierdut greu, în cinci seturi, la Djokovic în sferturi, iar în toamnă la US Open a lăsat cu gura căscată întreaga suflare tenisistică, sfâșâind pur și simplu tabloul, oprindu-se doar când a avut trofeul în mână. Din sferturi, unde a supraviețuit unui clasic de cinci seturi contra lui Gilles Simon, favoritul 14 i-a demolat la rând în câte trei seturi pe Berdych, Federer și Nishikori. ”He was unplayable” a spus Federer despre Cilic în acea semifinală, în care elvețianul intrase ca favorit. ”Cum mă apropiam un pic și făceam rost de o șansă… boom! Nici nu vedeam mingea.”

Marin juca în sfârșit acel tenis de care toată lumea spera la începutul carierei sale că este capabil. Nu știu dacă este întâmplător sau nu, dar la fel ca ceilalți doi celebri big hitteri din circuit (Soderling și Delpo), perioada fastă i-a fost întreruptă de o accidentare, în cazul lui, la umăr. Aceasta i-a ciuntit sezonul indoor european și l-a împiedicat să joace la capacitate maximă la Turneul Campionilor 2014, obligându-l să sară anul următor și peste AO și Miami. În jumătatea a doua a 2015, jocul lui a fost pe un trend ascendent iar până acum, în 2016, a continuat obișnuitul dans al optimilor și sferturilor.

La Jocurile Olimpice de la Rio, Cilic a pierdut în turul unu la dublu și în turul trei la simplu, ceea ce i-a dat suficient timp să se refacă înainte de Cincinnati. Chiar înaintea turneului, el anunțase că încetează colaborarea cu Ivanisevic și îl cooptează pe Jonas Bjorkman, care lucrase anul trecut part time cu Murray în timpul sarcinii lui Mauresmo. Nu știu dacă ponturile lui Bjorkman au fost hotărâtoare pentru victorie, dar acest parteneriat debutează deja în cel mai bun mod posibil, cu primul titlu de Masters pentru croat.

Ca Del Potro, Marin Cilic se găsea până ieri în curioasa postură de a fi câștigat un Slam, dar nu și un Masters. Este cunoscută dominația aproape absolută a Big 4 asupra turneelor de Masters în ultimul deceniu. Pare paradoxal la prima vedere, dar e mai greu să bați Big 4 la un Masters decât la un Slam. Însă, dacă ne gândim mai bine, un Slam este mai lung și sunt mai multe ocazii ca cineva sa-i ambuscheze pe cei mari, decât la un Masters, unde primii favoriți mai au și primul tur liber. La Cincinnati, tabloul s-a ușurat considerabil din cauza absențelor lui Federer și Djokovic și ieșirii timpurii a lui Nadal, epuizat după Olimpiadă. Wawrinka venea după o accidentare, Murray nu era nici el prea fresh.

Cilic a profitat de acest culoar și de oboseala care l-a prins din urmă pe Murray în finală și a devenit cel mai tânăr câștigător de Masters, la 28 de ani (îi va împlini în septembrie) – al 15-lea turneu pe care îl câștigă în cariera lui. Jocul său din semifinala cu Dimitrov și și din finală ne îndreptățește să-l trecem pe lista (destul de scurtă) a oamenilor care au șanse la titlu la New York. Pe această listă, tot Murray rămâne pe primul loc (cel puțin până vedem cum se prezintă sănătatea și jocul lui Djokovic). Stan nu a convins și nu știu dacă mai are timp să-și acceseze bestia interioară la timp pentru USO, Rafa nu a jucat două luni vara asta și, ca și la Delpo, sunt semne de întrebare asupra rezistenței lui fizice. Kei trebuie să se refacă după săptămânile astea pline și el oricum are tendința să se defecteze ușor. Jo e eternui candidat la semi, dar nu la titluri de GS și m-aș mira să înceapă acum. NextGen mi se pare necoaptă încă, iar dintre cei din mijloc? Dimitrov pare în urcare, dar eu suflu și-n iaurt cu el, iar Milos, cu toate că are ambiția și jocul pentru a pune cele mai multe probleme jucătorilor din top, iată, nu l-a mai bătut pe Murray de șapte meciuri și pe Novak, niciodată. 

Am mai vorbit despre cum, în opinia mea, viitorul în tenis aparține jucătorilor hibrizi, care reușesc să îngemăneze calități până acum opuse. Djokovic și Murray sunt apărători agresivi, care reușesc să facă puncte când sunt împinși în poziții defensive și în rest, să sufoce adversarii cu jocul lor ca un zid lipit de baseline. Cilic, ca și Del Potro, reprezintă alt tip de hibrid: big hitterul agil, care poate să străpungă orice cu serviciul și forehandul, dar care poate să și reziste în schimburi îndelungate sau când este presat pe rever (aici Delpo are niște limitări impuse de încheietură). În plus, cei doi pot să urce și-n față, dovedind îndemânare și fler la fileu.

Adăugarea de elemente diferite la identitatea unui jucător nu este un proces ușor: acumulările se fac treptat și uneori sunt greu de păstrat. Ca și Murray cu Lendl, și Cilic a avut nevoie de o voce cu autoritate care să-i spună că trebuie și poate să joace și altceva decât făcea în mod obișnuit. Dacă reușește să-și păstreze profilul jocului actual și să rămână timp de două săptămâni suficient de puternic mental și fizic ca să ducă șapte meciuri ”3 din 5”, Cilic este un candidat de frunte pentru a bate pe oricine. Cu Djokovic are, într-adevăr, un blocaj mental pentru că nu l-a bătut niciodată, dar dacă Novak se prezintă vulnerabil la USO, acest lucru se poate schimba.

Oricum, peisajul pre-USO s-a mai animat un pic; după decizia lui Federer de a-și închide sezonul, problemele fizice ale lui Nadal și astenia post-Roland Garros a lui Novak, situația era destul de gri la vârful ATP. Cine știe, poate tot răul e spre bine: putem avea un USO deschis, cu surprize, și poate un alt câștigător decât eternii Big 4.

And the last big event before the US Open is won by Marin Cilic and Karolina Pliskova.

Just as the Mayans foretold.

— Hannah Wilks (@newballsplease) August 21, 2016

Cilic was seriously good. Still think Murray would take him over best of 5 in NYC.

— DavidLaw (@DavidLawTennis) August 21, 2016

„It's nice to feel young at 27.” – Cilic on become the 1st player younger than Djokovic to win M1000 title. pic.twitter.com/avVavaiLSs

— Blair Henley (@BlairHenley) August 21, 2016